Iertare,

Au existat ani in care amândoi,

Am cunoscut supraviețuirea,

Ani in care s-au iubit prea mult sau prea dureros,

Au coexistat cu dezamăgirea dar răbdarea a fost pe primul loc.

Și totuși când s-au întâlnit, 

Timpul a făcut un pas înapoi și s-au recunoscut,

Într-o apropiere lentă, magnetică ,

Imposibil de recunoscut,fara explicații ce au înțeles.

Privirile lor cu greutatea poveștilor nespuse,

Tăcerile lor nu erau goale ci pline de sens.

In prezenta celuilalt și înțeles ,

Că nu trebuie sa lupte și nici să caute răspunsuri fără sens.

Era o liniște vie între ei,

O pace ce nu o găsești ușor,

După sute de zile de singurătate,

Și când se găsesc există doar ei,

Înconjurați de miliarde de oameni ce trec pe langa ei.

Când s-au atins,nu trupurile au căutat alinare,

Ci sufletele lor rătăcite,pierdute în timp și-n umbra din ei

Și vulnerabili , răniți,pierduți pe cărări,

S-au regăsit și s-au iubit fără a se pierde pe ei.

In acea zi când s-au regăsit,

Lumea din jur a dispărut, încet,

Și-au înțeles că iubirea adevărată,

Nu e când ceva nou întâlnești,

Ea începe când sufletul ei liber,

Se dezbracă de măști,fara a se ascunde de ceea ce ești,

Ești vulnerabil și liber sa simți, 

Rămâi prezent pentru că vrei,nu că ești constrâns.

La masă cu durerea,

Ea corpul mi-l cuprinde,

Privesc zâmbind spre ea,

Se-apropie de mine..

E sigură,e rece și-n brațe ușor mă strânge 

Eu nu mă zbat stau calmă, iar lacrimile absente

Rămâne ușor uimită și pare chiar confuză 

Eu ii întind un scaun să ia loc lângă mine.

La masa se așează, grăbită și comandă,

Vrea un pahar de dor, friptură ca ofrandă,

Politicoasă sunt și fac comandă îndată 

Înlocuiesc cerinta-i - și îi ofer dulceață ,cu un pahar cu gheață.

Se schimbă de îndată,devine agresivă..

Și îmi apasă rana ,căci e nemulțumită,

Eu ii zâmbesc din nou și îi ofer ce am,

Și bonus la desert...iubirea mea cu drag!

Iubire de fațadă, ce greu am descifrat-o,

Ascunsă sub cuvinte cu dulce-amar la gust,

În ani întregi din viață am refuzat să cred,

Că niște vorbe dulci nu au avut vreun sens..

Mi-am activat răbdarea și am crezut în vorbe,

Și tot priveam spre fapte ce nu mai apăreau,

Am tot rămas captivă în gratii de așteptări,

O colivie care se tot mărea din stări,

Din stări de așteptare, minciuni, dezamăgiri,

Frumoasele cuvinte în spate cu venin,

Ce luminau iluzii asemeni unui far,

Era aprins doar noaptea și ziua se oprea.

Și viața nu te lasă să stai captiv în tine,

Ea vine să-ți arate o altfel de iubire,

Începi să înțelegi, să rupi din toate acele gratii,

Poți zborul să ți-l iei, dar ești blocat de aripi,

Acele aripi frânte de atâtea lovituri,

Ce par atrofiate de tot ce înseamnă gând,

Privești spre libertate, ai conștiința trează,

Și tot nu poți zbura din colivia goală.

Te zbați, încerci și lupți și zborul să ți-l iei,

În jur e drumul liber, elanul cum ți-l iei?

Apar acele frici, zborul ați lua,

Și te trezești blocat în ce-i în mintea ta.

Iubirea de fațadă pe loc s-a disipat,

Când ai văzut și altfel, pe loc te-ai activat,

Oricât ai încerca să stai în cunoscut,

Te împinge și mai tare spre noul cel văzut.

De nu-ți iei zborul azi și tot amâni mereu,

Începe vântul cald și îți tot dă un semn,

Și-n frica de rămâi, apare o furtună,

Și, pe nepregătite, tu zbori din nou spre tine.

Sub umbrele închise cu alb și negru amestecat,

Sunt răni profund,intense și greu de acceptat,

Sub umbrele de măști,

Ce fața acoperim,un suflet de lumină,

Dezbracă chipul trist.

Sub umbrele de aer,ce-i greu de respirat,

Sunt prea multe cuvinte,

Și-n rană au apăsat,

Lasandu-ti corpul moale,

Și capul aplecat.

Sub umbrele de frici ce par că ne separă,

Există o energie ce viața îți luminează,

De vrei sa te separi de umbră sau lumină,

Ramai blocat în viață, alegeri și rutină.

Eliberarea vine din tot ceea ce ești,

Și bun și rău cu tine,

Prezent și blând mereu,

Un suflet Înțelept,

Ce schimbă pași-n mers..

Iubire albastră ce semeni cu cerul,

Eu simt ca mă înalți,cum zbor sau plutesc,

Iubire albastră ce semeni cu mare,

Pe valuri mă porți de înec mă ferești,

Iubire albastră ce semeni cu noaptea,

In întuneric,azur strălucești,

Iubire albastră ce semeni cu ziua,

Mă pierd prin mulțime și tot te găsesc.

Iubire albastră ești vie și clară 

Trăită în doi , transformi o comoară 

Iubire albastră trăită intens,

Aprinzi tot pământul cu roșu intens.

