Facultatea

Din zăpadă albă, rece,

Un cap mic a răsărit.

Ghiocelul a venit,

Că primăvara a sosit.

Pe dealul verde și însorit,

Mielușei s-au trezit,

Bucuroși, ieșind afară.

Sub soarele de primăvară.

A trecut iarna geroasă,

Timp frumos, bine ai venit!

Mii de fluturi vezi zburând

Pe copaci infloriți.

Multe flori lucesc în lume,

Multe flori mirositoare,

Glasuri mici de rândunici -

Primăvară, bine ai venit!

Fulgii de nea cad din cer

Și în casă arde focul.

Eu de frig mă voi feri

Cu o căciulă colorată

Și un fular multicolor. 

Sunt copii cu multe sânii

De pe deal vin țipând,

Neaua peste tot s-a pus.

Hai,copii, pe deal în sus

Să ne dăm cu săniuța!

Pe obraz, pe nas, pe umăr

Tot cad fulgii fără număr.

Hai, copii, pe derdeluș,

Doar bunica stă în casă

Și ne așteaptă cu ceai cald.

Am vrut să pierd, însă am câștigat, 

Am vrut să cad, însă m-am ridicat.

Nu sunt o prințesă, nici nu am castel, 

Sunt o persoană cu suflet bun. 

Prin ploaie sau prin furtună, 

Prin soare sau sub clar de lună, 

De seara și până-n zori,

Creez vise-n multe culori.

Aș oprii timpul în loc, 

Să mai pot fi un copil, 

Fără griji și fără frică

Într-o lume cu vise în mii de culori.

Pe cerul plin de stele,

Luna își face apariția

Între noapte și lumină.

Greierii încep să cânte. 

A început să plouă

Și cerul este înnorat.

Dragă vară, ai sosit

Cu vacanțele de vară. 

Tu atunci căldură mare

Și mult soare, zi de zi.

Tu ești anotimpul care

Aduce multe zâmbete pe chip.

Peisagistică și terminologie specifice locurilor natale. 

Urlã lupii-n Cioaca Morii,

Urlã la Releu!

Se-nspãimântã trecãtorii,

Mã-nspãimânt şi eu!

Urlã lupii în Fundata,

Şi, urlând aşa,

Sar deodatã, gata-gata

De-a mã sfâşia!

Urlã lupii-n Câmpul-Babii

Urlã satu-ntreg;

Şi de ce se mirã şvabii,

Chiar cã nu-nţeleg!

Urlã lupii, urlã-ntruna

În Vârf la Grãdini;

Urlã cãtre cei de-ai casei

Şi-apoi la strãini!

Urlã lupii! Sigur, urle,

Cât mai pot urla!

Cã n-au cum, o veşnicie

Sã tot urle-aşa!... 

E noaptea când lutul se frământă iar,
când liniștea are gust de tămâie și jar.
Din cruci se ridică umbre bătrâne,
nu ca să sperie, doar să mai simtă lume.

Unii se duc pe uliți, cu pasul stingher,
caută casa veche, pridvorul de cer,
ascultă cum curge prin pereți viața 
focul din sobă, râsul, dulceața.

Alții, mai tineri, s-au furișat prin beciuri,
și beau vin roșu din sticle vechi, cu gesturi
de oameni vii ce n-au învățat tăcerea,
căci moartea nu-i uită, dar le-a luat durerea.

Pe o movilă, un moș fumează ceață,
uitându-se lung la luna hoață:
„Am crezut că-i veșnic omul, dar veșnicia doare…
acum știu, e mai blând un ceas de soare.”

Prin cimitire, bătrânele stau la sfat,
își povestesc visul pe care nu l-au mai visat,
iar copiii-morți, cei prea mici pentru moarte 
aleargă printre flori, dar fără carte.

Unii doar ies, privesc spre sat,
se bucură că nimeni n-a uitat,
că pe masă e colivă, o lumânare,
și un nume rostit în șoaptă de-nchinare.

