În poala ei!

Cândva tare demult am întâlnit-o

Și de atunci îmi este stăpâna inimii,

Doar ea-mi aduce liniște și pace

Când necăjit dau drumul...lacrimii. 

Eram doi tineri, plecați prin lume

Când unul pe altul ne-am chemat,

Și de atunci până azi, vouă vă scriu

Capul pe umăru-i...mi-am rezemat. 

A fost și bine dar și mult necaz

C-așa-i lăsat în astă lume mică,

Am fost pe val dar și-n...adânc

Simțind cum Domnul...ne ridică. 

De partea noastra-fost iubirea

Și dragostea curată, nu mimată,

Din care ni s-a născut feciorul

Odor în casă, ce mi-a spus tată. 

Acum când anii ne sunt numărați

Ne prețuim, iubim și mulțumim,

Celui ce ne-a legat sub jurământ

Și-n binecuvântarea Lui...trăim!

Tu...eu și noi!

Tu, Luceafărul ce strălucești
Eu, poetul mic din întâmplare,
Tu, cu strofa ta ne cucerești
Eu, cu rânduri simple, populare.

Tu, un geniu făr' de asemănare
Eu, un scriitor cu vers și rimă,
Tu, un Om făr' de egal sub soare
Eu, mărunt ce-ți poartă stimă.

Tu, cu ale tale...multe scrisori
Eu, doar cu-ncercări modeste,
Tu, cu poezie, pentru muritori
Eu, scriind, doar o poveste.

Tu, cu Veronica, plutind pe val
Eu, iubind-o, pe-a mea Mărie,
Tu, cu buciumul sara pe deal
Eu, cu dorul dus, înspre  copilărie.

Tu, cu-n talant
...dumnezeiesc
Noi, cu talent și poate har,
Tu, acolo Sus, în cor Ceresc
Noi, aici cu-al nost'
...amar!

Tu, rămâi, în veci, Luceafărul
Noi, pământeni și trecători,
Tu, adorat de-ntreg poporul
Noi, cu toții, ai lumii, muritori!

Visez cu ochii larg deschiși

La tine, fata mea, frumoasă,

La clipa când inima ți-am dat

Sperând, că îmi vei fi mireasă. 

Lumea, nu o băgam în seamă

Și vorba ei, trecea pe lângă noi,

Eram îndrăgostiți, unul de altul

Privind doar înainte și nu 'napoi. 

Plimbările de seară, pe sub tei

Prin târgul celor șapte coline,

Erau, adevarate binecuvântări

Ce le simțeam..ca adieri divine. 

Gândul mă duce, către tinerețe

La ce-am iubit, poate nevinovat,

Însă, adevărul zilei...îmi șoptește

Fii fericit, cu ce Domnul..ți-a dat. 

Și cum să uit de tot ce azi trăiesc

Lângă a mea soție, iubirea vieții,

Doar zic, că-s omul binecuvântat

Ce simte în adânc...vârful săgeții!

Am fost și am urcat pe munte

Acum când toamna fură frunza,

Pădurea rămâne goală și pustie

Iar pe poet nu-l mai ajută muza

Ajung lângă izvorul cristalin

Unde adesea setea-mi potolesc,

M-așez pe iarba rece și uscată,

Și-mi pun un pled să nu răcesc

Privesc cerul acoperit de nori

De unde-aud vuiet de avioane,

De-acolo cineva se uită și la noi

Și ne ascultă vorba-n telefoane

Îmi mut privirea către vale

Și văd frumoasa panoramă,

Este orașul meu de suflet

Aflat după pădurea de aramă

E seară și s-a făcut răcoare

Așa că mă îndrept spre casă,

A fost o drumeție ,,sănătoasă"

Și-acum flămând..voi sta la masă!

