Semne

Nu-i rugăciune fără-un biet genunchi, 

Plecat smerit peste podea, 

Cum nu-i nici creangă fără trunchi, 

Și frunză fără creanga sa. 

Nu-i rugăciune fără gând curat, 

Plecat din inimă spre rai, 

Cum nu-i nici lan nesecerat, 

Şi bob lipsit de pai. 

Nu-i rugăciune fără dor aprins,

Cu taină mare la mijloc, 

Cum nu-s nici focuri de nestins,

Și fum fără de foc. 

Nu-i rugăciune fără-un strop de har,

Ce-aduce inimii alean,

Cum nu-i nici țărm fără hotar,

Și valuri fără de ocean.

Nu-i lacrimă să fie o risipă,

Când ne rugăm stăruitor, 

Cum nu-i nici zbor fără aripă,

Și aripi fără zbor...

Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,

Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,

Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,

Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.

Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,

Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,

Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,

Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.

Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,

Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,

Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,

Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.

De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,

Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,

Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,

Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.

Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,

Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,

Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,

Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.

Mă frământ în nopți fără stele,

Și nu știu dacă plâng sau cânt,

Dacă smerenia mea are putere, 

Să mă ridice un pic din pământ.

Mă aflu la marginea ființei mele,

Unde soarta răstoarnă timpuri și vise,

Îngerii construiesc în juru-mi zăbrele, 

Să nu cad în acele ținuturi proscrise. 

Nu pot să ating lumina Ta, Doamne,

Sunt frunza căzută pe-un repede râu,

Tremur între maluri ce vor să condamne, 

Tot ce-am cărat cu mine-n desfrâu. 

Stau și privesc spre a Ta răstignire, 

Cele trei cruci sunt pe cer, nu pământ, 

Sângerez un amestec de ură-iubire, 

Și nu știu care dintre tâlhari eu sunt.

Cum să te smulg din mine, când în carne,

Ai încolțit ca dorul din pustie?

Ești scrisă-n mii de pagini subterane,

Ce izbucnesc în cânt și poezie.

Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,

Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,

Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,

Și focul ce mă arde de sub haină.

Te port ca pe-un blestem de frumusețe,

Ca pe un cântec vechi, de neuitat,

Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,

Ești înger, demon… Slavă și păcat.

În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,

Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,

Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,

Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.

Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,

Ori te-ai preface a florilor tulpină,

Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,

Aievea  înflorești din rană și lumină.

Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,

Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,

Și-n pieptul meu, în inima confuză,

Ai răsădit speranța și iubirea…

Noi, ăștia care suntem falși poeți,

Nepublicați și fără pic de faimă,

Vom scrie versuri pe pereți,

Și-apoi, i-om vărui, de teamă.

Vom scrijeli nisipul fin al mării,

Cu-n sentiment adânc ori prea banal,

Și, în apus, îl vom lăsa uitării,

Să-l șteargă vântul ori vreun val.

Vom murmura poeme fără carte,

Întrebători spre inima ce cântă,

Cu mâinile amputate vom împarte,

Bucăți dintr-o iubire frântă.

Vom dibui, în suflet, trist sonet,

Și îl vom plânge sub un clar de lună,

Apoi, va fi citit, de-un critic desuet,

Ce îl va vinde lumii pe sub mână.

De te-aș pierde într-o zi,

S-ar sfârși și a mea viață.

Anii mei s-ar ofili,

Fără a buzelor dulceață.

Voi umbla c-un gol în suflet,

Și cu mintea sfâșiată,

Mă voi prăbuși în umblet,

Azi mai mult ca niciodată.

De te-aș pierde pentr-o clipă,

Aș zbura umil sub soare,

Și mi-aș frânge o aripă,

Ca să-ți fac din ea răcoare,

Să mă simți în adiere,

Cum te mângâi pe obraz,

Cum pierduta clipă cere,

Înc-o clipă de extaz.

De te-aș pierde pe vecie,

Eu m-aș împietri în timp,

Te-aș zidi cu poezie,

Și te-aș face anotimp,

An de an să vii în lume,

Peste veacuri, pe vecie,

Și să-mprăștii de pe culme,

Necitita - mi poezie.

