LEGENDE VECHI

Izvorului de Lumini, din care însetat fiind, 
    i-am smuls o clipă de nemurire, 
    îi cer iertare şi imn îi închin 
    şi cu umilinţă mă rog Lui, Ochiului Suprem 
    ce niciodată nu clipeşte şi nu doarme, 
    să-mi dea libertatea să zbor, sau să cad...

    Căci eu ştiu, 
    pentru mine neantul e-acelaşi : 
    hău sau înalt,
    umbre trecătoare se ivesc şi dispar 
    şi-apoi nu mai e nimic, nici măcar lumina, nu mai clipeşte, Izvorul a secat 
    vânturile-au încremenit norii 
    pe un cer care nu mai există :
    ...nu mai sunt stele, nu mai sunt sori 
    nici alte lumi care să-şi urle neputinţa 
    în faţa Ultimului Gest...
    
    Cine sunt eu ? Nici măcar un ecou
    al faptelor mele; dar ştiu c-am greşit,
    şi-Ţi cer iertare, Ţie, Izvorul meu de Lumină
    că, însetat fiind, am îndrăznit
    să ridic pentru-o clipă, ochii spre Tine...

Am aflat că din ură se poate naște și mai multă ură. Știu că tăcerile se adâncesc în indiferență, ca mai apoi să ducă la înstrăinare. Am aflat asta în lungul vieții mele, fiindcă deși am iubit cu patimă oamenii, aceștia nu au pregetat, mai devreme sau mai târziu, să mă dezamăgească. 

Așa cum patima sfârșește în iubire, cu timpul, iubirea se risipește în afecțiune... Sunt pași pe care îi facem înaintând prin viață, sau mai bine spus, pași pe care viața ne îndrumă, atunci când consideră ea că suntem pregătiți, să-i facem...

Și pentru că am refuzat constant și cu tărie să-i las pe alții să mă modeleze, viața, până la un punct, a găsit de cuviință să-mi arate greșelile făcute, cum să le îndrept și cum să merg mai departe...

Conform cu standardele mele morale, am cerut, după ce am dăruit la rândul meu, aceleași lucruri: onestitate, sinceritate, ajutor necondiționat, comunicare, loialitate. În schimb, am primit opusul acestora, dar dintre toate, cel mai mult m-a durut trădarea. Și asta, probabil, fiindcă eu nu pot să concep să trădez o altă ființă.

În majoritate, am fost dezamăgit de oameni, mai puțin de lucruri, niciodată de animale... Fiindcă oamenii pot fi trădători prin natura lor, lucrurile nu sunt făcute să dureze veșnic - poate doar în muzee - iar încrederea construită pe inocența animalelor este rar încălcată, eu nefiind niciodată trădat de vreun suflet care nu cuvântă...

Drept urmare, viața a cernut persoanele din jurul meu, rărindu-le, până la însingurare, căci n-am putut și n-am vrut să joc teatru în fața trădătorilor, am stat drept, și fără a emite judecăți, am preferat să fac eu acel mare pas în spate...

Astăzi, într-un moment de slăbiciune, mi-am amintit cu nostalgie de vechi prieteni, amici, colegi, pe care tot viața, i-a risipit care încotro... Unii, chiar nu mai sunt printre noi... pe aceia, Dumnezeu să-i odihnească în palma Sa... Despre ceilalți mai aflu, din când în când, pe unde mai sunt, unde mai trăiesc...

Legături scurte, uitate, care au trăit până când și-au consumat flacăra, ca mai apoi să zacă în noianul de amintiri, chipuri altă dată de neuitat, care s-au șters, așa cum se îngălbenesc fotografiile vechi...

Și nu știu cum, ciudata memorie, scutură de praf din când în când câte o fotografie, din care strălucește slab un chip fără nume, un loc sau un lucru care poate că nu mai există, relevând vremuri și stări care s-au trecut, dar care au lăsat urme vizibile în urma lor...

Numele lui era Hans. Un câne danez, uriaș și cu blana neagră, scurtă și lucioasă. Dar pe cât de mare și fioros părea, pe atât era de blând și jucăuș, fiindcă în mintea lui rămăsese tot un pui pus pe șotii. Desigur că avea o mare slăbiciune pentru copii și atunci când îi întâlnea, intra automat pe modul "câne de pază", de nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de ei, chiar și pe părinții acestora! Era nevoie de multă insistență și "mită" consistentă ca să-l deviezi de la misiunea lui, iar părinții să-și poată recupera odraslele...