Mă uit în jur si, nu-nteleg,

De unde vine, atâta răutate,

Aș vrea s-adun și, să culeg,

Un mic buchet, de bunătate

Ma rog si, zilnic mă închin,

Și îmi doresc, eu, cu ardoare,

Să văd mereu, Cerul senin,

Și Soarele, cum după nor apare

Dar parcă, a mea ruga zboară,

Și-mi pun mereu o întrebare,

De ce norii, mai rar coboară,

Și nici atunci, nu lasă apa roditoare?

Când mic copil, creșteam în sat,

Îmi amintesc, de cele 4 anotimpuri,

Ca ele azi și, omul s-a schimbat,

Și noi trăim, în rătăcire, alte vremuri

Ne punem întrebări, fără răspunsuri,

Vedem, că tot mai rău, e, pe pământ,

Și ne expunem, permanent la riscuri,

Și nimic sfânt, nu mai e, în cuvânt

Suntem, din ce în ce, mai mândri,

Și lacomi, fără nicio cumpătare,

Cu toții am uitat, să mai fim tandri,

Și uneori chiar mânioși, fără răbdare

Avem cu toții, iubire mare de arginți,

Si ne lipsește, dragostea aproapelui,

Nu știm ce-nseamnă, să fim smeriți,

Avem doar grija trupului și, nu și a sufletului

Cu cel sărac, nu suntem milostivi,

Să-l bucurăm, cât de puțin se poate,

În lumea noastră, suntem captivi,

Și adunăm muncind și, zi și noapte

Vedem cu ochii noștri, nedreptatea,

Și judecăm ușor, cu măsuri diferite,

Si implorăm mereu, Divinitatea,

Să ne ajute și, să-navem suferințe

Nu știm și, nici nu vrem a mai ierta,

Pe cei ce credem, că ne-au greșit,

Și nici să dăm, din pâinea câștigată,

Celor ce-n viață, norocul le-a lipsit

Dacă deschidem, bine, ochii minții,

Vedem în clar, când Sus plecăm,

Cum toți suntem egali, în fața morții,

Nimic material, nici bani, noi nu luăm

Așa că pe pământ, cât mai trăim,

Să nu uităm, să facem fapte bune,

Că doar așa și, nu altfel ne-nbogățim,

Și-n Cartea Vieții, noi vom purta..un nume!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Calc pe-alee în Copou, de care

multe amintiri mă leagă,

Încă de când eram student

și-am întâlnit o fată dragă.

S-a întâmplat tare demult

pe anotimp de toamnă,

Când toți eram tovarăși și

interzis cuvântul doamnă.

Eram și eu și ea atât de tineri

și fără a simți grija cotidiană,

Și nici s-avem habar, că mintea

omului este vicleană.

Îmi amintesc cu câte mreje

am fost încins de Cupidon,

Că toată ziua la ea visam,

iar noaptea n-aveam somn.

N-a fost ușor s-o cuceresc

și să-mi accepte prietenia,

Așa c-a trebuit neortodox,

să-mi folosesc și viclenia.

Dar fapta mea n-a fost ceva

de care să mă rușinez,

Și doar mici tertipuri,

s-ajung la ea și să flirtez.

Erau pe-atunci alte principii,

în perioada greu apusă,

Pe care mulți români n-o înțeleg,

decât dacă e spusă.

Aici pe-alei mi-am cunoscut aleasa

și o pereche am format,

Și simt că-n astă viața scurtă,

sunt omul și soțul...binecuvântat!

Și gara e pustie 

Și trenul n o sa vie 

Și n ai sa vii nici tu 

Căci ți ai găsit pe altu  

Ești curcubeu după furtuna

Ești cer înstelat cu luna 

Ești liniștea ce o aștept 

Te port cu drag în piept 

Zile multe au trecut 

De când noi doi ne am pierdut 

A trecut aproape un an 

De când în brațe nu te am..

Ai zis că vrei să-ți dedic o poezie doar ție

Pot să-ți îndeplinesc dorințele,dar când te vei căsători cu mine?