Iar când zorii se-aprind, ca un verdict,
toți tac, căci vrerea nu-i decât instinct.
Fiecare își strânge cenușa în brațe,
și pleacă încet, fără glas, fără față.

Ziua nu-i a lor. Ziua e crudă, rece,
lumina desface ce moartea petrece.
Numai noaptea mai face dreptate:
îi lasă pe morți să-și spună păcate.

Și plecând, murmură către pământ:
„Nu-i nimic mai viu decât ce e frânt.
Căci trăim doar o clipă, și restul e somn,
dar noaptea, da… noaptea ne-ntoarcem domn.”

Se lăsase ger cumplit 

Peste pământul obosit.

Obrazul cerului pălise,

În cuib trilul amuțise.

Pomul tremură, suspină,

Oblojind a lui tulpină.

Vântul scârțâie pe -o casă,

Suflănd pe ulița sticloasă.

Pașii rătăcesc răzleț,

Fug în grabă de îngheț.

Sub o băncuță degerată 

Zăcea umbra nemișcată 

Unui ghemotoc blănos,

Ce scâncea după un os,

Scuturat de la frigură,

Cerșea din ochi căldură;

Fețe chircite,iritate

Îl ignorau din vanitate.

Cățelul împietri subit

Cu sufletu-i neămblănzit...

Călăi și călugări la braț hoinăresc,

Focul din iad aseară s-a stins,

Religii și secte subit se unesc,

Tot răul din lume pare învins.

Hotărât, mă împrăștii în alte destine,

Pe pământ plictiseala e mare,

Nimic nu se naște, moartea nu vine,

Și totu-i lipsit de culoare.

Sub iarbă, tăcerea se face mai grea,

Ca un sânge întors în lut adormit,

Respirația lumii abia se mai vrea,

Într-un cerc fără margini, închis, obosit.

Melancolia nu sapă, și iar se-așează,

Ca bruma pe fructul rămas necules,

Și gândul, sub tâmple, încet estompează,

De-atâta prezent fără sens.

Nici iadul nu arde, nici cerul nu cade,

Sunt umbrele toate la fel de cuminți,

În aer plutesc niște zâmbete fade,

A celor plecați să găsească răniți.

Iar eu, risipit în tăceri succesive,

Mă strâng într-un trup tot mai mic,

Pe-un câmp unde clipele, gri și pasive,

Nu nasc și nu mor, doar persistă-n nimic.

Într-o picătură de timp,
unde cerul atinge pământul,
mă pierd și mă regăsesc.

Nici eu, nici tu, doar suflul.
Un cântec ce nu-și cere glasul.

Deschide ochii
în inima liniștii,
unde valurile uită de țărmuri
și devin ocean.

Cerul a căzut în ochii-mi albaștri,

Iar norii se plimbă încet pe retină,

În palme țin constelații și aștri,

Și în jur răspândesc lumina divină.

Un freamăt de frunze pe buze îmi șade,

Șoapta îmi este alint și dojană,

Izvorul de munte pe umeri îmi cade,

Pădurea cea verde mi-o pun peste rană.

Pe tâmple-mi coboară amurgul de seară,

Pictându-mi cu umbre visări nesfârșite,

Iar vântul îmi poartă, ușor, într-o gară,

Trenuri de gânduri, demult rătăcite.

Sub pleoape-mi se-adună mici curcubeie,

Ducând în adâncuri taine din stele,

Pe suflet îmi cresc mângâieri de femeie,

Hrănite cu visuri și dorințe rebele.

Tot cerul rămâne în ochii-mi de ceară,

Și norii se pierd într-un vis necuprins,

Timpul îngheață în amurgul de seară,

Tăciunii din mine în văpăi s-au aprins.

Sub tălpi îmi simt cerul ca o gură de apă,

Oasele mele nu mai au rădăcină,

Trupul uscat din pocale cu foc se-adapă,

Iar aripi îmi cresc dintr-un bob de lumină.