LEGENDE VECHI

Eu n-am avut prea multe jucării în copilărie și asta, nu pentru că părinții n-au avut oarece dare de mână, ci mai degrabă... o orecare lipsă de interes combinată cu faptul că "pe vremuri" nu prea găseai cine știe ce jucării.

Totuși, țin minte că la început de iunie, magazinele pentru copii ofertau destule jucării chinezești, de altfel, de foarte bună calitate... pentru toate gusturile și buzunarele, însă eu nu primeam întotdeauna chiar ceea ce îmi doream. Cred că toți cei din generația mea purtăm și acum în suflet, un... nici nu știu cum să-i zic, așa, un of, un regret...

"Regretul" meu se materializează sub forma unui ursuleț panda de pluș, care stă așezat pe un cufăraș din lemn de bambus și care, într-o mână ține un vas mic de ceramică, în timp ce în cealaltă ține un tub subțire de bambus prin care scoate mici bule de săpun, iar paiul are câteva frunze verzi și jucăușe care atârnă haios într-o parte. Era o jucărie minunat animată, în cufăraș se punea apă amestecată cu săpun, întorceai de cheiță, iar ursulețul mișca mâna care ținea paiul, o ducea la bot, scotea bule de săpun, ca mai apoi să "alimenteze" iar paiul de bambus în vasul cel mic de ceramică.

Eram fascinat de această jucărie, pe care o vedeam afișată în vitrina magazinului pentru prichindei, așa după cum eram fascinat de fiecare jucărie pe care o primeam, și care, din păcate, nu rezistau prea mult, întrucât fiind curios din cale-afară, le desfăceam, fără a mai fi capabil să le și întregesc la loc!

Astfel, au căzut pradă mânuțelor mele distrugătoare, un avion Boeing care a sfârșit cu botul turtit într-un tragic accident aviatic, - un zbor nefericit de pe dulap -, un tanc de asalt atât de bine camuflat încât a rămas fără turelă și țeava de tun, într-o bătălie pe care a pierdut-o sub talpa lui taică-miu ('mnezeu' tău de copchil!), un pistol de cowboy cu petiție care a ruginit trist fără... petiție, un clovn de plastic prostănac cu nasul roșu ce-și mișca necontrolat membrele, un urs de pluș maro - Misha - ce mormăia nemulțumit când îl dădeai peste cap, o mașinuță galbenă de tinichea și cam atât...

Mi-am mai dorit eu o minge de fotbal din piele, dar a trebuit să mă mulțumesc cu sosii din cauciuc care nu rezistau mai mult de o vară, dar e-hei!, să fi avut eu pe maidan o minge din piele, aș fi avut mai multă căutare printre puștii din cartier de-o vârstă cu mine și aș fi auzit mai des:

-Doamna B...! Îl lăsați pe S... afară, la joacă?
Iar către mine, conspirativ:
-Da' adu și mingea, că-i liber terenu'!

Peste timp jucăriile mele n-au rezistat, am crescut mare, iar în loc de jucării primeam mai degrabă cărți sau haine, iar cele câteva jucării rămase mai întregi, le-am dăruit la rândul meu, puștilor mai mici decât mine. Însă, cu toate acestea, pe Misha l-am purtat cu mine toată viața, acum stă și mă privește tăcut, bietul Misha și-a pierdut cu totul glasul de la atâtea tumbe, dar nici nu-i necesar să-mi vorbească, fiindcă noi ne-am înțeles întotdeauna din priviri...

Dintotdeauna am fost fascinat de cultura asiatică, având o afinitate deosebită față de scrierea chinezească. Nu știu de ce, dar caracterele complicate, răsucite, întortocheate, m-au atras dintotdeauna și mă atrag în continuare în lumea lor. 

Desigur, chiar neștiind să le descifrez, am început de-a lungul timpului, să adun tot felul de scrieri, mici bijuterii de înțelepciune asiatică, scurte poeme, sau chiar caractere unice care pot exprima o idee amplă, ce a fost "înghesuită" într-o singură trăsătură de pensulă. Cred că tocmai de aici izvorăște uimirea mea: cum se poate să exprimi o idee întreagă scriind doar un singur caracter pe hârtie? Iar altcineva, dintr-o privire, să deslușească ideea prinsă în acel tipar răsucit!

