Mantuit

Doamne

Tu-mi dai fericire

Si vesnica iubire

In mana ta ma las purtat

Iar in adancimile harului Tau modelat

Cand sunt abatut

Imi zambesti in chip tacut

Ma aduci din furtuna-n mal 

La lina mare de cristal

Tu faci totul

Tu reinvii natura

Si fulgilor le oferi armura

Toamna dai nori

Si vara pomisori

Te laud ca m-ai facut

Si ca al meu chip,Tu l-ai tesut

Dumnezeul meu

Te laud mereu

Pentru lucrarile tale minunate

Care de oameni sunt atat de neobservate

Contemplu la intreg Pamant

Si la Tine,al meu Dumnezeu Sfant

Colorezi Cerul in limbajul naturii vigilente

Si faunei ii colorezi farmecul in portrete

Esti Minunat

Si vesnic Laudat

Ingerii canta-n cor:

,,Uitati-L pe al nostru Salvator''

Ma minunez de Tine

Si felul in care transformi totu'-n bine

Ma simt onorat

Sa slujesc acestui Imparat

El Golgota a urcat

Ca sa fim salvati 

Si pe veci de El chemati...

Uneori dramatica

Și prea singuratica

Poate ca asa sunt eu

De perceput mai greu

Ma afund în cuvinte scrise

Și gânduri închise

Uneori dramatica

Poate prea singuratica

Mirosul anticariatului 

Și simțul prafului 

Trezesc în mine amintiri 

Și creierul produce învârtiri 

Asa sunt eu 

Dar cam mereu 

Uneori dramatica 

Poate mult...prea singuratica

Vreau sa fiu curajos

Caci asa m-a invatat Hristos

Sa slujesc celor ce ma asupresc

Si cu o vorba buna sa-i multumesc

Vreau sa fiu curajos

Iisus m-a ridicat de acolo jos

Eram un ratacit

Dar prin Hristos mantuit

De lume eram nealeasa

Dar Iisus  mi-a zis: ,,vino acasa ! ''

Curajos

Ridicat de Hristos...

Isus 

Cuvinte blande Tu mi-ai spus

Cand siroaie de lacrimi imi curgeau pe obraz

Tu mi-ai spus: ,,ridica-te,al Meu viteaz!''

M-ai calauzit in noapte

Incurajari mi-ai spus in soapte

Isus

Ei spuneau ca Te-au distrus

Rastignindu-Te pe cruce

Ca sa vada cat poti duce

M-ai ridicat de jos

Chiar si cand durerea se simtea pana-n al meu os

Isus

M-ai iubit nespus

Viata mi-ai colorat 

Si ale mele rani ai vindecat

Cu blandete m-ai privit

Chiar daca te-am respins in mod subit

M-ai cautat prin vai

Si m-ai gasit pe strambe cai

Cazut,lovit,neajutorat

La mine alergat

Si pe nume m-ai strigat

Mila Ta m-a cuprins

In al dragoste-i foc de nestins

Isus 

Multumesc pentru gandul frumos spus!

Vara

Încă te astept pe afara

Poate ne vedem 

Sper sa nu doară

Vara

Eu te aștept diseară 

Sa te îmbrățișez 

Sper sa nu doară 

Poate ne vedem odată 

Poate cu mine 

Nu cu alta fata 

Vara

Te aștept pe afara

N-ai venit 

Dar

M-ai părăsit...

Pe cruce ai murit 

De pacat m-ai curatit

Intr-o lume moarta in pacat

Tu de mana m-ai luat

Iar cu blandete mi-ai soptit:

,,Vreau sa fii mantuit''

Pe cruce ai murit

De romani biciuit

Si de mine umilit

Isuse iti multumesc

Pentru nespusul : ,, Te iubesc ''

In lume Tatal Te-a trimis

Iar mantuirea Tu ne-ai scris

Cand ma aflam in durere

Inimii mele i-ai dat putere

Pe cruce ai murit

De multime chinuit

Si de mine umilit...

A Ta iubire

Mi-a transmis mantuire

Iata Mielul lui Dumnezeu!

