Îți port absența

Sub pasul meu nu simt pământ, 

Iar respirația mi-e grea, 

O pleoapă îmi clipește blând, 

Când te perinzi prin preajma mea. 

Dar parcă vine-un iz de toamnă, 

Şi brusc copacii îngălbenesc, 

Iar cerul, norii îi răstoarnă, 

În ochii mei când lăcrimând privesc. 

Mă sting puțin, câte puțin în seară,

Ca o lumină prinsă-ntr-un apus,

Și timpul trece-ncet, ca o povară,

Iar eu, ca orice om, îi sunt supus.

Mi-e dor de glasul tău, ce nu mai sună,

De pașii care nu mai vin spre mine,

Și-n liniștea ce cade ca o brumă,

Îți simt absența rece, ca pe-o vină.

Rămân aici, cu toamna mea tăcută,

Cu frunze ce-mi vorbesc despre sfârșit,

Și-n fiecare clipă netrecută,

Încerc s-agăț un colț de infinit. 

Pășesc prin mine, parcă printre frunze,

Și simt cum mă dezbrac de ce-am fost ieri,

Nimic nu mă mai ține… doar iluzii,

Ce-n fundul inimii rămân tăceri.

Și tu ești tot acolo, mai adâncă,

Ca un ecou ce nu se mai întoarce,

Iar peste noi o toamnă plânge încă,

În timp ce firul vieții încet se toarce.

Prin tâmple-mi trece iarna ca o lamă, 

Cioplind tăceri în fiecare gând, 

Iar numele-ţi rămâne în năframă, 

Pe care-o flutur singur către vânt.

Mi-am risipit privirea peste zare, 

Crezând că pasul tău o s-o atingă, 

Dar drumurile n-au nicio chemare, 

Când cel plecat lumina vrea să stingă.

Acum vorbesc cu nopţile în pripă, 

Ca unui martor care nu răspunde, 

Şi-mi număr vina, clipă după clipă, 

În ceasuri fără sensuri şi secunde.

Se lasă umbra grea și apăsătoare,

Peste altarul gândului pustiu,

Iar timpul pare-o lungă așteptare,

În care-nvăț din sângerări să-l știu.

Am strâns cenușa vechilor scrisori,

Pe care n-am avut cui le trimite,

Și-am aruncat-o peste sumbrii zori,

Purtând în piept speranțe rătăcite.

Rămân un simplu călător prin ger,

La porțile ce s-au închis demult,

Îngăduind doar lacrimei din cer,

Să-mi fie locul unde să m-ascund.

Ai năvălit în mine ca un cânt,

Cu paşi de vânt și nor flămând,

Şi te-am primit, stingher și neînarmat,

Și-n primăveri m-ai transformat.

M-ai învăţat iubirea ca pe-un vers,

Căzut pe noi din univers,

Şi n-am știut ce-n mine-ai frânt sau pus,

De-s răsărit și totodată apus.

Mă pierd în farmecu-ți de zână,

În ochiul tău adânc ca o fântână,

Și simt în piept un rug încins,

Iar apa ta îl face mai aprins.

În plină zi mi-ai rătăcit ființa,

Eclipsa cărnii parcă ți-e dorința,

Am vrut să fug, dar mersul mă călca,

Și eram tu, și umbra ta…

Cu ce să te asemăn,

Făptură  dragă mie,

Căci nu există-n lume,

Ceva  să semene ţie ?

Să te asemăn cu o floare ?

Păleşte lângă tine,

Căci tu eşti mult mai pură,

Mai gingaşă, mai fină.

Să te asemăn Lunii ?

Degeaba ostenire,

Ea e pustie, rece...

Tu, radiezi iubire.

Să te asemăn Afroditei ?

Aş face o greşeală …

Căci ar schimba-o Zeus,

Iar eu te-aş pierde iară.

Să te asemăn c-un rubin,

C-un diamant sau cu un soare?

Nu are rost  s-o fac,

Tu, străluceşti mai tare.

Cu ce să te asemăn ?

Cu ce să te compar ?

Pe tine, doar cu tine ...

Căci restu-s în zadar.

Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,

Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,

Măduva în oase să-mi înflorească,

Amorul din tine crunt să mă îmbete.

Pasul tău să-mi sprijine viaţa,

Să-mi tremure celula în ţesuturi,

Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,

Să plâng peste noi începuturi.

Să mă zbat în orgasme, convulsii,

Apoi să apar cianozat la botez,

Să te ung pe sân cu alese emulsii,

Şi apoi cu un sărut să-l crestez.

