Pasăre pierdută

Printre mănunchi pribegi

C-un cojoc de soare

— Șede muma în prispă; —

rugându-se la icoane.

Se zbuciumă răzvrătit timpul

Pe sub cetini ce-l zvântă;

Și pe plaiuri se avântă

Albi miei cărunți în tâmplă.

Prin desagi călare-i cărarea

Printre porțile de brumă

Unde vântul se așterne

C-un moșneag pierdut prin turmă;

Pe coastă trece mândra-n zori,

Cu pași de scai și fiori,

Și-i curg cosițele-n ninsori

Pe umăr mlădios.

Și când o vede boierul sus,

Pe calul lui cu șeauă-n pus,

I se frânge sufletul nespus-

De drag i se face ros.

Ea, simplă, cu șorțul legat,

Cu ochiul cald, dar tulburat

Abia-l privește rușinat-

Și-i fugi gândul în vale.

El, bogat ca-un împărat,

Cu grajduri pline și palat,

De-ar fi putut, s-ar fi lăsat pe-un spic de grâu purtat doar să-i sărute onoarea.

Dar satul râde:  „Nu se poate!

Ea-i fiică de oameni cu gloate,

El poartă inel cu pietre mari, toate –

Nu-i pentru mâna ei!”

Și când se strâng vecinii-n prag,

Și bârfesc iar cu foc pribeag,

Boierul tace, dar îi-i drag

Mândruța dintre văi.

La fântână, când se oprea,

În palme apa-i tremura,

Căci simțea ochii lui cum stau

Pe chipul ei cel blând.

Și de se-ntâmpla să nu-l zărească,

Inima îi tot creștea să plesnească,

Că dragostea nu se citește

Doar în port și-n rând.

El vine-n sat cu flori în mâni,

Mari ca domnițele din scâni,

Și spune: „Fată, dacă rămâi,

Îți dau și cer, și mare!”

Ea râde lin: „Boierule…

Ce-mi trebuie mie aur, fele?

Mai scump e omul în durere,

Decât palatul mare.”

Dar el o vrea, și-o vrea curat,

Nu pentru faimă, nu pentru sat,

Ci că-n privirea ei de fat’

Găsise împăcarea.

Și spune lumii: „Mi-e iubită!

De cine-i gura veninoasă, rănită,

Să știe: tot ce-i omenit

Nu stinge-n noi chemarea!”

Și ea-l privește: „De-i să fii

Cu mine-n drum și-n nebunii,

Rămâi, boierule, să știi,

Că drag nu-i de vândut.”

El lasă rangul la pământ,

Și-și pune chipul la cuvânt:

„Cu tine m-a bătut un vânt

Ce n-am mai cunoscut!”

Și satul, mirat, nu mai zice,

Căci dragostea nu stă în spice,

Nici în averi, nici în potrice,

Ci-n doi ce se adună.

Iar mândra fată, cu suflet plin,

A prins în brațe destinul lin,

Și boierul – rupt de lume, din

Mândrie mai bătrână.

Atât de lin curge mintea unei flori,

Ca rășina pomului împietrită,

Printre ochii lacrimile curg,

Învăluite în vină.

Petale de vanilie cad ca scrumul,

De vină stau lângă brad

Crengile subțiri tăietoare

Ard amar lângă prag.

Atât de alb este soarele

Că nu-l pot privi de jos

— Grâul, leneș, cochet; —

Grăiește câmpul violet, roz;

Și sub soare seninul tace,

Așteptând norii ca un semn de omagiu

Picături de lumină pe piele

Îmi aștept cu drag mirajul.

Agonie de moarte blândă,

Curge pe piele rugină neagră,

Cuget altar umbrar,

Sub mantră genunchi ați de aripi îngerești.

“Vin spre voi cu ipocrizia voastră,

De a manipula ce vă stă în jur,

Ca ma apoi să vă strivesc și să vă blestem în ceas”

Idioți amăgirea vă stă în trup,

Sângele vostru sfărmat în har al umbrei înspăimântate.

Rătăcirea vă poartă rugina ce cutremurător iluzionați,

Iar eu vă voi veni cu aceiași monedă, dar cu o piatră sub.

Veșmânt al damnării ce prin tâmple otrăvește,

Nebunul sunt eu din mormântul viu cu sticle de argint și blestem de paie.

Înger pustiu pierdut în trup spovedit în moarte.

Religii zăbovite mortal de har otrăvit,

Ruga voastră oarbă croiește prostie sacră.

O cârciumă de sat. Două mese goale, o lampă care pâlpâie și un câine care doarme sub sobă.

Pe masă  o sticlă de vin, două pahare și un aer de prostie adunată.

Nelu (Primar): Mă, Elias… tu ai auzit ce se aude prin sat?

Elias: Ce se aude, dom’ primar?

Nelu (Primar): Se aude că… a murit Mira.

Elias: Care Mira, dom’ primar? Aia care stă lângă Mitrache?

