Floarea de colț

După o iarnă sură și geroasă, 

La fel de sură vine primăvara.

Și viața se întoarce-n scoarța roasă,

Se luptă cu a somnului povară. 

Nu. Nu e timpul încă pentru ape 

Să curgă din zăpada ce topită, 

Pământul însetat ca să-l adape,

Să ude iarba după ger lihnită.

În primul spasm al vieții cerul sare, 

Iar stele cad și scutură pământul. 

Se zbate în convulsii și răsare 

Natura, rupând acoperământul. 

Încet-încet, ieșind de după nouri, 

Ca prima dată-apare Sfântul soare. 

Din lacrimile-i cade, ca și roua, 

Lumina, printre ploaie și ninsoare.

O, Codrule verde! Pădure măreață!

Creația lui Dumnezeu cea semeață 

Ce-mi dă mie pace, ce-mi dă mie viață.

În tine, prin petele mari de lumină 

Coboară din ceruri credința divină.

Din arborii tăi înțelepți se revarsă 

Pura energie, ce nu este falsă.

Alină o inimă frântă, Pădure,

Căci oamenii vor curăția să-i fure.

Căci lumea cea crudă, deșartă și sură 

Mă taie încet cu o sabie dură.

În lacrimi alerg către tine, pădure,

Căci sufletul meu nu mai poate să-ndure

Atâta tristețe, durere și ură,

Atâta cruzime, ce n-are măsură.

Sus, pe albia norilor,

Sus, în regatul stelelor,

Mult înaintea zorilor

Și cântul cucuvelelor, 

O stea veni cu pas ușor, 

Ieșind din țara umbrelor, 

Și se-așeză încet pe-un nor

Purtat de vântul zburător. 

Mergea cu pași mărunți, mărunți,

Ca nu cumva să tulbure 

Odihna munților cărunți, 

Să nu trezească vulturii. 

Lucind și aruncând scântei 

Se așeză la locul ei 

Privind de sus peste pământ.

Văzut și apele curgând, 

Și fiare-n codru mișunând,

Copii cuminți în pat dormind, 

Pe mine, poezii scriind 

Și luna albă răsărind.

De-asemenea văzu povești 

Cu oameni, zâne și cu flori,

Regate mari, împărătești, 

Domnițe, zmei și crăișori.

Apoi, când zorii s-au ivit 

Iar soarele a răsărit, 

Steaua, în rochia ei măiastră, 

Se strecurase pe fereastră,

Și-mi povesti tot, fir-a-păr,

Ce noaptea ea văzu din cer.

Eu vă poftesc să nu mai stați, 

Să fiți cuminți, și s-ascultați 

Înc-o poveste-mpărtășită

De către marii împărați 

A noastrei stele. Iar prin stea 

Ajunsă la urechea mea. 

P.S. Acesta este intro-ul pentru poemul la care lucrez acum. Dacă credeți că ar trebui să încep să îl public, vă rog, scrieți-vă părerea în comentarii. Chiar am nevoie de sprijin pentru asta. Mulțumesc pentru atenție!

 - Frumoasă Anemonă,

   De unde-i răsărit?

 - Am răsărit din sângele 

   Cuiva, ce-a fost iubit.

   Din lacrimile-amare

   A marii Afrodite,

   Ce dăruia iubire,

   Dar nu a fost iubită.

Cum afli c-ai ajuns acasă?

Cum afli unde-i locul tău?

De-i zi 'nsorită sau ploioasă,

De-ți este bine sau ți-e rău,

Acolo-ți va fi apărarea.

Acolo vei fi fericit.

De acolo-ți va porni cărarea 

Și-acolo îți va lua sfârșit.

Ascultă cum șuieră vântul 

În noaptea aceasta de toamnă.

Ascultă ce simte pământul

Când toamna la somn îl condamnă.

Trosnește în vatra arzândă

Un petec de scoarță uscată.

Iar focul, ușor atingând-o,

O face să ardă pe dată.

Făcându-se scrum, înroșită,

Mă duce cu gândul acasă.

La viața de-acolo, tihnită,

La patria mea cea frumoasă.

Ieri, la doisprezece și cincizeci și șase,

Am coborât în satul cu miresme-alese,

O doamnă-n mașina roșie ne-a luat ușor,

Ca și cum drumul știa singur unde mi-e dor.

La poarta nanei timpul s-a oprit,

Cu brațele deschise ea ne-a primit,

Și-n prag, odată cu pasul nostru,

A intrat iar râsul, cald și nostru.

