Insomnii VI

Sunt acelaşi om în altă lume,

Sunt acelaşi gând rătăcitor,

Mare agitată fără spume,

Rană adâncă în picior.

Am aceiaşi tresărire,

Precum valul spart de stâncă,

Port în mine acea iubire,

Care îngerii o cântă.

Peste iarbă calc apatic,

Sângele a-nceput să-mi fiarbă,

Ochii-mi sunt acum jăratec,

Îmi smulg firele din barbă.

Rup petalele din flori,

Mângâi roua dimineţii,

Peste trup îmi trec fiori,

Şi mă mustră toţi poeţii.

În jurul tău când totu-i ars, 

Și flacăra-i stăpână, 

Nu aduna ce a rămas, 

Ci sapă o fântână. 

Furtuna-n cale ți s-a pus, 

Și barca țăndări e făcută, 

Nu plânge lemnul ce s-a dus, 

Ci fă-ți din ce-a rămas o plută.

De ți se ia și dreptul la cuvânt, 

Și ești de toți prezenți mințit, 

Nu-ți vinde liniștea pe un mormânt,

Ci fă din adevăr... cuțit.

Când gerul ți-a ucis grădina, 

Și rodul sub zăpadă plânge,

Nu blestema, și nu da vina, 

Sămânța ce-a rămas o strânge.

Când ce ai fost se clatină-n oglindă, 

Și chipul tău se-ntreabă cine ești, 

Nu căuta o scuză să surprindă, 

Ci un chip nou cu care să privești. 

Când drumul brusc ți se va frânge, 

Și pașii-s împietriți lângă hotar, 

Nu te întoarce înapoi și plânge, 

Ci fă-ți prin toate un culoar. 

Iar dacă valul vieții te lovește, 

Și nu mai vezi nici o ieșire, 

Tu înspre cer umil privește,

Și aripi fă-ți din prăbușire. 

De-a valma treci cu lung alai și trenă,

Părând că ai un rol neînsemnat, anost,

Le faci la vaci perfuzii cu lucernă,

Și-apoi le bagi smintite-n adăpost.

Împrăștii boala vacii peste tot în lume,

Iar taurii geloși, pe coarne au albit,

Mugește luna și-n grajduri face spume,

Și-n uger, laptele nebun, s-a corăslit.

Văcarii dau binețe-n fiecare zi la doctor,

Și-apoi microcipați se reazemă în botă,

Și-așteaptă de la UE vreun director,

Să-l inspecteze de bacterii în ciubotă.

Juncanii de pripas fac educație sexuală,

Mănâncă vitamine iar iarbă doar când plouă,

Văd filme cu junici ce pasc în  pielea goală,

Și pofticioși se duc și rag la câte-o poartă nouă.

De pui un bou la jug, se cheamă maltratare,

Iar caru-l mai zărești, în noapte sus pe cer,

Și, Grigorescu, ar fi pictat în consolare,

Doar șapte stele UE și un umil văcar, șomer.

În jurul tău priviri roiesc,

S-admire chipul nelumesc,

Și toți se-ntreabă cum ar fi;

De le-ai zâmbi!

Tu capu-n spate îl întorci,

C-auzi nenumărate voci,

Și pentru toate rai ar fi;

De le-ai zâmbi!

Și-am stat în umbră neclintit,

Cu gândul frânt și înrobit,

Că lumea-ntreagă s-ar opri,

De ne-ai zâmbi!

Pe buza ta, un semn ușor

Ar frânge zarva tuturor,

Și clipa însăși s-ar opri,

De ne-ai zâmbi!

Dar ții lumina în surdină,

Ca pe o aură divină,

Iar eu nu cred că nu va ști,

A tale buze a zâmbi...

M-am aciuat în calea ta,

Ca mersul să ți-l schimb cumva,

Tu galeș însă m-ai privit,

Dar n-ai zâmbit!

Și-n pașii tăi m-am strecurat,

Cu visul meu neînduplecat,

Sperând că-n el te-ai regăsi,

De mi-ai zâmbi!

Purtai în gene-un cer închis,

Ca un hotar de necuprins,

În el m-aș frânge, te-aș iubi,

De mi-ai zâmbi!

Acum rămân cu dorul mut,

Cu gândul că te-ai prefăcut,

Și într-o clipă m-aș jertfi,

De mi-ai zâmbi!

Și-am înțeles, târziu, prea bine,

Că zâmbetul nu-i pentru mine,

Că-s doar un trecător stingher,

Prin al tău cer.

Dar dacă într-o zi, cândva,

Tristețea te va apăsa,

Iar pasu-n dreptu-mi l-ai opri,

Eu ți-aș zâmbi!

De ieri, mi-e sufletul greu,

Ca o frunză arsă de toamnă,

Și-o parte din sângele meu,

La moarte încet mă condamnă.

De ieri, tăcerea-mi vorbește,

În minte orice gând mi-l sugrum,

Și văd cum umbra-mi pălește,

Uscând orice cărare spre drum.

