„Apollo, ți-am oferit bunătate și respect,
Așa că te rog ca și tu să fi corect.
Să îmi împlinești și mie o dorință,
O zi vreau să petrec ca a ta ființă.”
"Admetus sau dacă așa dorești să te numești, Andrei,
O să îți dau aceea ce tu vrei.
Pentru generozitatea ta, din mâncarea mea vei gusta,
Pentru această zi, în corpul meu vei exista."
Totul în jur a devenit pur alb...
Și am ajuns într-un loc atât de dalb.
Eram chiar în vârful muntelui Olympus,
Și aveam până la apus pentru orice aveam să îmi fi propus.
M-am întâlnit întâia oară cu maestrul apelor, Poseidon,
M-a întrebat de un zvon de al meu, un piton.
I-am răspuns că de mult s-a rezolvat,
Și că nici atunci nu trebuia să fiu salvat.
L-am întrebat cum îi mai este al lui imperiu.
“Imperiu? Nu credeam că întrunește un așa criteriu, “
Îmi răde și cu un zâmbet îmi vorbește,
“Este extraordinar dar dacă nu mă crezi, vin-o și privește.”
Îi zâmbesc și îi promit că o să vin,
Imediat ce niște treburi termin...
"Dar crezi că aș putea pe Zeus să îl întâlnesc?"
Majoritatea dintre noi lipsesc, de diferite probleme se îngrijesc.
Văzând cât m-a întristat știrea, cât de jos îmi era privirea...
Îmi pune mâna pe spate, pentru a îmi mai liniști gândirea.
Mulțumindu-i și mergând mai departe, m-am întalnit...
Cu Leto, femeia din care în lume am venit.
Mă întreabă pe unde este sora mea,
Deoarece pentru siguranța ei se temea.
Așa că dacă acum eu înapoi în Grecia,
M-aș întoarce și pe ea aș căuta-o, ea pe veci ar aprecia...
Nevrând să stric relațiile lui Apollo ,
Pe Pământ mă întorc, pentru a încerca a o găsii acolo.
Într-o pădure eu încep a o căuta,
Când văd o femeie ce animale vâna...
Părul ei, curgea ca valurile unei mări de cafea,
Ochii ei, o fântână albă-nu de apă ci de ciocolată,
Buzele ei, păreau moi ca de catifea,
Atât de frumoasă, calculată, concentrată...
M-am apropiat tiptil, ușor,
Am strigat-o încet...cu o voce joasă...
Neștiind dacă îmi va oferi vreun ajutor.
Se întoarce dintr-o dată și se apropie curioasă.
“Ce cauți pe aici, dragă zeu?
Și de ce îmi întrerupi a mea vânătoare?
Ai ceva tupeu, știi bine că să vânezi e greu,
Haide, vorbește, sau nu o să mai fiu așa binevoitoare.”
"Mă numesc Apollo și sora nu mi-o pot găsii,
Pare că petreci mult timp pe aici,
M-am gândit că poate tu o să știi,
Dacă da, te rog să îmi zici…"
Se apropie cu mult avânt,
Mă ia cu puțină forță de mână...
Și fără vreun alt cuvânt,
Începe a merge fără frână.
De mână, m-a dus pe un vârf de munte,
Unde o femeie îmbrăcată într-o rochie de cărbune,
Părea că cea mai mare frică avea să și-o înfrunte.
Plângea și nimic nu putea spune...
Pentru ore în șir nu ne-am oprit din vorbit,
Frumusețea ei cu a Aphroditei era de comparat,
Ceva de neobservat până când de farmecele ochiilor ei m-am izbit...
A ei grație era imposibil de măsurat, de explicat…
De mână m-a dus pe un mic deal...
Deasupra unei sulițe din pământ.
Unde în jur, totul încă părea ireal...
Unde umbra unui măslin s-a resfrânt...
Degetele ei fine mă țineau atât de bine,
Povestindu-mi de Socrate, Platon și Herodot,
Se uita cu așa o înfierbântare, ardoare la mine,
Eu o ascultam și tăceam ca un netot.
M-a întrebat dacă o pauză vreau să facem,
Să stăm jos măcar pentru o clipă,
Că nu vrem să ne sărutăm să ne prefacem,
Simțeam cum o dragoste se înfiripă.
Pe lângă noi, zbura unul dintre frații mei,
Eros, care pentru mine a venit.
Părea că era supărat dar fără vreun temei,
Dintr-o dată, mi-a zâmbit, de parcă țelul și l-ar fii împlinit.
Nimic nu se schimbase, așa am crezut,
Dar când la Daphne m-am uitat…
Numai la ale ei picioare m-am holbat,
Corpul meu nu mai făcea ce am vrut...
Ea de mine s-a speriat,
Și ușor s-a îndepărtat,
Numai de dorință eram purtat,
Aerul se simțea rarefiat,
Imaginându-mi pieptul ei dezgolit,
Decolteul ei, îmi dădea tot felul de idei,
De cum aș săruta-o pe gât ducând-o pe alei,
Pe care nu s-a mai oprit, pe care nu le-a mai trăit.
De la dorința mea am încercat să mă rețin...
Să îi ating pielea de mătase și între picioare să o dezmierd,
Dar în silueta...în corpul ei, încep să mă pierd,
De la ea nu mai pot să mă abțin...
Speriată, ea începe să fugă,
Dar în adâncul ei știe,
Că lumea e prea pustie.
Așa că se decide să se distrugă.
Se transformă într-un prea frumos copac,
Când...din spatele meu se aude o voce mică și pitică,
Care întreabă dacă acum sunt mai deschis la critică.
Deoarece cu ea nu voi reușii niciodată să mă împac.
Lacrimile mele au umplut râurile și mările,
Rădăcinile ei le-am sărutat,
Minute, ore au trecut dar acolo eu am stat.
Încercând să îmi alin tulburările...
Din frumusețea, eleganța ei am făcut o liră,
Un arc și niște săgeți de lemn,
Și un lucru pe care am jurat solemn,
Să îl prețuiesc și când focul vieții mi s-o potoliră.
M-am trezit, cu memoriile care mă urmăriră,
Nu în Olympus, nu în lumea zeilor.
Doar cu coroana mea, care să mă mai ducă în acea lume a ideilor,
Un singur lucru, care să îmi amintească, că un om și o zeiță se iubiră…
edi petecuță