Nelu (Primar): Nu, mă! Aia… vecina ta!

Elias: Cum, dom’ primar, că ieri am… alaltăieri am văzut-o… sau?

Nelu (Primar): Păi vezi ce prost ești?

Elias: Oi fi io prost, da’ măcar n-am trei clase ca alții.

Nelu (Primar): Păi vezi, de-aia sunt eu primar.

Elias: Observ!

(Pauză. Beau amândoi din vin.)

Nelu (Primar): Observi, dar nu pricepi. Asta-i problema omului simplu.

Elias: A mea sau a matale?

Nelu (Primar): A tuturor, dar mai mult a ta.

Elias: Ehee… dacă eram eu primar, mergea satul altfel!

Nelu (Primar): Da, pe câmp direct.

(Pauză. Beau din nou.)

Elias: Și cum ziceai… Mira a murit?

Nelu (Primar): Da, da, sigur! Am informație de la sursă sigură.

Elias: Cine ți-a zis?

Nelu (Primar): Ionel.

Elias: Ionel ăla care n-are dinți?

Nelu (Primar): Da.

Elias: Păi el n-are nici memorie, dom’ primar!

Nelu (Primar): Lasă, că omul, chiar fără dinți, tot poate spune adevărul!

Elias: Poate, da’ greu de înțeles când îl zice.

(Râd amândoi. Toarnă vin.)

Nelu (Primar): Eu zic s-o pomenim.

Elias: Dar dacă nu e moartă?

Nelu (Primar): Atunci o pomenim preventiv!

(Ciocnesc paharele.)

Elias: Să-i fie țărâna ușoară, dacă e.

Nelu (Primar): Amin. Și dacă nu e, să-i fie viața grea, că ne-a speriat!

(Se deschide ușa cârciumii. Intră Mira, udă, cu o plasă în mână.)

Mira: Să trăiți, băieți! Mai e loc la masă?

(Amândoi rămân cu paharele în aer. Elias se face alb la față.)

Elias: Dom’ primar… ori am băut prea mult, ori a înviat mortu’!

Nelu (Primar): Taci, prostule! Stai să mai beau un pahar să-mi revin, visez!

Mira: Ce-i cu voi, de vă uitați ca la sectorul 9?

Nelu (Primar): Mira… tu ești vie?!

Mira: Da, din câte știu, încă respir.

Elias: Doamne, mare ți-e grădina! Da’ cine a murit, dacă tu ești vie?

Nelu (Primar): Asta voiam și eu să zic! Noi am făcut deja pomenirea preventivă!

Mira: Ce?! M-ați pomenit?!

Elias: Cu tot respectul! N-am vrut să mori, dar ne-a zis Ionel!

Mira: Ionel?! Păi Ionel e mort de beat!

Nelu (Primar): Vezi, mă, Elias? Asta zic și eu, omul beat spune adevărul curat!

Mira: Curat-murdar adevăr, dom’ primar!

Elias: Ei, măcar să bem de bucurie că n-ai murit!

Nelu (Primar): Corect. Dublu motiv de viață: una a ta, alta a noastră!

(Toți râd. Cârciumarul intră din spate, ștergând un pahar.)

Cârciumarul: Ce e atâta gălăgie?

Nelu (Primar): Sărbătorim o moartă vie!

Cârciumarul: A, deci tot alegeri se pregătesc…

(Toți stau mut. Mira ridică paharul.)

Mira: Hai noroc, că morții n-au timp de proști, doar ăștia vii au!

Vom cuprinde munți și ape,

Tu ai vrut așa,

Vom rămâne printre șoapte,

Căci doar asta ne liniștea..

Vom pleca diferit,

Eu pe veac.. tu cu altu’

Vom fii ca doi străini,

Eu prin nori, tu prin leacuri..

Vom săpa amintiri frumoase,

Doar că tu, le vei îneca..

Vom rămâne doi oameni,

Ce cândva.. ei se iubeau…

Vom învăța din greșeli,

Iar eu le voi asculta..

Vom zburda printre stele,

Dar tu vei fi, doar a ta..

Vom cunoaște lume nouă,

Dar eu voi fi lumea…

Vom rămâne printre șoapte,

Dar eu cu gându la moarte..

Vom călători prin vise,

Doar că tu prin ale mele..

Vom muri într-un sfârșit,

Doar că tu mă vei vizita..

Vom avea timpul,

Doar că timpu’ nu constă-n durere..

Vom vedea cum va fi,

Printre șoapte printre nori,

Printre rugăciuni uitate,

Printre lacrimi de flori..

Vom uita unu de altu,

Fără răbdare multă,

Cu oglinzi de arginti..

Îmi cântă ceasu.. tic tac..

Eu sunt mort.. iar tu ești vie,

Și prin străini ne vom abate..

Vom cânta la răsărit,

Dar tu vei privi spre cer..

Vom fi împreună când vin…

Tu să vii, să vin spre tine,

Să uit timpu’ ce l-ai purtat cu mine..

Vom ajunge la răscruce..

