Semne

Dacă vrei să-mparţi cu mine,

Negreşit a ta durere,

Am un umăr care ţine,

Doar amar şi clipe grele.

Iar atunci când o întristare,

Te apasă şi te doare,

Îţi ofer o îmbrăţişare,

Ruptă de la soare.

Iar când lacrimile amare,

Îţi curg râuri pe obraz,

Am la inimă o licoare,

Ce te scoate din necaz.

Prinde mâna ce se-ntinde,

Să te sprijine la greu,

E prietenul ce-ţi simte,

Sufletul şi oful său.

O, de-aş fi o dimineaţă,

Să stau la fereastra ta,

Să privesc cum dormi tăcută,

Să te mângâi prin perdea.

O, de-aş fi o adiere

Să-ţi sărut obrazul roz,

Să-ţi aduc înspre vedere,

Tot ce-n lume e frumos.

Iar un fulg de nea de-aş fi,

Pe-a ta buză m-aş topi,

Să mă sorbi sub clar de lună,

Să fim pururea împreună.

O, de-aş fi o albă floare,

Să mă pui după ureche,

Să-ţi şoptesc plin de pudoare,

Vorbe dulci în limba veche.

O, de-aş fi copacul vieţii,

S-odihneşti la umbra mea,

Să-ţi simt vraja tinereţii,

Şi să-mi trag seva din ea.

Iar de-aş fi pământ sub iarbă,

Să mă calci cu pasul lent,

Lava-n mine o să fiarbă,

Şi-am să-nghit un continent.

Atâtea ploi în calea ta,

Iar aripile-ți sunt de plumb,

Ți le-ar topi privirea mea,

Dar fă-mă ca să plâng.

Atâtea umbre te-nconjoară,

Că-n întuneric mă sufoc,

Te-aș face-o stea solară,

Dar fă-mă să iau foc.

Atâta lacrimă sălcie,

Brăzdează chipu-ți îngeresc,

Eu ți-aș usca-o pe vecie,

Dar fă-mă să iubesc.

Atâta dragoste așteaptă,

Să ne înghită pe-amândoi,

Dar firea ta este necoaptă,

Iar pasul meu e prea greoi.

Se-așterne ninsoarea, albă tăcere,

Ca un văl peste inima frântă,

Iubirea, pasăre oarbă, aduce durere,

Cu aripa ei rece și lungă.

Sub cerul albit, iarba dispare,

Într-o umbră albastră dar vie,

Iubita îmi cântă o doină de jale,

Ținând în privire o iarnă târzie.

Între noi stă zăpada, zid alb de uitare,

Cu lespezi de gheață și teamă,

Iar pașii mei ard sub omătul cel mare,

Ca jarul ascuns sub o rană.

Curge liniștea albă prin aerul rar,

Ca un amurg prelins din azur,

Fulgi de zăpadă cad funerar,

Iarna îmi sapă mormânt împrejur.

De sub pleoapele albe, ea nu mă vede,

Dar în tot ce e alb știe că sunt,

Cântul de jale spre cer se repede,

Și-n loc de zăpadă vezi lacrimi căzând.

Azi am plecat pe ultimul drum,

Cu îngerul plângând pe umăr,

Purtam în plete vin și scrum,

Femei și dansuri fără număr.

El tot plângea pe înfundate,

Oprind la crâșma lui Satan,

Şi am băut pe nemâncate,

Plătind ca-ntodeauna cu un an.

Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,

Şi nu mai am o zi în buzunare,

Aș mai lua puţin de la fârtaţi,

Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.

Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,

Încercând să alung întunericul din întuneric,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.

Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,

Să distrugă pesimismul care mă apasă.

Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,

Plutesc peste o moarte de vis,

Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,

Căci infinite tragedii în mine s-au închis.

Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,

Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,

Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,

Caut totul dar în acelaşi timp altceva.

Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,

Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,

Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,

Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.

 In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,

Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,

Vreau ca de pesimismul demonic să scap,

Încercând să alung întunericul din întuneric.

Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,

Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,

Misterioase chemări mă atrag cu sfială,

 În foc şi smoală sufletu-mi este topit.

Din cauza ideilor mă prăbuşesc,

În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,

Cu un râs negru, tragedii răspândesc,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.

Graţia lumii temperează a mea tragedie,

Se destramă azurul sub privirile-mi triste,

Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,

Încep să mă caut pe a morţilor liste.

Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,

Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,

Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.

Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,

Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,

Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,

Orice sau pe oricine mă iubeşte,

Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,

Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,

Iar când încep din nou să iubesc,

Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.

Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,

Vreau să explodeze mica bucurie din mine,

Să simt pentru o clipă că sunt iubit,

Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.

