Între azi și nicicând.

Odată la alegeri,

Se umplu de maniere,

Promit numai averi,

Și-apoi uită de ele.

Vorbesc cu mult patos,

Că totul va fi bine,

Dar planul lor pe dos,

Ajută doar pe sine.

Ne spun povești cu zmei,

Cu fapte de bravură,

Dar după placul lor ei,

Ne închid a noastră gură.

Și ciclul se repetă,

Cu altă pălărie,

Aceeași marionetă,

Pe-aceeași scenă vie.

Și repetă cu nostalgie,

Același discurs de carton,

Totul fiind doar o regie,

Aceeași minciună, același ton.

„Stimați concetățeni,

Vă dau cuvântul meu, 

Că de-acum voi munci, 

Chiar de va fi greu.

Voi construi palate, 

Și poduri de argint, 

Din vorbe colorate, 

Pe care vi le prezint.

Vă fac promisiuni, 

Ce sună minunat, 

Dar sunt doar ficțiuni, 

Din capul luminat. 

Și când mandatul trece, 

Cu buzunarul plin, 

Vă las un gust rece, 

Și-un viitor hain."

Un Luceafăr din zări,

Se uită din îndepărtări,

O frumoasă fată vede,

Și pe loc se îndrăgostește.

Îi apare frumos în vis,

Ca-ntrun paradis,

Căci cu ea dorea să fie,

Să-i simtă pielea vie.

„Sunt Luceafăr, rege-n noapte, 

Prins în cosmice șoapte,

Și de sus, din infinit, 

Ochii tăi m-au cucerit. 

Tu, o fiică a pământului, 

Frumusețea vântului,

Stai la malul mării lin, 

Și mă chemi în al tău chin. 

Vocea ta e o chemare, 

Ce răsună-n depărtare,

Și aș vrea să pot veni, 

Lumea ta să o pot trăi. 

Dar sunt prins de veșnicie, 

Într-o rece galaxie,

Sunt lumină și mister, 

Locuiesc pe alt tărâm, în cer."

În visul ei, de noapte plină,

Luceafărul strălucea în lumină,

Fata-l privește, inima-i tresare,

Și-n piept arde o flacără mare.

„O, Luceafăr, stea fermecată,

Tu ești visul ce-mi ține inima legată,

Vino la mine, lasă cerul plin de stele,

Fii om, să-mi stingi dorurile mele.

Vreau să-ți simt glasul blând,

Să ne iubim pe pământ,

Vino în lumea mea, lasă veșnicia,

Trăind dragostea, volnicia."

Luceafărul o aude,

Și pe loc îi răspunde,

Să o lămurească,

Nu să o aburească.

„Tu ești caldă, ești suflare, 

Eu sunt rece, o-ntrebare,

Cum pot eu să cobor, 

Fără ca pe loc să mor? 

Să renunț la tot ce sunt, 

Pentru un vis pe pământ? 

Să devin un om de rând, 

Dorul din mine, uitând?

Este-o dragoste-n abis, 

Un frumos și tragic vis,

Ne iubim fără să fim, 

Un destin ce nu-l unim. 

Tu ai nevoie de-un sărut, 

De un sentiment ce te-a durut,

De o viață cu un rost, 

Nu de-un astru fără adăpost. 

Eu rămân în cerul meu, 

Martor visului tău greu,

Voi veghea din depărtări, 

Peste lumi și peste mări. 

Ne desparte o prăpastie, 

Plină de melancolie,

Tu ești om, eu sunt o stea, 

Nu pot fi în lumea ta.

Te voi purta în amintire, 

Ca pe-o tainică iubire,

Și voi străluci mai tare, 

Ca o veșnică urare."

Ea din somn se trezește,

Și începe răbufnind a plânge,

"Unde așa repede ai dispărut,

Luceafăr îndepărtat și blând?"

Pentru ea viața îi priește,

Nimic nu-și mai dorește,

Dorind mereu să reapară,

Iubirea sa scumpă și astrală.

Îl cheamă înapoi să vină,

Strigând tare până la lună,

Poate așa el, glasul va auzi,

Și-n visul ei se va repezi.

Așa cum a dorit, s-a și întâmplat,

În vis a reapărut el cu-n oftat,

Și începe a vorbi cu durere, căci,

Împreună nu vor putea fi în veci,

„Din cerul nopții, plin de stele,

Te văd, iubirea vieții mele,

Un astru sunt, un foc ceresc,

Și pentru tine eu trăiesc.

Cobor la tine-n geam adesea,

Să-ți fiu lumină și povestea,

Dar trupul meu e doar un vis,

Un dor aprins în paradis.

Tu ești din lut, eu sunt scânteie,

O dragoste ca o idee,

Oricât de mult aș încerca,

Nu pot atinge fruntea ta.

