Luceafărul auriu

Visele se topesc, 

În lacrima de catifea, 

Și dorurile îți sclipesc, 

De muzica de iubire. 

Dorința e o lacrimă, 

Ce mă uită-n vis,

Ca pe o nouă mamă, 

Dorința ta ți-am zis.

În noaptea albă, 

Visele strălucesc, 

Îmbrăcate într-o nouă salbă, 

Eu pe tine te iubesc. 

Într-un univers melancolic, 

Cântă alinarea dorului, 

Într-un suflet minunat și simbolic, 

Ziua ta m-a lăsat.

Tăcerea e o mângâiere pură, 

Cu ochii de argint aplecați, 

Îmi șoptesc iubirile din natură, 

Cu părul tău de aur. 

Genele de petale, ochii de cristale, 

Suflete împăcate, cântări deșarte, 

Flori de kianit, maci de turmaline,

Ce pleacă în stoluri departe. 

Ziua pleacă, noaptea să treacă, 

Într-un vârf de stele, 

Căci gândurile mele să numai socotească, 

Ducându-le cu ele. 

Durerea m-a străpuns,

Și dorul mă lasă, 

Și mă duce departe în vârful norilor, 

Spre tărâmul ei acasă. 

Cerul s-a închis de lumină,

Și zboară în ochii purpurii de smarald

Spre cerul albastru divin 

Cu chipul cald. 

În culmea dorului senin, 

Florile tac, iar codrul negru izvorăște,

Spre cerul vesel și lin, 

Spre câmpurile de cristale. 

În noaptea albă, visele se pierd, 

Eu pe tine în brațul meu, te aștept, 

Aplecată-n inima purpurie,

Chipul tău este drept. 

Visele călătoare ce cântă,

În lacrima pură se aude o oglindă, 

Pe cerul azuriu se avântă, 

Stelele aplecate cu o privire timidă. 

Pe câmpul de stele, noaptea e albă

Ciripind dorințele revărsate de dor, 

Se aude o melancolie, îmbrăcată - ntr-o salbă,

Pe cerul stelat, privirea ta e amor. 

Cum luna răsare, inima se așterne 

Cu privirea ei albă, el vorbește 

Sufletul dornic cu muzicile eterne 

Lacrima suspinată șoptește. 

Într-un univers ce nu se aude, 

Pădurea tace, doarme - n smarald 

Cu păsările oftând, cu dorurile surde, 

Într-o noapte purpurie, amorul e cald. 

Un gardian al lunii, cu privirii de durerii, 

Te privește - n spinii cu fiorul dulce, 

Pe ramura stelelor plină de cântării, 

Somnul dornic să te culce. 

O, geană dulce ce cazi într-o lacrimă de mare 

Într-o noapte întunecată de vis, 

În universul auriu, noaptea e o visare 

— Pune-ți dorința cum ți-am zis. 

Stele de smaralde, suflete luminate, 

Suspinări deșarte, vremuri îndepărtate, 

Între cântării de melancolie și vise suspinate, 

Se revarsă povestea cu zile uitate. 

Într-un codru ce nu e de spus, 

Pe drumul argintiu ai pornit, 

În noaptea albă, visele tale ți le-am spus, 

Într-un cufăr de stele, tu m-ai promis. 

Inima blestemată ce suspină, 

În ochii triști de cristale, 

Iubirea se înfrânge, iar durerea e divină, 

În visurile tale. 

Floarea amarnic plânge, 

Într-un vis de întuneric, 

Dorurile lăsate de melancolii se stinge, 

Iar chipul meu lin devine puternic.

• Of, nu mai plânge,
• Căci mă faci și pe mine să plâng, 
• Lacrimile tale se vor stinge, 
• Sub lumina mângâietoare ce alungă gamdu sâng. 

Picăturile de gheață, 

Ce-mi tremură gândurile și ochii de smaralde, 

Îmi îngheață tristețea adâncă, 

În pleoapele mele calde. 

Cerul blestemat îmi suflă adierea cântecului, 

Și durerea m-a înțepat,

Și se va topi când voi fi cu tine, 

Într-un vis nevinovat. 

Speranța mi s-a rupt,

Și durerea m-a cuprins,

Cu ochii triști și însângerați, 

În lacrimile de cristale. 

Cerul sa închis de lumină, 

Și sufletul meu lin îl străpunge, 

Și-l înfige în țepi de lacrimă, 

Și chipul mi-l unge. 

Pe un trecut ce s-a dus,

O iubire melancolică de vis, 

Ce aude cântecul melodios de nespus, 

Cuvintele triste mi l-ai zis.

Într-o natură tăcută, 

Plânge viețuitoarele cerești,

După dorul și cu inima venită, 

Cu cântări neîmpăcate. 

Sub cerul neîmblânzit, 

Copaci suspină, florile plâng, 

Într-un ceas netrezit, 

Cu chipul dâng. 

Izvorul lacrimilor ce curge, 

Și se revarsă inima de dor, 

În rămurele de smaralde parcurge, 

Tăcerea de amor. 

Într-un codru întunecat, 

Zarea tace, dar tu mi-ai șoptit, 

Lacrima topită ce a plecat, 

Într-un drum nepăzit. 

Lumina stelelor ce pătrunde la ferestre, 

Revarsă-ți amorul cu inimi de astre,

Să pornim printre umbre călătoare, 

Să-ți cânt vise cântătoare. 