Printre garduri, printre grati..

Printre stele cele uitate,

Printre lacrimi din trup..

Vom avea sentimente,

Doar că curge din suflet,

Curge..curge.. încet pe obraji,

Curge lacrimi frământe..

Vom vedea vitorul,

Tu cu altul eu cu tine..

Vom străluci printre ecouri..

Printre șoapte adormite..

Printre strigăte de ajutor,

Printre durere răzbunată,

Printre morți și printre vii,

Tu să-mi vii la cavou cu altu’..

Vom recita împreună gânduri,

Gânduri bune.. gânduri rele..

Îți culeg un zâmbet,

să te mai pot vedea prin vise,

Prin răsăritul cel frumos,

Prin odaie de bucurie,

De prin nămeți și câmpi,

De prin zori de prin văi..

De prin soarta de eliberare pierdută..

Vom rămâne doi străini,

Pe veac și pe veci..

Tu să-mi vii să adormiți.

cu răsunul tău descântec.

Zbărcesc frunzele uscate

Fața netedă de scoarță 

Pe cărările-nfundate

în puzderie de ceață.

Suflă vântul năucit

peste norul ce fumegă

Din trupul ruginit,

Desprins de pe o creangă

Aripi golașe-n stoluri

Văzduhul împânzirä,

Cuibărindu se de goluri,

În depărtare se topirä.

,ploi mărunte- n tropäit 

Tin isonul pașilor, 

Schițänd câte-un plescäit

Prin crăpătura ușilor. 

Bolta cerne n friguratä

Din năframa cenușie 

Peste ziua spulberatä 

Din a nopții inerție..

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

J'aime la pluie

J’aime la pluie folle qui veut

tomber, faire mal, être juste elle

à la table de la même salle rouillée,

quand nul ne réclame la réponse reçue,

je veux qu'elle reste !

C’est obsédant l’appel qui répand des besoins,

au-dessus de tout, qu’il pleuve sur nous,

quand les lourdes gouttes s'égarent

pêle-mêle dans le ciel et tombent pétrifiées,

errantes et nues !

C'est la pluie sur les vitres qui tombe stridente,

je suis seul à la fenêtre et pourtant absent

quand personne n’oblige au regard un repère,

je ne dis à personne, à

moi non plus, que j'espère

un soleil présent !

Grandes gouttes de mariage, pressées, arrosent

la chemise du marié, la Terre-empereur

reste seule à table, les invités sont partis,

tardifs et lourds, pris par les vents,

les baisers avancent !

Si la pluie est celle qui glisse agilement

avec ses gouttes froides, m'appelant à venir,

en passant partout, qu’elle me dise ce qu’elle veut.

J'aime la pluie folle, telle qu'elle est,

si elle croit au destin !

Plutea chipu-ncremenit

Peste valuri de molid,

În simfonii de ciripit,

Ce-l copleșeau fluid.

Curgea apa unduios,

Murmură ceva-n reflexii,

Clipea lin și tânguios,

Șerpuind pe -alocuri munții..

De mirajul ei uimit 

Își scălda obrazul;

Trupul astrelor cioplit,

Adulmecând talazul..

Pe creastă umbre picurau,

Ce frământau în preajmă 

Și ramurile dănțuiau,

Furnicând în palmă...

Năframa nopții cerne 

Obeliscul în rumoare,

Tăcerea se așterne 

Peste iarnă în suflare..

Trupu-i zvelt,

Brăzdat de frumusețe, 

Ce nici n-a existat,

Se arată, printre-a ei eferme,

Și prin mirosul dulce-mi iese,

Un talaz, prea uimit pentru a-l urma!

Si miroase pur a scorțișoară, 

De-a mirosul alb de crizanteme,

Trupu-i zvelt, brazdat de perle, 

In acel loc, in a simfonii mierle, 

Care-mi da, în dulcea-i ființă-n ele, 

Calde bucurii m-a pasă! 

Avusesem eu un loc fantezic, 

Un loc in care pot sa zbor? 

Nu căci aceasta-mi da fior, 

Din acelea care nu ma dor, 

Ci din contra, vad intr-un locșor, 

Ce n-am mai văzut vreodată! 

Acolo, pot visa oricând, 

Doamnă albă a încântării, 

Iazul Zânelor Feeric, 

Si padurea-n Fiorarii, 

Oh, ce dulce-i fiica ceții, 

Acolo, acolo as vrea sa zbor! 

Fericirea un munte de speranță,

Fericirea formată de ridurile pe fața oricărui  nefericit .

Darul fericirii este bucuria în dimensiunea infinitului cosmic 

nemărginită la capătul Terrei.

De ce melcu-n casa sa,

Se ascunde ce o vrea?

De ce casa in spinare,

O poartă în ziua mare !?

Mă întreb și mi-ar plăcea,

De mîsterul l-am afla.

Poate a se apăra...

Blestemat de cineva ?

Careva din voi de știți,

Pe noî să ne lămuriți.