Care ridica pacatul greu!

O lume intreaga nu L-a inteles

Dar,El tot incontinuu ne-a ales...

Dacă tu... n-ai fi 

Nici eu... n-as fi 

Nici ei... n-ar știi 

Că tu si eu...

Debut de an... in DOI

Doar NOI.

Florin Ristea 

01.01.DoiZeroDoiPatru

13:45.

Siropul buzelor catifelate

Ce tu le porți și-s cele mai frumoase

Din Universul fără de sfârșit,

Îmi amintesc interminabila iubire!

Îmi amintesc de infinit

Și de refrenul ce-n inima pe care mai demult ți-am dăruit,

A locuit și încă locuiește!

Tu inimă puternică ce glasuiești amor plin de lumină,

Vorbește-mi de iubire sau de a mea iubită,

Să nu taci,povestește!

Iar inima începe să ne cânte...

Ascultă-mă iubito încă o dată...

În ochii tăi cei mai frumoși de pe pământ,

Spun curajos celor ce încă n-au știut,

Doar în lumina lor sunt glorioși zeii din muntele Olimp,

De-acolo mă privesc pe mine, Zeus,Apollo,Poseidon

Și îmi vorbesc despre victoria ce ne așteaptă

Pe noi pe mine și pe tine

Despre interminabila iubire...

(20 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

O scrisoare 

Cu drag scrisă, la soare 

Cu litere mici și rotunde 

Dar cu însemnări profunde 

Ca a unei ape unde 

Scrisă pe un pergament

Vechi și rupt 

Nu era curat și drept

Scrisă cu cerneala din călimară

Albastră și amară

Cu vorbe ce se pierd în prezent

Cu cuvinte șoptite în secret 

Cu amintiri uitate demult

Din cauza timpului ce a trecut 

O scrisoare pierdută în timp

Plină cu vorbe ce îți dau de gândit

Cu litere ce formează cuvinte

Cu un mesaj ce nu te minte

O scrisoare pierdută cu vremea 

C-o trecut demult durerea

C-o venit și alte timpuri

Și scrisori pierdute..multe tipuri.                                                  Scrisoarea în timp a fost trimisă

Cu vorbe și cuvinte dulci 

Ce au scris-o 

A ajuns în viitor 

Într-o lume plină de umor 

Dar în timp ea s-a pierdut 

Nici nu știu unde-am ajuns 

Că are vorbe dar e mută 

E o scrisoare pierdută

           A M  CRESCUT ,SUNT  BĂIAT  MARE,

          MAMEI  ÎI OFER  O  FLOARE ,

          ȘI -I  MAI  SPUN  CĂ -O IUBESC-

          MAMEI OCHII  ÎI  STRĂLUCESC.

          MĂ  SĂRUTĂ  PE  OBRAZ  ,

          MĂ  MÂNGÂE  CUM  EA  ȘTIE ,

          APOI  RÂDE  FACE  HAZ ...

          ȘI -MI ARATĂ  O  HÂRTIE!...

          ACOLO  ERA  O  ÎNTREBARE,

          A  CITIT-O  MAMA  OARE ?

          ERA  SCRIS  DE  MÂNA  MEA...

          CE  ESTE  IUBIREA?

          PUIUL  MEU  ,AI  CRESCUT  MARE

          IUBIREA  DE  MAMĂ-I  ÎI  SFÂNTĂ ,

          NU  ÎNCETEAZĂ  NICIODATĂ...

          DAR  MAI  ESTE  O  IUBIRE !

          SIGUR  O  SĂ-ȚI  DEA  DE  ȘTIRE!?

la 8100 de metri

aerul e gol

de aer,

dar plin de tine.

gol ca un buzunar

într-o dimineață de luni,

plin ca o gară

în care nu mai vine nimeni

după mine.

pochill-porque —

din vremurile în care

etajul 10

era o seară,

o bere caldă,

un râs printre

nepalezii mei de cartier,

iar tu

un Everest

la care nu ajungeam

nici cu liftul,

nici cu rugăciunea.