Probabil că fusese abandonat fiindcă crescuse și mânca muuuult. Mânca orice îi dădeai, nu era mofturos, de la pâine, până la pufuleți și chipsuri, le hăpăia, nu, mai bine spus le aspira cu botul, mai ceva ca un vacuum! Se aciuase pe lângă atelierul auto, în apropierea biroului meu, și nu-mi începeam ziua, până când nu-l auzeam pe Hans hăhăind fericit că lumea venise la serviciu, aducându-i, bineînțeles, resturile cu care el își începea la rându-i ziua...

Era haios, tocmai fiindcă nu-și dădea seama cât de mare era, câtă forță avea în fălcile-i uriașe și colții mari, ascuțiți și de-a dreptul înspăimântători. Cine nu-l știa și avea nenorocul să se trezească cu Hans în spate, îi îngheța subit sângele în vene, de dădea ușor în boala copiilor sau pur și simplu avea nevoie urgentă de schimburi curate - căci cânele avea "prostul" obicei să se ridice pe labele dinapoi și își punea labele din față pe umerii tăi ca să ajungă mai ușor să-ți lingă și să-ți ronțăie urechile... 

Pe mine nu mă speria, fiindcă eu știu să comunic bine cu câinii, însă uneori, aproape că mă dădea și pe mine jos din picioare ca să-mi spele fața cu limba-i roză și băloasă, dar eu nu mă supărăm niciodată pe el, căci știam că din partea lui nu este decât un gest de iubire și atentă grijă față de tenul meu, care în viziunea lui trebuia să strălucească de curățenie, el știa cel mai bine!

Dar aveam și câțiva colegi, care se temeau cumplit de Hans. Bineînțeles, cânele prinsese de veste și taman pe ăia tăbara mai abitir ca să-i "iubească" cum știa el cel mai bine. Printre ei se afla și un șofer mai mititel de înălțime - și deci ușor de doborât - care aproape că nu se mai dădea jos din mașină câtă vreme Hans patrula prin curtea atelierului auto. 

Într-o bună zi, ceilalți tovarăși care îi știau frica, l-au luat pe Hans pe sus și l-au vârât pe șest în mașină, pe bancheta din spate. Cum Hans era întotdeauna dispus și extrem de doritor să participe la orice fel de șotii, a tăcut mâlc în timp ce șoferul s-a urcat în mașină și a demarat în trombă, ba chiar nu și-a făcut simțită prezența o bună bucată din drum, până când și-a ițit căpățâna-i uriașă din spate... Vă puteți imagina spaima șoferului care a frânat brusc, trăgând mașina pe marginea drumului și ieșind din ea aproape urlând, încercând să scape de linsul lui Hans care țopăia fericit în jurul lui încercând să-și atingă ținta: mozoleala urechilor...

Da... Hans era haios rău. Și zic era, fiindcă într-o bună zi, nu i-am mai auzit hăhăitul și-atunci am știut că Hans s-a mutat în cer printre sfinți, unde cu siguranță și-a primit bine meritatele aripi: el n-a trădat și n-a dezamăgit pe nimeni niciodată...

    Plângeam, fugind printre mesteceni, 
    Îmbrăţişând copacii trişti şi reveni, 
    Cu sufletul întors pe dos, pe dinafară, 
    Striveam în colţ de ochi, o lacrimă amară... 
    
    Că nu mai pot să-ndur această ploaie rece, 
    De-mi udă pielea şi prin haine-mi trece: 
    Sleit, zac în noroi, şi-s fără de puteri, 
    Străpuns de frig, eu nu mai simt dureri...  
    
    Cu pumnii strânşi, vârâţi la subţiori, 
    Înaintez cu greu prin mlaştina de nori, 
    Şi tremurând cu buze vineţi şi crăpate 
    Prin întuneric, mă târăsc, fără de umbră-n spate... 
    
    Şi m-am oprit şi-am respirat numai odată, 
    Eliberat de-această zi cumplită şi ciudată, 
    Şi n-am băgat de seamă că e trecut de zece, 
    Şi-am rătăcit prin crângul de mesteceni…

    Ciudat acest cer plumburiu
    În care dansează frenetic
    Doi cocori cu aripile negre...