Încă te păstrez în amintiri,

Nu te încadrezi la fostele iubiri,

Pentru că încă te iubesc,

Pentru că încă te doresc.

Ți-am jurat c-am să te-aștept o viață

Pași mei către tine-s precum fuga pe gheață,

Mă risc la fiecare pas, risc să mă pierd ,

Dar n-am să renunț niciodată la cea ce cred.

Eu cred și sper să am dreptate,

Pentru tine renunț la propria-mi moarte

Pentru tine aș suferi o eternitate,

Numai să te am măcar o clipă aproape.

Gândul se desprinde încet

din arhitectura minții,

ca o respirație adâncă

a lucrurilor nerostite.

Cuvintele nu se grăbesc,

au pasul domol al umbrei

care traversează amiaza,

lăsând în urmă

o ordine fragilă.

Timpul, tăcut și vast,

se adună între silabe

precum lumina în vitralii,

schimbând forma sensului

fără a-i risipi esența.

Mă apropii de spațiul alb

cu o luciditate blândă,

știind că acolo

gândul nu cere nume

ci doar prezență.

Scrisul rămâne o veghe,

un gest de a păstra deschis

acest loc interior

unde gândurile, libere,

se limpezesc în tăcere.

Noapte, îmbracă-mă-n stele,

Universul întreg să-l sărut,

Să-l sfâșii cu tainele mele,

Și-apoi să-l fac dispărut.

Noapte, în vis mă scufundă,

Negrul infinit să-l ating,

Să simt măcar pe-o secundă,

Clipa când soarele-l sting.

Noapte, hai du-mă pe lună,

Cu focul din piept s-o-ncălzesc,

Pământul să poată să spună:

-Ah Lună, ce mult te iubesc!

Noapte, aruncă-mă-n mare,

Întunericul din adâncuri să-l scot,

Iar bezna albită de sare,

S-o închid pe vecie 'ntr-un port.

Îngropați-mă-n noaptea adâncă,

Lumina să-mi curm pe vecie,

Stele la creștet să-mi plângă,

Întunericul criptă să-mi fie.

Muzica și poezia —
o linie de lumină
ce nu se frânge-n furtună,
ci coboară în inimă
să adune soarele din tăceri.

Poezia — prelungire a sufletului
printre cuvinte,
acolo unde litera pulsează
ca o viață aprinsă, dârză,
refuzând sfârșitul.

Ea nu spune —
ea crește.
Tăcut,
din rădăcina dorului
ce-și află drumul spre lumină.

Muzica —
pulsul febril al inimii,
uneori frânt,
dar atât de viu
încât adevărul nu mai poate fi ascuns.

În el, sufletul se scaldă
în taina vieții,
unde durerea devine nuanță,
iar lumina — prezență.

Ascult cu restul de liniște
dincolo de cuvinte,
și scriu cu ceea ce n-are odihnă.

Căci acolo,
unde sunetul atinge rostirea,
nu se naște un vers —
ci o respirație
care ne ține vii.

Please don't leave me behind 

I wanna travel with you 

I hate being alone 

Please don't let heartache turn you 

Into someone, I don't know 

I'am still afraid of monsters 

Why do you cry so much ? 

Did I do something wrong 

I promise not to do it again

Take me outside when the sun is out 

I'am also afraid of the dark 

Tristețea râmă-n pieptul meu,

Și înfulecă porcește bucurii,

Mă uit spre cer la Dumnezeu,

Și cred că râde de ai Săi copii.

Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,

Soția-mi scrie zilnic acatiste,

M-așez la rând dar nu mă număr,

Și-mi arvunez la parastas soliste.

Îmi ară moartea carnea aburindă,

Să semene spre toamnă un pui de viață,

Și stau cu leșul atârnat de grindă,

Tocmindu-mi viitorul ca la piață.

Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,

De plânsul viermilor ce mă așteaptă,

Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,

Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.