știi, drumul pe aici,

până la picioarele tale,

a fost lung.

metrou,

tramvaie,

magari,

saci de haine,

mâncare de câini.

am cărat viața

ca pe un rucsac,

cu fermoarul stricat,

din care cădeau

zile,

oameni,

nume

pe care

nu le-am mai ridicat.

nepalezii se uită la mine,

ochii lor sunt

mai mari decât noaptea,

mai lucizi decât adevărul.

știu ce urmează.

la 8100 de metri

nu mai negociezi nimic.

nici iubirea,

nici întoarcerea.

mă uit în jos,

tramvaiul 1

trece pe sub mine,

îngropat în zăpadă,

cu ultimii călători

învățând să respire

fără aer,

fără să se țină

de bare.

mă uit în sus,

tu nu mai ești vârf.

ești doar o tăcere

care nu

mă mai recunoaște.

și atunci știu

nu eu te-am urcat,

nu tu m-ai așteptat.

am ajuns prea sus

pentru un om

care a trăit toată viața

la etajul 10,

prea jos

pentru un zeu

care n-a coborât niciodată.

la 8100 de metri

mă las jos.

nu mor.

nu cad.

doar îmi scot numele din mine

ca pe o mască de oxigen goală

și îl las acolo,

între tine

și munte,

unde nu mai respiră

nimeni,

chiar nimeni.

Cânta povestea în amurg,
Când luna sus mijește,
Cânta un simplu trubadur
Povestea scurtă a vieții.

Cum o mândrețe de băiat,
Ce s-a născut într-un palat,
Într-un palat ca de cristal,
A devenit mândru bărbat.

Tu te-ai născut pe pat de flori,
Alături, tatăl rege,
Regină mama ta a fost,
Iar tu frumosul prinț.

Toți cărturarii buni
Te lăudau în gând,
Iar popii și curtenii
Îți închinau mătănii.

Au așteptat cu toții
Un domn ca să se nască,
Un rege viitor
De rău să îi păzească.

Banchete și petreceri
În cinstea ta au fost,
De dănțuiau și robii,
Și preoții cu toți.

În fragedă pruncie,
Curtenii se mirau
Cât de dibaci e prințul
Și ce frumos era.

Cu fața sa de înger
Și mersul așezat,
Îi cuceri îndată
Pe toți de la palat.

Dar, iată, anii au trecut,
Iar prințul deveni adult,
Un soare strălucind plăcut
Cu cerul, mantie și scut.

Cu drag și fală îl privea
Mărețul tată rege
Și lumea toată-l lăuda
Pe prințul Alexander.

În ziua aceea de april,
Chemând în mare taină
Pe fiul său la căpătâi,
Bătrânul rege zise:

„Eu sunt bătrân, copile drag,
Și boala mă răpune,
Te du acum, copile drag,
Mireasă de-ți alege”.

Plecă în lume prințul nostru
Cu un alai din zece,
Călare pe un roib frumos,
Cum altul nu fusese.

La pas de cal în tot regatul,
Bătând ținutu-n lung și latul,
Prin curți frumoase boierești,
El nu găsi vreo dragă fată.

Dar într-o zi, pe înserat,
Zări ca o nălucă,
Abia mijind de după stânci,
O preafrumoasă fată.

Era copila lui Tavoi,
Un biet bătrân din Tashke,
Ce nu era un soi domnesc
Și-avea o simplă barcă.

Îl ajutase de cu seară
Cu barca sa să treacă
De râul Rhen, învolburat,
De pe un mal pe altul.

În noaptea aceea minunată,
Cum alta nu fusese,
Văzu învăluită-n taină
Pe preafrumoasa fată.

Ca un boboc de trandafir
Cu talie subțire,
Întâmpină pe bietul prinț
Îmbujorat la față.

Cu vocea caldă cristalină
Și ochii ei căprui și blânzi,
Făcu ca prințul să se piardă
În mrejele-i de fată.

Așa o eleganță rară
Nu-i fuse ca să vadă,
Nici pe la curțile domnești,
Nici la prea buna mamă.