Și-mi ceri să fiu un muritor,

Să uit de-al stelelor izvor,

Să las în urmă veșnicia,

Să-mi aflu-n tine bucuria.

Dar de-aș renunța la nemurire,

Aș pierde-ntreaga mea sclipire,

Aș fi un om, un simplu ins,

Și focul meu ar fi învins.

Tu cauți o iubire caldă,

Ce-n brațe poate să te piardă,

Eu pot doar veghea de la geam,

Un vis frumos ce nu îl am.

Oricât de mult noi ne dorim,

Nu putem fi, nu ne unim,

Destinul nostru e separat,

Un cer de-un simplu pat.

Tu vei iubi un om, firesc,

Ce-ți spune simplu „te iubesc”,

Și-ți va oferi îmbrățișări,

Pe-ale pământului cărări.

Eu voi rămâne sus, pe boltă,

Cu dragostea ce mă revoltă,

Privind la tine ne-ncetat,

Un Luceafăr îndepărtat.

Și chiar de soarta ne desparte,

Iubirea mea nu are moarte,

Voi lumina mereu spre tine,

Din lumi astrale și senine.

Adio, vis pământean, scump,

Eu mă întorc în al meu timp,

Rămâi cu bine, dulce zână,

Eu, stea pe cer, tu, pe țărână."

Se lasă pe frunze un murmur tăcut,

Ca un suspin din amintiri pierdute,

Și vântul aduce un cântec căzut,

Din ramuri ce-și lasă aripele mute.

Culorile ard în apusuri târzii,

Înroșind orizontul de doruri uitate,

Și pașii se pierd pe alei cenușii,

În umbre de zile demult adunate.

E toamna ce poartă parfumul ușor,

Al clipelor stinse, al vremii trecute,

Lacrimi de ploaie se-aprind pe pridvor,

Ca stele căzute din nopți neștiute.

Dar din melancolie răsare încet,

Un gând de lumină, timid, dar curat,

Că tot ce apune renaște-n secret,

Iar toamna e veșnic un vis reiterat.

Deșteaptă-te Române, strigă iar,

În piepturi bate dorul secular,

Un cântec sfânt, din jertfă și credință,

Aprinde-n noi putere și voință.

Pământ de sânge, lacrimi și sudoare,

Ai fost și ești comoara cea mai mare.

Din Carpați până la Dunărea curată,

Românie ești veșnică, ești neuitată.

Dar, trădarea nenorocită și corupția,

Ne-au frânt dreptatea și speranța,

Pe scaunul strâmb stă uneori puterea,

Care vinde la suprapreț până și pâinea.

Deșteaptă-te Române, cu glas de foc,

Ce-n veacuri grele nu s-a stins deloc,

Tu ești chemarea sfântă, neînfrântă,

Lumina din jertfe ce asiduu se avântă.

Tu, Imn al libertății, sună iar,

Din munți și câmpii, până la hotar,

Ești rugă și poruncă, ești credință,

Ești jurământ și sfântă biruință.

Patrie, pământ cu dor și plâns,

Din truda ta un neam întreg s-aprins.

Cu sânge-nfrățit, cu lacrimi adunate,

Cu jertfe puse-n temelii însemnate.

Românie, inimă de soare,

În tine arde veșnică splendoare,

Te vom iubi cu sânge și cu dor,

Purtându-te în suflet, nemuritor.

Nu credeam că voi ajunge vreodată adult. Îmi amintesc cu drag de copilărie: n-a fost perfectă, dar a fost copilăria mea. Dacă e toamnă, atunci îmi place să povestesc despre toamna copilăriei mele.

Parcă îmi aduc și acum aminte: atunci când venea toamna, eram și bucuros, dar și trist. Bucuros pentru că se apropia ziua mea, fiind născut în luna Brumărel. Dar, în același timp, simțeam tristețea începutului de școală. Ca orice copil, nu-mi doream să încep școala. Acum însă, ce n-aș da să dau timpul înapoi și să retrăiesc acele clipe, când eram mic și nu aveam nicio grijă!

Când cădeau frunzele din pomi, păreau că formează un covor pe care noi, micii școlari, pășeam. Când călcam pe ele, mă simțeam ca un prinț dintr-un basm. Sentimentele de atunci nu mai pot fi trăite. Am încercat să le retrăiesc, dar n-am reușit; pesemne că s-au pierdut odată cu copilăria și copilul din mine. Bucuria de copil este una dintre cele mai curate, mai pure și mai mari bucurii. Bucuria unui copil este sinceră și minunată. Iar când uiți să fii copil, uiți bucuria adevărată.

Dar, cum spuneam, începerea școlii aducea cu ea oftaturi și suspine. Pentru mine, școala era o închisoare, iar la vârsta aceea nu puteam pricepe de ce trebuia să merg acolo. Lecțiile, temele – nu-mi erau deloc pe plac. Singura alinare venea în pauze, când mă jucam cu ceilalți copii.

