EPOCA DEGETULUI

Învață-mă să tac, Doamne,

când lumea vorbește prea tare,

când fiecare își strigă credința

dar nimeni nu Te mai ascultă.

Învață-mă să tac,

nu din teamă,

ci din iubire,

să las cuvântul Tău

să respire prin tăcerea mea.

Să nu mai răspund

cu orgoliul din mine,

ci cu liniștea Ta,

cea care vindecă

și nu judecă.

Când marea se frământă în gânduri

și rugăciunea mea se pierde între valuri,

învață-mă să stau nemișcat,

ca o lumânare care nu mai cere,

ci doar arde.

Dă-mi tăcerea care înțelege,

tăcerea care iartă,

tăcerea în care

glasul Tău se aude limpede,

ca izvorul dintr-o piatră.

Învață-mă să tac, Doamne,

nu ca să mă ascund,

ci ca să Te ascult.

OFFLINE

Dimineața începe

cu o notificare

și se termină

cu aceeași oboseală

salvată automat.

Oamenii trec

unii pe lângă alții

ca niște ferestre

minimalizate

fără sunet.

vorbesc mult

despre conexiuni

dar uită

să se privească

fără ecran.

Îmi opresc gândurile

pentru câteva secunde

ca pe o aplicație

care consumă prea mult din mine.

Și în tăcerea asta

fără semnal

descopăr ceva straniu:

respir

și e suficient.

Șoaptele nu cer glas,

ele se nasc din apropiere,

din priviri care știu

mai mult decât spun.

În ele încape o liniște caldă,

un adevăr mic

care nu vrea să rănească,

doar să rămână.

Șoaptele sunt pași

pe un drum de seară,

când lumea încetinește

și inima are timp să asculte.

Unele vindecă,

altele dor,

dar toate trec prin noi

ca o lumină blândă prin frunze.

Și poate că viața

nu e făcută din strigăte,

ci din șoapte adunate cu grijă,

care ne spun, încet, cine suntem. 

Tăcerea nu vine brusc.

Are un sunet discret

ca vibrația unui telefon

uitat pe masă.

Lumina alunecă pe pereți

fără să ceară atenție

iar ora se desface

în minute fragile.

Deschid fereastra

nu pentru aer

ci pentru spațiul dintre gânduri

unde nimeni nu mă caută.

Cuvintele rămân nefolosite

într-un colț de memorie

ca aplicații închise

care încă știu ce-au fost.

Respir mai rar

și lumea face la fel

ca și cum am fi decis

de comun acord.

Că uneori

cea mai importantă notificare

nu apare pe ecran

ci în liniștea

care rămâne.

Piatra nu s-a rostogolit

dinspre mormînt,

ci dinăuntrul fricii noastre.

Dimineața a intrat fără zgomot,

cu pași de rouă,

iar moartea,

neobișnuită cu lumina,

s-a retras.

Giulgiu a rămas pe loc - 

o propoziție neterminată,

semn că trupul nu mai aparține,

nici pământului,

nici timpului.

Rănile nu s-au închis,

s-au transformat în uși:

prin ele intră pacea,

nu durerea.

Învierea nu a fost explozie solară,

ci respirația reluată a lumii,

un „da” spus din nou

creației și omului.

De atunci,

fiecare răsărit

poartă în el o șoaptă:

moartea nu e sfârșit,

ci un nou început.

Orașul adoarme greu

între reclame care nu se sting

și pași care nu mai caută destinație.

Pe trotuar, o lumină rătăcită

îți colorează umbra

în nuanțe pe care nu le-ai numit.

Respirând adânc

simți cum zgomotul se topește

într-un soi de liniște transparentă.

Un străin zâmbește fără motiv

și pentru o clipă

totul pare posibil.

Telefonul tău tace

iar tu asculți

cum orașul șoptește

că nu totul trebuie controlat.

Lumina se stinge încet

dar rămâne în ochii tăi

un fragment de prezent

pe care nu-l poți pierde.