Ascultă vântul ce adie,

Ce îți șoptește al meu dor

Ascultă picături de ploaie,

Ce curg din cer ca un ecou.

Ascultă pasarea ce cântă,

Îți fredonează al meu vis,

Ascultă gândul tău în noapte,

El îți transmite tot ce simți..

Ascultă liniștea din noapte,

Rămâi atent la tot din jur,

Ascultă marea cum răsună,

Spunandu-ți tot ce simt acum.

Privește frunza care cade,

Ascultă atent căderea ei,

E lina ca o levitare,

E tu și eu între tăceri.

Ascultă pași de pe stradă,

Ce par greoi și zgomotoși,

Rămâi tăcut in al lor zgomot,

Și regăsește pași mei.

Asculta-mi fiecare vers,

Prin gândul tău el trece acum..

Ascultă calm și doar citește,

Cum vocea mea e a ta acum..

1.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

2.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

3.

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

4.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

5.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

Cununa vieții primind în zenit.

6.

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

7.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

8.

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

9.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

Depresia nu urlă mereu.
Uneori stă nemișcată
în mijlocul camerei
și face fiecare lucru simplu
să pară un munte fără potecă.

Îți spune: „Așa va fi mereu.”
Minte cu vocea ta.
Îți ia numele de pe buze,
îți vopsește diminețile în cenușiu
și numește cenușa — adevăr.

Nu ești slab
pentru că te-a doborât.
Nici vinovat că nu poți vedea
ieșirea pe care alții o arată
cu degetul, de la distanță.

Uneori primul pas
nu e o victorie.
E să spui cuiva: „Nu pot singur.”
Să lași adevărul să iasă
fără să-l îmbraci frumos.

Apoi poate vine un om.
Nu cu răspunsuri de aur,
ci cu timp, cu răbdare,
cu un scaun tras lângă tine
când lumea dinăuntru se prăbușește.

Și poate vine ajutor —
nu ca o lumină care șterge tot,
ci ca o mână pe clanță,
o zi dusă până la capăt,
un pas mic împotriva vocii
care spune că nu mai există pași.

Nu trebuie să crezi astăzi
că totul se va face bine.
Ajunge să nu iei minciuna durerii
drept verdict.

Ușa nu se deschide dintr-odată.
Dar se deschide.
Iar până atunci,
lasă pe cineva să stea cu tine
de partea aceasta a nopții.

Nu sunt singură..sunt cu mine

O companie plăcută în liniște surdă 

Nu e singurătate,nu simt că doare

E conexiunea cu mine reală 

Nu-mi spun minciuni și nu-mi dau dreptate 

Doar mă ascult cum respir in noapte

Știu sigur ce simt,atât de real 

Și știu că mâine în zgomot apar

Mă adaptez la tot ce este în jur

Observ cum mă pierd,mă separ de ce sunt

Și știu că nu vreau,și pot fii cum sunt 

Un test mai am...și-n zgomot voi fii

Tot ce simt și sunt eu acum

Se schimba oglinzile...

Nu oamenii...aceleași fețe rămân, dar s-au înclinat ușor, fără voia lor, odată cu mișcarea lumii.

Nu ei au decis schimbarea, ci lumea le-a rotit unghiul, le-a mutat reflexia, le-a furat lumina fotografica.

Astfel, imaginea care se întoarce nu mai e aceeași: contururile se răcesc, iar în locul clarității rămâne o lumină frântă.

Eu am încercat să rămân în locul meu — acolo unde liniștea avea sens și cuvintele aveau greutate.

Dar, odată cu mișcarea acestor oglinzi, și reflexia mea s-a schimbat prin ochii lor.

Mă întreb cât trebuie să mă mai mut, fără să mă pierd, ca să ajung din nou la aceeași reflexie.

Poate că răspunsul nu e în mișcare, ci în tăcere.. În tăcerea care nu pretinde să fie oglindită, ci doar să rămână curată.

Și atunci, cine va ști să privească, va vedea lumina așa cum e — nu pe cea pe care lumea o proiectează, ci pe cea care există dintotdeauna în sufletul si gandul propriu.

Traiesti sa afli raspunsuri... Dar raspunsul este ca traiesti.

N-ai avut curaj,
nici zumzet,
nici glas.
Gândul îți spunea așa:
ce-i efemer
nu-i prosper.
Dahlia,
din copilul neauzit
ai înflorit.
Te-ai regăsit:
Blandiana, Stănescu, Păunescu
aceștia-ți sunt cerescul.
Nu te osteni cu rime întoarse,
cu povești și mii de ace,
tu ai fost născut poet
pentru a fi complet!

Cei trei P ai vindecării,

Pe al meu drum m-au însoțit,

Au fost starea de pornire,

Mi-au rămas fideli și sunt.

Primul,,P,, a fost Pictura,

Prin culori eliberam,

Ce vedeam în vise ,pleaope,

Din profund eu tot scoteam...

Următorul ,,Poezia,,..a urmat ca un ecou,

Al cuvintelor nespuse ,se simțeau interior,

Mâna mea a scris in grabă fiecare vers cu har,

Curățăm cuvinte care nu-mi aparțineau total.

Cel din urmă,cel dintâi..,,P,, poate cel mai important,

Prezența în tot ce simt ,în ființa ce exist,

A însemnat mult exercițiu,a însemnat o întreagă fugă,

Să alerg și să mă prind,

Să ma iau ușor de mână și la mine sa revin.