Nu rezist să nu te știu al meu,să nu îți fiu soție

Știu că la finalul timpului meu îmi vei aparține.

Ce-ar putea glasul meu mort să împărtășească despre noi,

Dacă iubim așa mult, încât ne evităm și ne ascundem?

Poveștile de dragoste mereu se vor termina în doi

Astfel cei goi,și anume noi,sufletul unul altuia îl pătrundem.

Dacă am juca vreodată într-o piesă de teatru,

Eu aș fi acea femeie care e nebună după tine,

Iar tu, tu ai fi acel bărbat pe care l-ar împărți dracu-n patru,

Încercând din răsputeri să mă facă să nu-l pot obține.

Ești un mare porc care nu-și vede de treaba lui.

Ți-aș da în cap cu tot ce aș prinde la mâna dreaptă,

Dar și când te-oi prinde te voi săruta în noapte până vei simți razele soarelui…

Până atunci las ca relația dintre noi să rămână tăcută,să vorbească în șoaptă.

Tare aș vrea, dragă muză,
Embleme brodate în inimii aliză,
Ale tale trăsături fine, puse tainic pe hârtie,
Să fi a mea poezie, a cuvintelor magie.

Fiică a paznicii coperte, înscrisă restrânsă,
Unde în nod celtic al paginilor cuprinsă.
Răbdător totuși așteptând ale tale litere,
Alungite în viitoare iubite trăiri, clare.

Dornic asimilată în forme de catrință,
Iar parcă de aș aștepta a ta prezență,
Noduri îmbinate in dansul de culori,
Nu de n-aș fura dintre măieștri nori,
O rochie demnă numai de-o zeiță,
Unde aș dori la schimb, doar cuvinte din guriță.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

Aș fi vrut ca altă dată

Să te întâlnesc pe drum,

Să treci iar timid cu fală

Iar eu să privesc visând.

Mai greu era să descifrez atunci,

Când mintea se rătăcea printre-atătea cuvinte

Dădeam din suflet tot ce aveam mai bun

Dar ce se reflecta era un jalnic ecou mut. 

Am reprimat de ani niște momente

Ce mândria mi-a preschimbat-o-n fum

Și am construit din acel zid de sentimente 

Un castel cu realități de jur împrejur. 

Vin azi și menestrei să schimbe jocul

Au mai trecut și vicleni negustori

Dar în trufia lui de-un negru sumbru

Așteaptă vara să-l scoată din nori.

    De ce-am ştiut că tu vei fi aceea?
    De ce-am sperat că te voi întâlni? 
    Cum am ştiut că-n umbra palmei tale, 
    Se naşte-n fiecare zi, un zbor...
    Cum de-am crezut în tine,
    Cum de-am crezut în noi?
    Cine să-mi fi şoptit în pleoape,
    Că tu eşti cea pe care-o voi?
    
    Destăinuieşte-mi mie,
    Şi fă-mă să-nleleg,
    Că ce trăiesc acum, nu-i vis,
    Sau şi mai bine, dacă-i vis,
    Nu mă trezi, ci lasă-mă să dorm...
    Şi dormi cu mine,
    Pe acelaşi pat de frunze vii,
    Să-mi fie clipa cât un veac,
    Noaptea - o-ntreagă veşnicie...
    
    ... şi-n zori, să mi te naşti din nou,
    În zi, cu visul meu să creşti,
    Să mi te dărui iar şi iar, în noapte-albastră,
    - nu-i lacrimă mai pură şi mai castă – 
    Căci pentru mine noaptea-i zi,
    Şi ziua, noaptea noastră...

A fost un vis?.

Un semn de undeva.?

Că te furase  ,cineva...

Și am pornit ca un  nebun ,

Cu gând adânc să mă răzbun:

Pe cel care îndrăznea ,

Să mi te ia ..

Cum de el nu știa ?

Că tu ești ,doar

Viața  mea .