Să-ţi curg peste privire şi trup,

Să mă simţi ca pe sânge în vene,

Inima să-ţi bată undeva în văzduh,

Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.

Focul din tine în priviri să mi-l torni,

Orb să mă prăvăl peste lume,

Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,

Să înviez a treia zi în genune.

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

It seems my thirst for you has no end, as I dive deeper into the ocean within your sparkly eyes.

It seems as if it could never be quenched, no matter how many sips I find myself delighted by.

It's cruel really, this yearning, this everlasting sense of wanting that drives time forward. Even so, I'd never wish for anything other than this.I allow it to be the driving force of my time on this earth, as I consume more and more of your beauty.

Drop by drop, your essence flows into mine and poems draw near, laced gracefully with a subtle scent of winter's pristine mornings.

It's a wake up call, a song of sorts that calms these raging emotions and makes the turmoil of this world seem distant and I'd never wish for anything else.. A melody resonating from inside to inside, drawn out for mankind to see, as our souls form a duet of perpetual nature.

I imagine it's a beautiful sight, one to behold, for the naked eye, even if in my eyes it is a formless object of pure love and burning passion, filled with motions of vivid poetry and deep longing, filled with everything but nought.

And I ask myself, what could be more beautiful than that?

Pe trepte reci, pe inimi goale

Și cu aripi cusute din umbre și dor,

Am visat că tu-mi ești a mea cale,

Că aici, eu n-am să mor.

M-am prăbușit în abisul flămând,

Dar simt cum o mână mă rupe din loc.

La capătul ei, erai tu, un chip blând,

O stea rătăcită-n altar de foc.

Nu te-am întrebat de ce,

Dar nici tu n-ai spus nimic.

Un legământ ce ușor se frânge,

Pierdut și uitat într-un colț de foc.

Când tăcerea îmi devenise casă,

Și ecourile mă îngropau încet,

Vocea ta s-a strecurat în orice umbră

Și din haos, m-ai chemat înapoi, în vis.

Am sădit un gând, mai la mijloc de inimă,

Dar pământul l-a scuipat ca un blestem.

Aici, unde sunt eu, speranța e o candelă

Bătută în furtuna nebună a infernului demn.

Dacă n-ai putea... a mă iubi
Lumii spun, că tare-aș suferi,
Dar când iubirea-mi e în casă
Fericit trăiesc...lângă aleasă.

Dacă pe tine nu te cunoșteam
Eram un vânt, bătând în ram,
Și poate deveneam... furtună
Iar viața pe pământ, minciună.

Dacă, azi sau maine, vei pleca
Spre singurătate... aș aluneca,
Și m-aș ascunde-n astă lume
Om pribeag, făr' niciun nume.

Dacă vreodată inima ți-i tristă
Că anii se petrec și zic o vârstă,
Nu dispera, că toți îmbătrânim
Și la apus, pe Domnul întâlnim

Dacă, unul din noi se va-nnălța
La Cer zburând, că asta-i viața,
Cel rămas, s-aprindă lumânarea
Și pe icoană, să pună...sărutarea!

Și m-am pierdut si azi într-o iluzie de

iubire

Încercând din nou sa ma mint ca nu

doare!

Îmi calc din nou pe rațiune gânduri şi

fire

Dorindu-mi un vin si-o ultima

imbratisare....

Vinovata doar de dorința de-un vin

Îți plătesc în fiece seara tribut,

Ču lacrimi fierbinţi îndur si suspin

Pentru sfârșitul ce noi l-am trăit.

As vrea sa uit tot dar mi-e teama

Ca dorul ma va cuprinde din nou,

Și inima-mi va-ncepe sa geamă

Sfâșiată de-al lipsei tale ecou..

Cuvantul e si lege 

Si putere.

El poate fi si bucurie

Si durere.

Cuvantul scris pe foaie

Sau poate doar rostit

E un refren,

Ce poate fi oricand,

Magie-sau blestem.

Sa nu lasam cuvintele sa fie punte de separare a sufletelor.

Îmi pare rau că te-am iubit

Dar nu regret ce am trăit 

Te-am iubit atât de mult

Și mi-ai zis tot ce n-am vrut

Tu mi-ai zis că mă iubești

Și era ca în povești

Te-am iubit atât de tare

Dar mi-ai spus dor vorbe goale

Tu ziceai ce nu simțeai

Frumos mă mai mințeai

M-ai ținut mereu aproape

La sfârșit mai dat deoparte