Te caut, o...soare!

si-mi curg lacrimi pe fata

si nu le pot opri

am inima ranita

ranita foarte rau

iubirea doare tare

dar doare si mai rau

cand stii ca nu o poti opri

durerea o vei intelege

doar cand o vei trai

impotriva iubiri gloantele nau rost

iubirea doare mai tare ca orice glot

cerul s-a spart,

soarele a explodat.

luna s-a ascuns,

pierduta s-a dus.

izolati acum ei stau,

macar de mai vorbeau..

lumi diferite au ales,

de ce? este de neinteles..

iubirea ce o detineau,

cu ea lumea implineau.

separarea celor doi,

inceput de razboi.

Ce frumos e să iubești

și la stele să privești,

să plutești pe nori ușor

și să nu simți niciun dor.

Inima e tot mai plină

de iubire și lumină.

Vocea ta din cer coboară

și cuvintele-s comoară.

Ritmul lent la inimă-mi ajunge

și-mi pompează iubire-n sânge.

Mă privești cu-atâta viață,

ești lumina mea din ceață.

Necreat e gandul...

Si totusi noi cream amintirea viitorului,

Atasam himera de intentie, s-apoi, rusinati de impudenta,

O-nchidem in colivia moralitatii pentru a avea pe ce da vina.

Am ajuns acasă,

M am pus în pat 

Și sufletul mi era rece,

De ce? Nu prea știam.

M am învelit bine

Și am dat play la melodie.

Irina Rimes a intrat 

Și sufletul mi a înghețat.

Nu știu cum sa scriu ce simt în adânc,

Doar ca doare tare,

Sufletul mi e stang.

E o durere interioara,

Ce doar oamenii zâmbitori o știu,

Când se termina ziua,

Plansetele revin.

Revin mii de gânduri,

Mii de amintiri,

Ce nu mulți le știu.

Amintirile ma dor

Și ma striga sa vin,

Dar umbrele lor nu mi dau nici un vis.

E greu sa fiu mereu cu zâmbetul pe buze,

Noaptea plang,

Iar ziua rad.

Nimic nu e ușor,

Spune glasul meu

Cerând ajutor.

Sunt un copil,

Dar am un suflet de adult.

E greu sa îmi revin

Chiar de am zâmbit puțin.

Noaptea trece,

Ziua vine,

Zâmbetul iese la lumina.

Ziua trece,

Vine seara,

Și ma innec in toata marea.

Marea mea de plansete,

Ce niciodată nu va trece,

Dar sper ca ea se va evapora,

Odată cu inima mea...

Tu, pentru tine, eu trăiesc;  

Noaptea, eu o ocolesc -  

Ca să mă salut cu tine;  

Luminând în pacea fină.  

Eu mă uit la tine prin iubire;  

Prin speranță și blândețe.  

Ca să observi a mea, tu, fericire,  

Și să împarți a ta bunețe.  

Ochii tăi sunt galaxii,  

Nu mă pot uita în ei.  

Orice privire ce-mi oferi,  

Mă umple de iubire zmei.  

Zâmbetul tău... e unic.  

Eu nu pot uita de el.  

Aș vrea să mai comunic;  

Dar de soarta mea mă tem.  

Și dacă viitorul ne-ar fi predispus,  

O clipă eu cu tine n-aș fi pierdut.  

De iubirea ta supus,  

Sfârșitul, eu, cu tine l-aș fi petrecut.

Da, eu scriu.

Această, următoare noapte

Sper sa nu mă ducă în sicriu

Așa niste duioase fapte.

Și nu, eu nu mă tem de bătălie

Daca tu vei fi langa mine 

Duioasă doina canta-n vie

Dacă asta-i soarta mea - să fie.

Ți-aș fi dat întregul Soare,

Ca să zâmbești, mereu în zare.

Ți-aș fi dat frumoasa lună,

Ca o aură-cunună.

Aș fi făcut din noapte zi,

Și ți-aș fi recitat mii de poezii..

Chiar dacă tu nu știi,

Cândva, poate ne vom regăsi..