Acum să vă povestesc o întâmplare din copilăria mea. Într-o dimineață, când trebuia să merg la școală, nu am vrut să mă duc. Îmi adusesem aminte cum învățătoarea ne spusese despre o boală numită pojar: bube roșii pe piele, febră și altele. Un coleg se îmbolnăvise, iar învățătoarea ne atenționase să fim atenți, iar dacă apar simptome, să le anunțăm imediat. Atunci mi-a venit ideea să mă prefac bolnav de pojar, ca să stau acasă.

Când bunica a plecat să-mi aducă pachetul pentru ghiozdan, am luat repede o cariocă roșie și, cu „talentul” meu de copil, mi-am desenat pete pe față. Numai pe față, pentru că nu știam că pojarul apare pe tot corpul. Bunica, văzându-mă cu fața plină de puncte roșii, s-a panicat și s-a repezit la mine, începând să mă controleze. Când și-a dat seama că petele se șterg cu șervețelul și că erau doar pe față, m-a trimis imediat la școală, dar nu înainte să râdă cu poftă de isprava care-mi trecuse prin cap.

În noaptea rece, de cristal,

Pe cer o stea răsare,

E semn divin, e semn regal,

E zi de sărbătoare.

În Betleem, orașul mic,

O taină se împlinește,

Nu e palat, nu e nimic,

Doar ieslea ce sclipește.

Acolo Pruncul s-a născut,

Iisus, al nostru Mântuitor,

De îngeri mulți e cunoscut,

Ce-i cântă osanale în cor.

Păstorii vin să se închine,

Cu inima curată,

Speranța lumii acum vine,

Iubirea-adevărată.

E pace-n suflet și în gând,

E liniște deplină,

Dumnezeu, pe acest pământ,

Ne-a dăruit lumină.

"Am timpul sub tàlpi"

Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit

Timpul se plictisea privindu-mā cum trec prin el

Doua soapte strabat...de nicàrii,urechea

Pe nume direct...mà striga viata

Atat de rar mi-a fost sa fiu fericit 

Eu nu-s grabit, am timpul sub tàlpi 

Iubiri la minut, tràiri ca pe mut, o viatà

Si-i gata.

Florin Ristea 

15.dec.2023

22:37

Masive înalte ,pasive înălțimi ,

Cât de mult se poate înălța lumea ta ?

Acolo unde se începe cerul și se termină viața

Vei fi așteptat de către zeul Ra.

Un apus de soare se poate termina cu ploaie 

Iar un apus frumos cu viața ta 

Ești efemer precum dragostea

Strălucește mai tare și vei dispărea.

Fiecare din noi poate sfârși subit 

Ajungând la infinite altercații,

Prefer să rămân aici precum Carl Schmidt,

Vă las chestii frumoase precum Bernardazzi.

Iar silueta ta se estompează în ceață

De parcă nici nu ai existat,

Efemeră e viața precum dimineața 

În care se poate bucura un stat sărac.

Poți fi sărac având și multe bancnote,

Te rezolvă soarta și pe tine,

Povestea ta poate finisa pe orice note

Precum narcomanii aidoma ție.

Fără gust, fără savoare,

mă satur doar din pornire,

umbra-mi umilește chipul șters

prin ștrasuri trase pe dos, invers.

Vinde-mi jena și reținerea,

pe perna de ace-mi pierd simțirea,

spune-mi tic, să-ți spun că tac,

înverșunat spre-același atac.

Dus spre ciobul calm și roșu,

lașul prin lăcaș, prin duș,

dușmănos zâmbind la găuri,

între seri urmând aceleași săruri,

Orientat, relative, de busola șanselor,

ale văilor prin valuri, sub voal,

spre mal, la mâna parolelor,

lovind singular destinul dual.

nu prea cunosc a lumii taină
mi-ar trebui în amanet să las
atâţia ani
să-i dezgolesc puţin
întunecata haină
să-ntrezăresc sub ea un ocean

şi tot mă-ntreb
de-o fi să-i spintec faima
în adândimea necuprinsului măreţ
o fi vreo cale să vă dărui ploaia
lăsând toţi anii
amanet

Rută prea anevoioasă 

Spre zarea de acasă,

Printre visele scăldate 

De ape ,-nvolburate.

Drum bătrân și ostenit 

De iluzii bântuit,

Unde dorul mă strigă 

Și cerul stă să curgă..

Cărări întortocheate 

De lacrimi irigate,

Din ochii ce se sting

Și -n urmă se preling...

Destine -nșelătoare

În exil sub soare,

În frământari se frâng 

Și sub gene plâng...

După amar de vreme,

Calea care geme,

Pe al inimii Făgăs 

Mă cuprinse pătimaș..

Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.

Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.

Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.

Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.