Nu liniștea dintre cuvinte —

ci cuvântul

care se hotărăște să tacă.

Acela schimbă tot.

acasă,

nu era mereu locul liniștit și sigur

pe care mi l-aș fi dorit.

era adesea incertitudine,

răni deschise, ochi atenți 

și frici în lanțuri.

când eram mic,

mă rugam așa:

"Doamne, să fim toți bine, sănătoși 

și să avem tot ce ne trebuie.."

astăzi,

dorm pe aceeași parte a patului ca tatăl meu,

îmi pun la fel speranțe în oameni ca și mama mea,

încerc să găsesc o casa,

în care să nu mai fiu pradă,

să nu mai fiu rana,

rana altcuiva,

dar să fiu acasă.

O frunză cade liniștită,

La a mea fereastră.

E ciudată și ruginită,

Ca și viața noastră.

O frunză se desprinde,

Ușpor de ramul întristat.

Pică și se stinge,

ca și sufletul îndurerat.

O frunză mucegăită,

A trecut în zbor.

Plânge că e zdrobită,

Ca și viața omului trecător.

Trece timpul iute, Doamne,

Noi zăbovim pe la icoane 

In speranța că poate,

Ne vei ierta de păcate.

Ne-agătam de -al tău renume,

Ce strălucește pe o culme,

Îți închinăm ode sublime;

De -ai pogorâ din înălțime,

Să ne mai rostești din pilde 

Și să te urmăm oriunde.

Avem atâtea întrebări,

Încercați de provocări.

Doamne, răbdare ai cu noi,

Nu ne lasă la nevoi;

Tu ești etern,noi muritori,

Ești Creator,noi visători.

Suntem atât de slabi, părinte 

Și străini de cele sfinte..

In ochii tăi egali suntem,

Tu ești unicul suprem.

In catastiful tău,de veacuri 

Notezi băbește leacuri 

Pt sufletele frânte 

Scăpate din morminte,

Ce nu găsesc calea spre tine,

Rătăciți de -ai lor destine.

Ne privești tăcut și judeci,

Rănile din noi le vindeci..

Priveam adesea la izvor,

La apa cristalină, vie;

Curgea cântând într-un decor

Ca dintr-o taină argintie 

Credeam că numai eu o văd,

Credeam că-mi cântă mie,

Purtând cu ea curat izvod,

Purtându-l lin, pe veșnicie 

Îmi e menit să îl ascult,

Aidoma unui madrigal;

E cântecul ce-mi spune mut -

Mai mult, îl simt atemporal 

Ea pare alta-n orice clipă,

Dar curge pururi tot la fel;

Același cântec îl tot cântă, 

Chemându-ne pe toți la el

E-o pildă-n apa care curge,

Ce scurtă-i viața, un fior,

Dar nicio umbră n-o va frânge 

De e curată ca-n izvor 

E-o pildă-n apa care curge,

Un adevăr măgulitor:

Chiar dacă timpul ne va scurge,

Să fim cristal, nu doar decor.

Trăiesc la capătul de pod, 

Şi nu-l pot trece niciodată, 

Picioarele în mersu-mi se înnod, 

Și lumea toată-n mine-i suspendată. 

Mă uit plângând la cele două maluri,

Aș vrea să zbor ori să înot,

Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,

Și se pornesc furtuni de peste tot.

Sub podul vechi curg ani străini,

Sunt anii ce i-am risipit,

Deasupra lor se văd întunecimi,

În care nopți nebune am topit.

Un vânt amar mă strigă-n spate,

Ca un ecou din ce-am pierdut,

Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,

Și nu zăresc nici urmă de trecut.

Întind o mână, dar nu-i nimeni,

Doar umbra stâlpilor rămași,

Și-n mine crește frigul vremii,

Iar podului îi este dor de câțiva pași.

Și, dus de timp, încet se frânge,

Cu pașii împietriți spre el m-aplec,

Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,

Că n-am avut curajul să îl trec.