În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,

Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,

Încercând Domnului să implor puţin ajutor,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:

- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,

Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?

Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,

Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.

Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,

Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,

Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.

Raze de o claritate amară mă orbesc,

O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,

Refuz chiar la această idee să mă gândesc,

Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.

Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,

Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,

Visez să vină o zână plină de bunătate,

Să distrugă pesimismul care mă apasă.

Să distrugă pesimismul care mă apasă,

Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,

Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,

Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,

Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,

Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,

Încercând să alung întunericul din întuneric,

Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Frica, Doamne, nu strigă —

ea șoptește.

Și-n șoapta ei

se clatină stâncile credinței

și se face ceață în suflet.

Am privit lumea cu ochii închiși,

căutând siguranță în ziduri,

în oameni, în mine —

dar zidurile cad,

oamenii pleacă,

și eu mă tem de mine însumi.

Frica e un dumnezeu mic,

dar gelos,

care cere închinare

zi de zi, clipă de clipă,

până ce genunchii slăbesc

nu de rugă, ci de spaimă.

Și totuși, Tu m-ai chemat

nu cu tunet,

ci cu o liniște

care nu se teme.

Mi-ai spus:

„Nu frica e primejdia,

ci să crezi că ea e stăpână.

Eu sunt Cel ce a spart mormântul,

nu Cel ce se ascunde în umbre.”

Și-am ieșit —

nu curajos,

ci ascultător,

cu pasul tremurat,

dar cu inima în Tine.

Rugă înnalț spre Tine Doamne
Când simt că-mi este tare greu,
Momente am... când uit de Tine
Că-s păcătos și chiar un fariseu.

Mă afișez că sunt un credincios
Dar faptele-mi sunt numărate,
Evit păcatul să-l... mărturisesc
Iar viciile-mi sunt, nenumărate.

Citesc scriptura cu versetul ei
Să înțeleg, de ce te-au pironit,
Pe cruce, răstignit, batjocorit
De cei, ce moartea ți-au dorit.

Cuvântul scris în Cartea Sfântă
Ne-arată calea...spre mântuire,
Și ne îndeamnă, în El să credem
Că Tatăl este viață, adevăr, iubire.
......................................
Cum aș putea vreodată-n viață
Pe Tine să te mint, Părinte Sfânt,
În Tine-mi este... speranța vieții
Până ce părăsesc, acest pământ!

Miroase a viață prăbușirea mea,

Și zborul frânt a mângâiere,

Și n-am crezut nicicând că voi avea,

În râsul meu un hohot de durere.

O viață-ntreagă am explorat abisuri,

Și-n grote m-am hrănit cu patimi,

Și mi-am găsit în tainicele visuri,

Exil pe-un umăr ud de lacrimi.

Miroase a vechi coșciugul pregătit,

De funeralii încontinuu-i este dor,

Și zilnic sunt de toți hulit,

Că-n tinerețe am refuzat să mor.

De atunci cu moartea stau la masă,

Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,

Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,

Și cred c-o veșnicie voi trăi...

Vântul mă mușcă de față, 

Într-un frig infernal mă desfăt, 

Sângele în vene-mi îngheață, 

Cu bulgări de foc mă îmbăt. 

Mi-s oasele gârbove-n coaste, 

Și văd cum prăpădul revine, 

Înfrunt a gerului oaste, 

Și simt o Siberie în mine. 

Mi-e frig și sunt rece ca gheața, 

În cristale, de mișc, mă voi frânge, 

Jăratec aș mânca dimineața, 

Și clocot mi-aș turna peste sânge. 

Mi-e frig, doar mi-e frig și îs sloi, 

Soarele nu-l mai văd nici în vis, 

Cu gerul port acum un război, 

În care focul este strict interzis. 

Doamne,

mă atingi cu mâna Ta

și simt cum răni se închid

în tăcerea unei clipe.

Mă vindeci, Doamne,

dar nu am puterea să rămân întreg.

De ce mă vindeci,

dacă mă pierd iar?

Mă ridici,

dar pașii mei alunecă mereu

în aceleași prăpăstii,

în aceleași iertări nesfârșite

care nu mai aduc schimbare.

De ce mă ridici, Doamne,

dacă voi cădea iar?

Întoarce-Ți fața spre mine

și spune-mi că pot rămâne sus.

Spune-mi că durerea nu este doar o lecție,

că suferința nu este doar o cale

către un final ce-mi scapă.

Nu vreau doar o vindecare temporară,

nu vreau doar o cruce de care să mă agăț

până mă înalț puțin și apoi mă pierd iarăși.

Doamne, vindecă-mă întru totul,

nu doar în momentele când sunt zdrobit.

Fă ca o dată pentru totdeauna

să mă ridic și să nu mă mai pierd.