Cum este viața omului, de ce înaintează-n vârstă, tot stă și se oprește, de-i răsbate la suprafață câte-o amintire, ia așa, câteodată mai duioasă, altă dată mai hazlie, altă dată mai amară...

Îmi amintesc că odată, cu noaptea-n cap, mă zghihuie bunică-miu, să mă 'nalț din somn ca să mergem la Socodor... Când am auzit eu de-aiestea, țuști! am și sărit din pătuțul cel moale și cald, m-am spălat iute pe față și după urechi, m-am îmbrăcat iute cu-o pereche de brăcinari scurți verzi și o cămeșă cu mâneci scurte, galbenă ca paiul...  Așa obișnuiam eu să-mi petrec toate zilele de vacanță, îmbrăcat așa, cu picioarele goale prin colbul moale din curte, sau prin iarba verde și grasă din grădină, dând bătrânilor o mână de ajutor după puterile mele...

La Socodor, toți sătenii își țineau "în dare" fiecare ce oi avea. Bunicul ținea vreo patru oi zdravene, blegi de proaste ce erau, care nu știau decât să rumege etern la iarbă și să facă peste tot numai căcăreze, că lapte nu prea dădeau... Dar în fine, o dată sau de două ori pe lună, bunicul mai îmboldit de bunica își lua noaptea-n cap și pleca la stână să-și ridice rația de brânză, urdă, caș și lapte, rezultate din urma blegelor de oi. De data asta însă, îl însoțea un pici somnoros, care încerca din răsputeri să țină pasul cu cel al bunicului, care se grăbea să ajungă la strungă înainte ca soarele de amiaz' să bată prea tare...

După ce-am lăsat în urmă hotarul satului, am apucat-o pe un drum de țară mărginit într-o parte și alta de lanuri cu grâu copt, ce băteau deja în auriu, peticite din loc în loc cu maci roșii ca sângele și de albăstrele ca cerul ce se afla limpede, fără de nori, cu un soare blând ce ne însoțea timid, la o depărtare respectuoasă față de doi pelerini care o luaseră dis-de-dimineață la picior, cu un scop bine determinat: strunga oilor de la Socodor.

Odată ajunși la o buză de pădure întunecoasă și răcoroasă, bunicul dijmui din raniță câteva ouă fierte-tari, o bucată mare de mămăligă, un calup generos de caș, ceapă verde, roșii mari și zemoase drese cu sare grunjoasă, și cu nelipsita-i brișcă, împărți în mod egal bunătățurile așternute pe un ștergar alb din in de la bunica... Și cum stăteam noi tolăniți în iarba 'naltă și deasă, și ne înfruptam din toate-acele de bunătăți, iată că, dintr-o dată, bunicul îmi făcu semn să tac: dinspre pădure, la o distanță de câteva zeci de prăjini, o ciută însoțită de doi iezi pătați, ieșau temători spre lumină...

Cu ochii măriți a mirare și aproape ținându-mi răsuflarea, stăteam ciuciulit în iarba deasă, cu bătrânul lângă mine, privind în tăcere cum ciuta își fremăta urechile în toate părțile, adulmecând în zare cu nările căscate, doar-doar o simți vreo primejdie, când deodată, semeț, își făcu apariția din întunericul pădurii un cerb cu coarne înalte și ascuțite, frumos, cum numai în poze mai poți vedea... 

Era o liniște profundă, nu se auzea decât foșnetul ușor al frunzelor din bătaia vântului, iar mie-mi tremurau genunchii de emoție, când liniștea fu dintr-o dată spartă de un croncănit îndepărtat de pasăre, iar ciuta cu iezii cei jucăuși, dimpreună cu cerbul cel semeț, se și topiră ca un fum albăstrui în negura pădurii...

Pasăre tâmpită! Nu puteai și tu să mai zăbovești o clipă, ca noi să mai avem parte de această priveliște unică prin însăși măreția ei! O clipă pe care aș fi dorit s-o fixez mai bine în memoria mea... Ne-am ridicat anevoie și ne-am așezat pe copacul prăbușit, îmbrăcat în mușchi verde și pufos, ne-am hodinit preț de o clipă, după care, am luat-o din nou la picior înspre... Socodor!