În noaptea-ceea fermecată,
Un jurământ făcu îndată,
Că astă fată va să fie
În viitor, prea scumpa lui soție.

Învăluit în vraja nopții
Cu luna ca un astru sfânt,
Stătea îngândurat bătrânul
Copila-și sărutând.

Cu înțeleaptă judecată
Amarnic surâzând,
Înțelegea că biata fată
E un copil pierdut.

„Te cheamă dorul de iubire”,
zise, încet, Tavoi.
„În ochi-ți văd acea sclipire,
al tinereții foc.”

„Te-ai întristat, zise copila,
de focul ce mă arde.
Nu l-am chemat, nu l-am vrut eu”
răspunse-n plâns copila.

„E focul dragostei, copilă,
Ce arde în neștire,
Te cheamă azi neîncetat
În drumul spre iubire.

Nu darul dulce al iubirii
E cel ce mă-ntristează,
E teama mea de om bătrân
Că vei pleca în grabă.

Pe drumul vieții ai să pleci,
Curând vei da uitării
Bătrâna casă din Tashke
Și pe bătrânul tată.”

În lacrimi izbucni copila
Și, ascunzând dezamăgirea,
Îi spuse cu un glas duios:
„Rămân cu tine, tată!”.

Buimac de tot ce auzi,
Cu inima în piept să-i spargă,
Stătea în umbră pitulat
Oșteanul cel de strajă.

Degrabă prințul anunță
Această veste tristă,
Iar el ca hotărâre luă
Să meargă mai departe.

În calea lungă ce urmă
Avea să vadă multe,
Departe de al său regat
Și rătăcind în lume.

Văzu ciudate animale,
Văzu și marea mare,
Văzu palate și cocioabe,
Văzu și-o vrăjitoare.

„Întoarce-te, mărite prinț,
O fată te așteaptă,
O văd în globul de cristal,
O văd cum te așteaptă!”

Ca ars sări prea bunul prinț
Și-n fuga sa cea mare
Zori alaiul printre munți
Ramira să o vadă.

Îi mai vedea în minte chipul,
Surâsul ei fermecător,
Părea că îi aude glasul
Rostindu-i numele cu dor.

În prag plăpânda fată,
Cu ochii mari, înlăcrimați,
Jelea preabunul tată,
Pe barcagiul zis Tavoi.

Rămasă singură pe lume
Și fără niciun ajutor,
Părea pierdută biata fată
Fără bătrânul tată.

Dar într-o zi pe înserat,
Pe drum din miazănoapte,
Văzu departe-n zare
Pe prințul ei călare.

Se bucură frumoasa fată,
Iar cu năframa-și șterse fața,
Ca nimeni să nu vadă
Obrazul străbătut de lacrimi.

S-au regăsit în ceas de taină,
Când totul părea ca pierdut,
Au dat cuvintele pe sărutări
Și s-au pierdut în noapte.

În dimineața ce urmă,
În drumul lor către palat,
Au străbătut cu bucurie
Întregul lui regat.

Văzând că locurile sunt frumoase
Și lumea toată este bună,
Ei s-au jurat cu-adevărat
Așa ca să rămână.

Întâmpinați în prag de vară
De lumea ce se bucura să-i vadă,
Se auzeau în tot palatul
Doar strigăte de bucurie

Și tot regatul mulțumit
Îl aclama pe cel venit,
Să fie rege peste toți,
Când vremea va să vină.

S-au veselit atunci curtenii,
S-a bucurat și biata mamă,
Iar bunul rege fericit
Își ascundea o lacrimă.

Mirați de preafrumoasa fată,
De zâmbetu-i fermecător,
Au acceptat pe loc să facă
O nuntă cum n-a fost alta.

O nuntă mare împărătească,
Cum nimeni n-a văzut vreodată,
Cu lăutari și saltimbanci,
Cu diferite feluri de bucate.

De sus, din ceruri își priveau
Și își vegheau comoara,
Bătrânul barcagiu Tavoi
Cu a Ramirei mamă.