Înșiruiri de fraze lungi, povești de viață

Sau explicații cu subiect lipsind prefață

Cuvinte multe fără sens ajunse-n față

Cele ce au ceva de spus pierind în ceață

Rostim cuvintele fierbinți când dorul doare

Sau le-nghițim știind răspunsurile goale

Răsar tăcerile cuminți spre întristare

Sufletul strigă către sfinți cerând iertare

Nu mai vorbim despre nimic, speranța moare

Rămân ascunse printr-e vise  la păstrare

 Se sting arzând precum o stea câzută-n mare

N-au mai plecat căci ar pieri făr-ascultare

Se-adună scrise rănduri triste nerostite

Noian de litere-nvelite zac pitite

Fără lumină-ntre coperțile umbrite

Pe raftul vieții praful timpului le-nghite

Cuvinte strânse între pagini neumblate

Strigă răpuse: „Te Iubesc’’ strivite-n carte

Primind răspuns la întrebări neântrebate

S-ajungă lacrimă cuvinte nestemate

și dacă mi aș arunca genunchii

frânți, în fața ta

și ți-aș cere să-mi fii bună,

măcar pentru o clipă,

pentru a mă ridica pe vârfuri,

să-mi spăl fața mută.

legat d-un apus de soare,

doar peștii mi-au rămas aproape,

iar marea, oh, marea...

cu ale sale valuri tulburi..

mă tot striga, să mă întorc 

să-ți fiu aproape!

mă încălzesc la un foc mic,

aștept, poate..eu mai rezist!

mă scutur, strâng, apoi iar plec!

căci mă întorc, doar când mi-e greu..

tu simți o frică? poate ți-e dor?

de al meu chip...de al meu umor?

o dragoste tot plutitoare

se așterne, ziua între noi,

dar suntem plini doar de păcate..

noaptea, pe noi ne dă de gol!

tu, spune-mi! acum, aici, nu mâine 

mă întorc, iar, poate, încă viu..

și cu mâini ca de slujitor?

Stropește-mi inima cu dragoste,

Că e plină cu venin.

N-aș vrea să mă simt o pacoste,

dar îmi ești atât de străin..

Ai intrat în mine,

Si nu vrei ca să te scot,

Amintirea ta dulce devine,

O pată neagră,lipsită de zgomot.

Devii doar un biet trecător,

Distrus complet în secret,

De al meu venin dulce și nemuritor...

Care dorește un alt „tu” să-i fie poet,

În al meu suflet !

Te văd în sclipiri de smarald luminând,

Lumina ce-alungă întuneric și noapte,

Iar noaptea din gândul ce plânge flamând

Alungă și foamea și plânsul departe.

M-arunc peste scări ce urcă-cobor

Cu trepte abrupte - le număr pe toate.

Mă uit către zare, te văd, îmi e dor,

Mă-ndrept către tine târâș și pe coate.

Departe-i balconul la care priveam

Din propriul balcon, zâmbind cu știință,

Că văd al tău chip frumos și gândeam:

”Nu pot să te pierd, e cu neputință!”

Îmi trec prin priviri imagini cu mii:

E marea, un munte și locuri de vis,

E viață în toate, și moarte, să știi,

Un ochi mai clipește și altu-i închis.

Mă mișc, deci trăiesc, cu frică privesc.

Mă-ndrept către casă - e drumul ce-l știu,

Dar unde e casa? Căci vreau să zidesc,

Zidesc și dărâm, căci locu-i pustiu.

Timpul ne leagă pe-amandoi,

Atâtea clipe, atâtea ploi,

Ca și Icarus către soare

E povestea noastra-n doi...

Ca lanțurile de otel

E dependenta dintre noi,

Doi prizonieri fara de țel

Visând la stele, triști și goi...

Și totuși, picurii reci ce suntem noi,

Deși ne-nfrigureaza pe-amandoi

Prin farmecul căderii lor ne leagă

Deși nu-i scris, ca soarele și luna,

Magic și minunat sa se atragă...

Dar ei, de-ar fi sa se despartă, știu,

Că-n inima le-ar fi pustiu,

Și universul lor cel stins

I-ar bântui în gând, in vise, in târziu...