Pe la prânz am ajuns, și însoțiți de doi dulăi mari, lățoși și fioroși, care ne lătraseră de la distanță, ne-am apropiat de bordeiul îngropat pe jumătate-n pământ al ciobanilor, pe care i-am aflat trăgând la aghioase, dormind la umbra unui stejar bătrân care-și oferea cu generozitate-n jur umbra răcoroasă. Pesemne căldura era prea mare, de doborâse ditamai zdrahonii de ciobani, iar oile pășteau răsfirate care-ncotro, din când în când, se auzea câte-o talangă, două, răsbătând slab, spărgând în fuioare o tăcere nefirească de după-amiază, când amorțește toată suflarea sub soarele prea tare arzator...

Bunicul, scoase din raniță vreo două pachete de țigări pe care le întinse ciobanilor, iar aceștia îi dădu la schimb - sau cel puțin așa-mi imaginam eu! -, o bucățoaică de mare caș, o vadră de brânză frământată de oi și o doniță înaltă și subțire din lemn plină-ochi cu lapte proaspăt muls. Le mai dădu bunicul ciobanilor și un val de tifon alb numai bun pentru strecurat, o pâine tare și mare cât o roată de car, precum și o damigeană mică cu țuică de prune, numai bună de răcorit pe-o arșiță ca aia...

Între timp, ciobanii întețiră cărbunii, stârnind un foc zglobiu și jucăuș, ascunzând în jar proaspăt câte-un bulz pentru fiecare, știți de care, din ceia de mămăligă cu brânză  frământată la mijloc, care se coceau frumos, la fum iute de cetină de brad, ah! cum simt și-acum, după atâția ani, gustul pe cerul gurii... inconfundabil, de neuitat!

Dinspre-amurg, ne-am întors către casă, ce bucurie! că ne-am întâlnit cu un căruțaș care scobora înspre vale cu un car tras de doi boi băloși, încărcat, plin cu fân, bunicul se luă la vorbă cu căruțașul, iar eu, în car, stăteam tolănit pe spate cu mâinile-așezate sub ceafă, privind cerul stropit de stele care începeau a licări o lună mare și rotundă, care-și vărsa lumina de felinar peste răcoarea serii, care, iată, se desfășura pastoral peste Socodor, o lume uitată și readusă la viață, de un strop de lapte ce-atârnă fragil de-o mustață de motan...

Nedeslușitul meu zbor frânt,
Încă legat de pământ,
Fără puteri, necuprins,
Am renunțat, nedesprins...

Cu tălpile lipite de glie,
Visând la zbor de ciocârlie,
Sufletul meu a zburat fără urmă,
Trupul meu a rămas singur în humă...

Aripile mele de lumină turnate în ceară,
Topindu-se în steaua de-aseară,
Au desfăcut al meu legământ,
Un vis împlinit doar în cuvânt...

Și am ajuns într-un târziu să dăruiesc,
Un semn albastru și ceresc,
Îmblânzitelor mele patimi,
Fertilele mele lacrimi...

Până încăpățânatele
cuvinte se adună
într-o plină de dor înserare,
Mă gândeam să vorbim despre viitor
Ca de-o stare.

Ore, minute mirate
Ne țin astăzi departe,
Dar, spre deosebire de altele,
Ale noastre
Poartă contururi albastre.

Privirea lumii nu mă încântă,
Iar inima mea, bătând ușor,
Trimitea unde nesfârșite
Către tine, prințesă, pline de dor.

Dar să vorbim din nou de dor
Ca de-o stare în sine…
Mă hotărâsem ce să fac mai departe,
Aveam chiar și-un plan,
Dar acum… hmm…
Nu știu… m-am răzgândit…
Cred că am nevoie de puțină îndrumare…
(Doar de la tine.)

Știi că glumesc.
Orele, minutele poate că trec greu,
Dar tot ele mă îndeamnă
Să am răbdare
Și să-mi port dorul în suflet
Până la toamnă.

Într-o zi așa banală

Am murit... ca să învie

Și-n cenușa incoloră

Scrisesem ultima poezie;

Lacrima tradus am în cuvinte

Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;

Ei trăiesc ca să omoare

Fiecare rază de soare

''dar existența răului nu poate diminua

greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)

Caractelul Său este descoperit teluricilor

''Căci el face să răsară soarele

peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)

Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză

Când vor da socoteală...