De ieri, îmi dispar amintiri,

Chipul tău piere odată cu ele,

Am lacrimi de foc în priviri,

Iar soarele-mi este după zăbrele.

De ieri, în mine se agită o mare,

Ce-mi sparge corăbii de stânci,

Se aud sunete stranii, și-mi pare

Că ești tu, undeva, și mă plângi.

De ieri, încontinuu inima plânge,

Într-un ritm infernal de ploi și tăceri,

Și fiecare lacrimă ce cade, frânge,

Tot ce mai poți să-mi oferi.

De ieri, cerul mă cheamă și-l chem,

Trupul mă strânge și carnea m-apasă,

Citește-mi iubito un ultim poem,

Poemul de întoarcere acasă.

Lacrimi fără ochi,

Carne fără sânge,

Parcă-s un deochi,

Ce întruna plânge.

Zboruri fără aripi.

Gânduri fără minte,

Condamnat la urlet,

Fără de cuvinte.

Pas fără de mers,

Palmă ce nu strânge,

Sunt un neînțeles,

Care încet se frânge.

Flori fără sămânță 

Umbre fără trup,

Cerul mă denunță,

Cu pământ m-astup.

Uși fără perete,

Rugă fără cer,

Savurez regrete,

Și-ncontinuu cer.

Drum fără pământ,

Sete fără apă,

Nici un legământ,

Nici un om nu scapă.

Noduri fără sfoară,

Trepte fără scări,

Sufletul îmi zboară,

Înspre alte zări.

Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.

Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.

Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.

În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.

Trăiesc cu lumina-n prăsele,

În cer am dureri de măsele,

Mă-njunghie în inimă un gând,

Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.

Mormântul mi-l scurmă o fiară,

Mă roade omida de dud,

De la lacrima ta de aseară,

Părul îmi este tot ud.

Eşuez pe un banc de guvizi,

La căpătâi sirene-mi descântă,

Pe trup doi peştişori timizi,

Balada înecului îmi cântă.

De creştet valuri se sparg,

Spuma e ornată pe trup,

Undeva departe în larg,

Se aud urlete fioroase de lup.

Din ochi mei vii de albaştri,

Azurul încet se cromează,

Sub cerul ciorchine de aştri,

Privirea-mi siluete vânează.

Mă îneacă lumina divină,

Luceşte putregaiul din oase,

Sunt pentru gângănii tulpină,

Moartea pe mama descoase.

Mă caută cu poteri din iad,

În zori am fost topit de nămeţi,

Acum între stele eu ard,

Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Privind la cer, zâmbesc mereu 

și inima-mi surâde;

Căci Creator e Dumnezeu 

și Ziditor a toate.

Căci El m-a izbăvit din greu 

M-a ajutat întruna,

Mi-a fost alăturea mereu 

Când grea mi-era povara.

În loc de inimă am scrum

Și am realizat asta

Când mi-ai spus 

Că trebuie să mă îndepărtez.

Scrumul a început să ardă

Iar eu mă tot apropiam

Până o cascadă de lacrimi

A ajuns în locul inimi

Și a rămas doar scrum din nou.

Ai fost ceva fantastic,

Ceva de necrezut

Așa că mă apropii iarăși 

Să simt foc, nu doar scrum,

Însă pe zi ce trece scrumul dispare,

Focul nu se mai aprinde,

Inima nu mai este

Și cascada a secat.

Tu ai plecat și nu te mai întorci

Deci..ce fac eu fără focul tău?

Ce fac eu aici defapt

Când tu esti departe iar?

În loc de inima am un gol.

Unde ești când am nevoie de brațul tău?

Vino înapoi și nu mai îmi da drumul

Am nevoie de tine și de focul tău.

Îmi e frig,

Vino și încălzește-mă 

Cu focul ce arde în inima ta.

Am deformat trăirile umane,

Iar corpul l-am măcelărit,

Am şters acele muzici diafane,

Şi apoi cu zgomot le-am înlocuit.

E secetă de graţie în trup,

Suntem treptat robotizaţi,

Mişcări de Alzheimer ne erup,

Atunci când suntem concentraţi.

Nu ştim să mai zâmbim frumos,

Un rânjet e la fiecare glumă,

Şi după-un hohot furtunos,

Ne apare-n colţul gurii spumă.

Haotic ochii-n cap se plimbă,

Imaginea o deformează,

În minte comandat o schimbă,

Şi-n cadre sataniste o filtrează.

Avem acum belciuge-n nas,

Ba chiar în buze, limbă şi urechi,

Precum juncanii de pripas,

Ori ivărele din porţi străvechi.

Avem şi pielea color tatuată,

Din creştet până în călcâie,

De nu mai ştii că e băiat ori fată,

Ori de e om sau e momâie.

Am deformat trăirile umane,

Iar corpul l-am măcelărit,

Comerţ noi facem cu organe,

Şi umblăm cu trupul ciopârţit.