Bucuria s-a strâns în casă-n taină,

Ca lumina prinsă într-o haină,

Iar inima, ce-a fost plecată departe,

S-a întors acasă, fără teamă de noapte.

Pe la două și treizeci și șase-am plecat,

Spre clubul unde dorul m-a chemat,

Să-mi revăd prietenele dragi,

Pe Evelina și Anecika, cu ochii fragezi.

Cum am intrat, Ana m-a strâns la piept,

Cu dor adunat, nerostit, dar drept,

Apoi Evelina, zâmbind larg,

A alergat spre mine, cu suflet cald.

Și-am stat până târziu, ca altădată-n mai,

Când timpul nu pleacă și grijile nu-s vai,

Ne-am pozat, am râs, ne-am regăsit,

Într-un colț de lume unde dorul s-a liniștit.

A fost mai mult decât o zi-n sat,

A fost un suflet ce s-a adunat. 

Eu nu mai scriu din plictiseală -
şi nici nu plictisesc din scris,
Pe foaie albă pun cerneală,
Durere pun, de nedescris. 

În rugăciunile amarnicilor sfinţi, 
Cuvintele pustiu răsuna,
De ce părinte iar mă minţi? 
De ce trezeşti in sufletu'mi furtună? 

De zeci de ani doar vise negre, 
Şi-o faţă limpede divină,
Şi unde's visele integre? 
Inăduşite in serotonină..

Totul a-nceput..plăpând

În doi şi doi de zero şi un trei

Trecut-au anii, cei mai cei

Golind din noi, noi idealuri si idei

În aprigi ani ce-au tot venit

Noi, unici, vii, măreți copii

Am tot crescut, am şlefuit

Mărețe visuri de argint

Am tot sperat, am tot trudit

Să prindem 20 la Q***, ca mit

Quidditatea ne-a unit

Uitat-am că ne-am despărțit

Fost-am noi văzuți ca slujitori ififlii?

Dar hotărâți în verbul "a munci"?

Sau pricepuți a şlefui, a măiestrii

Estetice şi meritorii, mici şi mari

Repere mii şi mii..şi mii?!

Un răsărit de-acum apus

Din când în când se reaprinde

Ne întâlnim să ne expunem

Simbolice de-acum, trăiri profunde

Pe întâiul celui nou Septembrie..

Din nou, cu toți, pe toate le-om aduce

Vom respira sublim un aer nou, 

De vechi, dar unic Q***, pe buze

* ififliu = lefter

*quidditate = ansamblul factorilor care condiționează sau determină esența unui lucru

*** - contine nume cu caracter juridic , de aceea, numele nu poate fi facut public. Aceasta poezie este scrisa la cerinta unui grup care au lucrat si lucreaza la Q*** in semn de amintire la implinirea a 20 de ani de la infiintare. 

Marius Ene, Elblag, Polonia, 22.06.2023, 13:20

Liniște..... și minte limpede.
Timp........ și schimb.
Spațiu...... iluzoriu.
Viață....... speranță.
Motivație... revelație.
Pasiune..... ascensiune.
Altruism.... organism.
Optimism.... pesimism.
Complet e caracterul
Complex e misterul
Nu cunosc tot
Dar cunosc îngerul.
A venit târziul
Am pierdut trenul,
Nu regret tot
Dar regret un strop.
Uitarea e cruntă
Privirea e mută,
S-a luat o decizie,
E loc de explozie.
Răbdarea senină
Speranța alină...
Nu tot ce se oprește
Se și termină.

Destinul ne-a unit Ne-am unit destinele într-un miez de toamnă. Când frunzele cad alene de pe ram, Când fierbe vinul în butoaie Și soarele răsare din ce în ce mai rar la geam. Ne-am unit destinele într-o seară de toamnă, Într-o seară ca din povești. Mi -ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă... Și veșnic o să mă iubești. Trec anii peste mine, peste noi, Dar nu o să uit ziua cea de toamnă. Când am jurat să fim în doi Și tu mi- ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă. Ştiu că nu avem tot ce ne-am dorit, Dar dragostea noastră ne ține împreună. Poate destinul ne-a unit, Ca să facem lumea puțin mai bună! Poezie de Vladimir Potlog

Soarele răsare,

Am văzut o pasăre,

Simt nevoia de o avansare,

Sentimentele mele sunt ușoare,

Inima mea e ca o apa curgătoare.