Mi-aș dori să prețuiască talentele lor

În loc să se compare cu ceilalți;

Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină

Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...

Dacă sămânța minusculă nu moare

Nicio floare parfumată nu răsare;

noi nu înțelegem pe deplin

Caracterul Domnului cât este de senin.

Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)

Într-o explozie succintă, fabuloasă

Ca în lumina difuză degajată

Să las în noapte o speranță...

și toată frumusețea ce te sensibilizează

în natură, în iubire si-n speranță

rănile sufletului le cicatrizează...

să prindă contur în viața ta;

credința într-un dumnezeu inegalabil de bun

Am murit... ca să învie

Rostise scumpul mântuitor

Când în templul celest(Sanctuar) 

Lăcrima mijlocitor...

ca să întregească numărul celor aleși

El continua ispășirea păcatului agrest

Am murit... ca să învie

mulți, mulți au murit

Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;

Și au vestit evanghelia și la răscruce

(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)

Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte

În viața lor...

Și iubirea lor să acopere

Multe neajunsuri, multe dureri...

(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)

Astfel toți ce vor primi solia harului

Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)

Vor învia in ziua de apoi

Nu își vor mai aminti gustul necazului.

In the quiet morning, tea steams soft and warm,
As I sit, waiting to see you, my heart takes form.
Your voice, a melody, in the silence that rings,
Each word a symphony, that my soul eagerly clings.

With patience, I linger, for your presence near,
Anticipating hugs, that erases my every fear.
In this dance of love, we sway with ivory grace,
Embracing each moment, in this timeless space.

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?"

Că mi-e timpul un prieten cu două tăișuri

și mă încred în el, deși nimeni altcineva nu-l crede cu adevărat,

decât dacă a adormit buimac în tufișuri,

pe când era mort de beat.

Mereu se spune că timpul le rezolvă pe toate,

dar eu cred că, de fapt, timpul doar trece…

Și câte din lume, care au fost și sunt importante,

n-au rămas fără viață în timpul rece?

Sunt supărată pe mine că timpul se duce

și te absoarbe câte puțin în el, zi după zi,

și nu pot să-i fac nimic decât să-mi spun

că așa e felul lui de a fi…

Nu știu cum ceva care nici nu poate fi văzut

poate să-mi pună în suflet cel mai urât anotimp

peste câmpul de flori de primăvară

prin care te plimbi…

Frumos ghiocel, tu să nu rămâi în timp.

Astăzi am condus-o pe cea care te iubea

Pe ultimul nostru drum

Luminat de felinare,ce slabe lumini…

Am condus-o in gară ca apoi

Cu ochii înlăcrimați i-am spus

Întoarce-ți obrazul și fii gata,

Viața o să-ți arate câte s-au întamplat

În timp ce tu visai la el,iar el…la cer.

Cu glasul tremurat și ochii înlăcrimați

A urcat în trenul 04, linia 3,

Cu șireturile desfăcute a pășit

Și odata cu ea a fugit și iubirea…

Împiedicată iubire,de tine învinsă

În a noastră luptă continuă!

Iar eu, eu încă am ramas în gară

Eu încă o aștept să se întoarcă,

Pe cea cu inima de sticlă și ochii pierduți,

Pe fata ce a avut curajul să lase trecutul in urmă

Aruncându-se în valurile iubirii,

Tumultuoase ca un trecut pierdut.

E toamnă pe pământ, între noi,

Din cer primul strigat al iernii răsună,

Copacii desfrunziți și înfrigurați

Poartă doar haine trecătoare de brumă.

Nepregătiți, s-ar ascunde

De zăpadă, de iarnă, caută soare,

Și mă întreb de ce se tem atât,

De prima ninsoare.

Știm prea bine că primii fulgi de nea nu rezistă,

Doar îmbracă pentru puțin lumea

Într-un decor gri, în sine.

Iar eu, prins în acest peisaj,

Mă gândesc ba la toamnă, ba la prima ninsoare, ba la tine.

Mă plimb printre copacii goi

Și îi aud murmurând între anotimpuri:

Le e frică de iarnă, de frig, își șoptesc,

Dar nu știu ei că prima ninsoare

Nu-i mai rece decât să fii aproape

Și să nu pot… să te privesc.