Așa am întâlnit cel mai complex caracter chinezesc, "huang", care, pentru cine cunoaște acest tip de scriere, înseamnă: "Ploaia a căzut pe câmp ca să hrănească pământul, dragonul s-a înălțat către nori și s-a întors către palatul ceresc, iar cei trei phoenicși l-au urmat îndeaproape, iar vântul de munte a suflat printre doi munți, speriind o pereche de elani care aleargă în jur." 

Mi-am "tradus" în minte însemnătatea lui, și-am înțeles că zeii celești sunt milostivi cu pământul, trimițându-i ploaie rodnică și hrănind întreaga făptură, atunci când "dragonul" - care poate fi chiar însuși împăratul - s-a înălțat către nori, către raiul ceresc. El a fost urmat îndeaproape de cei trei "phoenicși" - însuși împărăteasa și două dintre concubinele împăratului - care l-au însoțit pe acesta, înălțându-se pe o pală de vânt ce, șuierând printre doi munți, a speriat o pereche de elani: urmașii împăratului care își jelesc pierderea înspre cele patru direcții cardinale, în lacrimi la fel de rodnice ca cele ale ploii celeste... 

Poezie curată. O întreagă scenă descrisă cu un singur caracter! Pentru occidentali, este greu, spre imposibil, măcar să încerce să înțeleagă acest gen de lucruri. Pentru ei, exprimarea unei idei, sau a unei scene, înseamnă efort de cuvinte, pentru orientali înseamnă efort de gândire prealabilă pentru a scrie ideea în caractere cât mai puține... și cu siguranță chiar nu poate fi vorba de risipă de hârtie, fiindcă tot asiaticii au inventat-o!

Și uite-așa, mai în glumă, mai în serios, m-am gândit să încerc să scriu... caligrafie chinezească! Mai întâi, după ore de căutare asiduă, am găsit un magazin online care comercializează papetăria trebuincioasă. De acolo am achiziționat un set complet special pentru scriere caligrafică, dotat cu trei pensule de scris, făcute din lemn de bambus și cu păr fin de nevăstuică, tub de cerneală neagră sumi, realizată dintr-o pastă uscată de fum de lemn, călimară din porțelan, pad din piatră pentru obținerea cernelei negre prin amestecarea unui strop de apă și cu tubul de cerneală, toate în cutia lor învelită în mătase de culoare bleumarin. Dar cel mai greu a fost să obțin celebra hârtie din orez pentru scris caligrafic, hârtia de Xuan...

Este o seară liniștită de vară... Cu geamul întredeschis, perdeaua transparentă se mișcă ușor, legănându-se în briza înserării. În aer se simte aproape palpabil, așteptarea acestui moment unic: întind hârtia de orez, o fixez la capete să nu alunece, iau pensula, îi înmoi vârful în cerneală, și... întind ușor prima tușă, ținând seama la modelul caracterului chinezesc "huang"...

Încet, încet, în fața mea, liniile par a se scrie singure, întretăindu-se unele cu altele, într-un joc de-a v-ați ascunselea, timpul pare a se opri în loc și mă gândesc că poate am mai scris același caracter, într-un alt loc, într-o altă viață...

Și pentru un moment am ridicat pensula de pe hârtie în aer: tușele negre și sinuase începeau să se usuce, strângând în riduri fine hârtia pe care strălucea caracterul chinezesc. Undeva, dintr-un trecut îndepărtat răzbate un loc vechi: la marginea unui crâng verde de bambuși, pe o masă joasă, kang, un bătrânel adus ușor de spate, mustăcea în barba-i rară, trasând același semn ancestral, care spunea o poveste...

    Dacă m-asculţi... 
    
    Înseamnă că n-am strigat în zadar 
    sufletul din mine…
    
    Înseamnă că am plâns destul 
    cu lacrimi mult prea amare... 
    
    Înseamnă că am mers deculţ 
    când m-am desprins de mine... 
    
    Înseamnă că rănile mele 
    s-au închis peste durere... 
    
    Înseamnă că sunt gata să zbor 
    şi să cad, ca iar să mă înalţ... 
    
    Înseamnă că stânca ce a crescut 
    topeşte soare-n stropi de lumină... 
    
    Înseamnă că am uitat în umbră 
    pasul căscat peste mine... 
    
    Înseamnă că inima mea 
    va începe să bată din nou… 
    
    Dacă m-asculţi... 

Se făcea într-o zi, luminoasă și onestă,
Încă dormind, visam către marea celestă,
La cerul fără nori, albastru, dumnezeiesc,
Pluteam ușor și nu voiam să mă trezesc...