Lumina purpurie ce plânge în zadar, 

Lacrima pură de melancolie e un dar, 

În ochii stelelor de cristale, 

Oglinda speranței plină de petale. 

Într-un univers ce nu se îndură, 

Dorurile triste sunt învelite-n natură,

Cu ochii de argint și iubirea purpurie, 

Revederea chipului cu bucurie. 

Printre stele căzătoare și planete, 

Cu părul de aur împletit în plete, 

Cu dorința cenușie ce zboară, 

Visul amorului e o sclipire odinioară. 

Vesela floare ce adoarme ademeniş, 

Acoperită-ntr-un frunziș,

Pe iarba roșiatică, ce sângerează amor, 

În umbra stelelor învelită-n fior.

— Acum privește - mă în ochii, sărută-mă,

În chipul tău strălucitor, iubește - mă,

Cu ochii strălucitori ca diamantele, 

Zboară cu mine și cu ele. 

Luminează - mi fața cea tristă,

Care plangi într-o batistă, 

Spre izvorul minunilor tale, 

Împletită - n amoros în cristale.

Smaraldul îmbrățișat în firul tău dulce, 

Pe ramura veseliei și pe lacrima ta să te culce,

Își apleacă sărutul dulce, 

În speranțele tale, lacrima se duce.

Într-o noapte  albă de vis,

Chipul blând ți-l l-am zis,

Cu privirea lacrimilor adorm, 

Inima plânge cu tine dom. 

Tu esti o bucata de suflet

Eu caut o bucata de carne

TU

TU ESTI O BUCATA DE SUFLET

EU CAUT O BUCATA DE CARNE

As saruta ochii ei la infinit ca apoi

Sa spuna ei despre suflet

Pe buzele ei as imprima sarutul meu

Ca sufletul ei sa spuna

Apoi da pe oriunde pe trupul ei va fi sarutul meu

Iar daca raspuns nu voi primi

Despre suflet Insemna ca Tu esti o bucata de carne

Eu caut o bucata de suflet

La umbra copacului bătrân, cu frunze grele,
Ce-n Chindie stă martor la pași rătăciți,
Am stat, doi copii înveșmântați în tăcere,
Pe ruina unei cetăți, niște îndrăgostiți.

Mi-ai spus de bobba și eu de dorul mocnit,
Ți-am ținut mâna, cu sfială regescă,
Și-un sărut pe-obraz ți-am lăsat înflorit,
Ca o rugă fierbinte, dar firească.

Ai zâmbit. Și tot soarele s-a-nclinat,
Căci zâmbetul tău, preafrumoasă domniță,
E lumina ce-n sângele meu s-a vărsat,
Și-a lăsat viața cu rost și voință.

Pe Minecraft făceai bodega Junimii,
Eu semănam floarea-soarelui din cuvânt,
Și râdeai de-a mea faimă în rândul lumii,
Dar m-adorai, în tăcere, adânc și blând.

Mi-ai dat o carte, cu fir de catifea,
Micutele Doamne, oh, și scrisul tău rar,
Prima liturghie pe hârtia mea,
Primul semn că nu-s singur și-n zadar.

Tu, medic al sufletului istovit,
Ai redat viață gândului meu pierdut,
Ai luat gândacul de drum obosit
Și l-ai făcut rege-ntr-un regat nevăzut.

Iar azi, când se-nvârte lumea-ntr-un joc,
Eu stau în colț, cu inima-n palmă,
Scriu, iubesc, mă topesc ca un foc,
Și-n tăcere îți spun: tu-mi ești cea mai dragă.

Dacă ai fi păcatul ce-n veci sfințește,
Aș păcătui fără frică, fără oprire,
Dacă ai fi o boală ce nu se gătește,
Aș refuza orice leac, cu iubire.

Căci tu mi-ai dat mai mult decât cer,
Mi-ai dat sens, mi-ai dat zâmbet, mi-ai dat regat,
Și-acum, cu-al meu condei stingher,
Îți spun că te port în mine ca pe-un legat.

Mai știi, când savuram cafeaua

Și o indulceam cu zâmbetele tale

Din tot cerul eu am ales doar steaua

Ce mă însoțește cu sclipiri domoale

Căci tu nu ai venit cu mine

Să ne-avântăm spre alte zări

Ai preferat trăiri mai line

Pe țărmul unei alte mări

Iar steaua tremură în zare

Departe de ceșcuța aburindă

Ce așteaptă degetele tale

Tandru, de toartă să o prindă

Azi sunt doar eu în serile de vară

Cafeaua s-a răcit pe masă

Căci amintirile de-odinioară

Se rătăcesc și nu ajung acasă.

O lebădă planează pe un lac,

Lasă-n urmă săgeți învolburate țesute cu ac,

Iar, ea caută, dar nu găsește

Pe cineva ce dragostea sa-i împărtășeze...

Ea caută disperată pe ape

Pe cineva ce-o va ține - n brațe...

Căci o lebădă nu poate supraviețui

Dacă n-are o pereche cu care sa poată viețui...

O lebădă caută in tinerețe

Pe cineva să o poata susține in bătrânețe...

Să își etaleze dragostea unul pentru altul

Ea pentru el si el pentru ea.

Căci lebăda nu poate trăi singură

Într-o viață scurtă si amară...

Ea vrea cu-o singură lebădă...

să viețuiască o întreagă serenadă. 

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

Căci am uitat că  și îngerii căzut au

Din neascultarea lor jos la pămînt 

Căci am uitat cînd în inima nu dau

O îmbrățișare și un sărut adevărat.