Tot mai sus și mai sus, zburam fără ocol,
Soarele blând îmi îmbrățișa trupul meu gol,
Aripile mele ușoare și aurite, nu se-auzeau,
Și-n zborul meu către paradis, mă țineau... 

Apoi, îngerii străluminând cast un nor,
M-au luat de mână din plinul meu zbor,
Și deschizându-mi porțile grele din aur,
Mi-au așezat pe frunte cunună cu laur...

Dar m-am trezit din visul meu cu-adevărat, 
Știind că toate acestea pe câte le-am visat,
Zborul meu către înalt - într-o singură zi -
Într-o ploaie aurită de pene, se va împlini...

    Ce știi tu, știam și eu:
    Noi, zâmbind, ne vom găsi,
    Împreună - tot mereu -
    Într-o foarte bună zi.
    
    Ce știu eu, știai și tu:
    Tu ești Soare, eu sunt Luna,
    Tu adânc, eu zbor înalt -
    Două jumătăți într-una.
    
    Ce știm noi s-a împlinit:
    Căci noi doi ne-am potrivit,
    Ca o ploaie-n infinit,
    Într-un zbor nemărginit.

Rămâi la noapte, mai stai cu mine-o zi,
Mai am atât de multe de citit la tine,
Să-ți deslușesc adâncul și felul tău de-a fi,
Sărutul tău necuprins în cuvinte puține...

Când ai plecat ți-am îndurat privirea,
Cu ochi îngreunați de lacrimi și nesomn,
Și întristat, nu mi-am ascuns uimirea,
Că te-ai gândit să pleci tocmai acum...

N-am știut să fiu banalul semn de carte,
O stâncă nemișcată, umbrindu-ți a ta cale,
Căci sunt ca valul verde călătorit departe,
Să moară spre final pe țărmul mării tale...

umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om

bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?

simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?

Briza de toamnă umblă frunza în cădere

Tremură-n vânt copacu gol lipsit de ele

Storcându-mi verdele rugina curge-n vene

Anunță iernile sortite vieții mele

Se plimbă soarele vărsând lumină rece

Alungă zilele scurtându-le să plece

Caută nopțile visând să mă înece

Furându-mi zâmbetul tristețea mă petrece

Norul umbrește amintirile flămânde

Udând privirile cu lacrimă le-ascunde

Ploile caută absențele-n secunde

Lăsându-mi timpurile reci să mă inunde

Plutește ceața învelind orbă speranță

O țesătură din tăcere și distanță

Umblând cărările pierdute fără șansă

Încurcă pașii abătând drumul spre casă

Toamna bogată o adun într-o cămară

Întemnițând lumini vremelnice de vară

Stau pe-ntuneric așteptând o primăvară

Pierzând culorile sentința mă doboară

Încerc să străbat tăria nopților,

Să prind în palme raze rătăcite de soare,

Să țes din ele o pânză de vise,

Ca să mă strecor în visele tale.

Apoi să te simt mai aproape, cu fiecare vers,

Adun lumina ochilor tăi din apusuri și stele,

Să prind în mâini firul de rază ce te mângâie,

Și să te aduc în brațele viselor mele.

Din toate câte adun, să te aduc în lumea mea,

Dorul de tine și de zâmbetul tău mai tare învie…

Dar nu vreau să te grăbesc, te scriu în poezie,

Până când vei putea să vii tu spre mine.

Când vei ajunge în inima mea,
Nu bate la ușă, nu cere voie,
Căci acolo, de mult, am adunat doar umbre,
Iar sufletul meu te așteaptă tăcut, în tăcere.

Am alergat prea mult
După himere,
Speranțe false,
Visuri efemere.
Dar am ajuns la capăt,
Mă opresc
Din acest joc stupid
Și nebunesc.
Am obosit prea mult
Să aștept,
Să cred,
Să sper,
Să te iubesc.

Pentru clipa în care timpul se opreste, iar destinele noastre rămân scrise pe cerul din privirea ta

Si chiar de ne-om pierde în mări de uitare,

Păstrez si acum acea sfântă culoare,

Ochii tăi limpezi, lumini de mărgean,

Ce-mi poartă durerea prin timp, an de an.

Căci dincolo de lumi si de moartea de-o clipă,

lubirea ne poartă pe-a ei aripă

Rămâi nins de stele. un vis nesfârsit

În ochii ce-au fost locul unde-am iubit