CONDAMNARE

Strigătul se sparge-n dinți,

Pumnii strâng doar aer rece,

Peste carnea care moare

Nicio milă nu mai trece.

Nu mai vreau tăceri supuse,

Nici genunchi plecați în scrum,

Dacă totul este beznă,

O să ard întregul drum.

Să se prăbușească cerul,

Neguțător de iluzii,

Peste lumea asta oarbă

Plină de minciuni și scuze.

Din cenușă și din ură

Îmi ridic acum blestemul,

Dacă iadul ne înghite,

Eu voi fi cel ce dă ritmul.

Tăcerea se preschimbă-n urlet,

Nu mai rămâne nimic sfânt,

E doar un sânge pe iluzii

Și-un blestem strigat în vânt.

Sunt astăzi un naufragiu de tăcere,

În care amintirea-ți mușcă din pereți,

Iar trupul meu, o veche mănăstire,

Își plânge sfinții desenați pe morți.

Nisipul greu al orelor ce vin

Îmi umple gura cu un gust de zgură,

Sunt un potir sculptat în mărăcini,

Din care moartea soarbe cu măsură.

Și nu mai sunt decât un rest de umbră

Ce rătăcește drumul spre apus,

O rană neînchisă, rece, sumbră,

În care chipul tău s-a scurs și s-a distrus.

E timpul un abis ce suge pe tăcute, 

O fiară nevăzută cu pasii de pământ

Ce devorează clipele pierdute

Lăsând în urmă doar ecoul unui vânt.

Nu suntem decât umbre pe zidul de cenuşă,

lar soarele e-o rană ce apune-n mări de plumb,

Destinul trage-n spate o ruginită uşă

Lăsând în urmă doar un gol surd si mut.

Clepsidra s-a umplut cu oasele din vise

Nisipul e tăcere mắcinată de-un blestem,

lar timpul închide porţile ce-au fost deschise,

Spre marele Nimic, pe care toţi îl tem.

E-o liniste de plumb, fără sfârsit

Nici vântul nu mai are alas să bată;

O lume ca o boltă sigilată, Î

n care chiar si timpul a-mpietrit.

Nu se mai aude niciun pas pe drum,

Doar praful ce se asază-n straturi groase;

Sunt ziduri reci si reci sunt aceste oase,

lar visul s-a prefăcut de mult în scrum.

Stau umbrele încremenite-n unghiuri drepte,

Ca niste santinele la un gol imens;

Nimic nu mai are directie sau sens,

Nu mai e nimeni să mai vină, să astepte.

E doar tăcerea albă, de odaie goală

Unde si gândul se opreste, speriat..

Un univers de negru, mort si îngheţat

În care linistea e singura boală.

O cioară-și frânge zborul pe un ram crăpat,

Iar cerul își varsă plumbul greu pe stradă,

Lumina moare-n parcul pustiit, uitat,

Și umbre reci încep în gol să cadă.

Se stinge-n lut și ultima suflare,

Pământul jilav își deschide gura,

Sub giulgiul nopții ce adânc coboară,

Își cern tăcerile și vântul și natura.

Sub cerul greu, un giulgiu de cenușă,

Coboară ploaia, rece și tăcută,

Ea bate-n geam ca o străină ușă

Și curmă viața-n seva ei brută.

Iar verdele ce arde-n mii de suliți,

Sub apa crudă pare-un rug stins,

Prin parcuri goale și prin negre uliți,

E doar un vis de mlaștină cuprins.

Cerul se crapă-n răni de purpură rece,

Un soare bolnav apune între spini,

Lumina, ca sângele, lent se mai trece

Prin trupul de gheață al albei grădini.

Pământul e mut sub crusta de sticlă,

Izvorul e-un ochi închis sub polei,

Iar primăvara, o umbră firavă și mică,

Se pierde în noaptea cu gust de clei.

Pe bolta neagră, un craniu de argint

Rânjește palid peste câmpul sublim 

Lumina lui e-un giulgiu de alint

Ce poartă pașii spre-un ultim festin.

Sub maiul crud, lucind ca un mormânt,

Petale albe par fluturi risipiți,

Nu mai e floare, nici urmă de vânt,

Ci doar scheleți de arbori, împietriți.

Din neguri vinete se nasc zorii grei,

O lumină bolnavă pe lume s-a scurs,

Iar roua ce tremură-n ochii mei

E veninul ce-n venele serii a curs.

Pe frunza ce moare în verdele crud,

Otrava sclipește în picuri de fier,

Tot maiul e-un strigăt pierdut și surd

Sub tălpile reci ale unui alt cer.

În templul gol, cu grinzi de amintire,

Se lasă praful peste tot ce-a fost,

Nu mai e loc de nicio mântuire,

lar ruga-i un cuvânt fără de rost.

Suntem pribegi pe punţi de gheață subtiri,

Sub cerul plumbuit, străini de noi,

Culegem doar a timpului rugină

Si bem absenta orelor de-apoi.

Nu bate-un vânt, nu tremurắ o frunză,

E liniștea ce-ngheaţă-n mări de jad,

lar soarele, o rană ce refuză

Să mai apună peste-al minţii iad.

Suntem doar urme lăsate pe apă

Un vis ce s-a trezit mult prea târziu,

Și fiecare clipă ne sapă

Mai adânc în acest viu pustiu.

Ce oră e?... e apus de septembrie

O limbă de ceas ruginită pe ram, 

Se cerne lumina, subțire și tremură

Și ploaia se-nvârte, tăcută, la geam.

Ce oră e?... e apus de septembrie

Frunza își schimbă rochia-n scrum, 

Se strâng amintiri în valize de ploaie

Și păsări grăbite pornesc lungul drum.

Ce oră e?... e apus de septembrie. 

E clipa în care pământul e copt.

O toamnă bătrână, în aur pictată

Ce-nchide ziua devreme, la opt!

Ce oră e?... e apus de septembrie

Și ceaiul fierbinte e singurul scut,

Când orele curg ca o apă prin mâini

Și simți cum prezentul devine trecut.

Ce oră e?... e apus de septembrie 

Și cerul e-un clopot de plumb și de dor, 

Nu-mi spune minutul... căci inima știe 

E ora în care culorile mor...

dacă ar fi să existe

o hartă detaliată cu explicații

punctate pe margine, deci legendă,

despre corpul meu şi mintea mea,

ca un întreg care ar funcționa

îmbinat pentru şi spre binele meu,

nu cum o fac acum—hmm—

ar arăta cam aşa:

la stânga de tot cum stai şi te uiți,

deci la dreapta mea,

este o jumătate de coajă de măr,

nucile erau sfârşite, merele nu-mi plac,

sunt cele mai banale dintre fructe,

deci rezultă neironic că nu-mi

prea place partea mea dreaptă.

nu exagerez, şoldul drept chiar e

mai lat decât stângul,

la 23 am observat abia,

deci pentru explicații profesioniste

era prea târziu şi oricum nu cred

că afectează altceva decât esteticul,

iar esteticul nu e primordial;

stânga mea—dreapta ta acum,

tot pe afară suntem,

înăuntru oricum te las cu greu să intri,

de aia e mai haşurată partea de organe interne

a legendei;

legenda spune că m-am format ca tine,

în pântec la mama

şi medicina explică că de fapt

eu eram de fapt înfiripată deja încă

în pântecul bunicii—

dar, hei, medicină, eu am două bunici,

deci în pântecul căreia mă situam?

suntem ancestrali,

ha, logic;

am fost pântec în pântec,

de aia simt tot ce e de simțit

şi rău şi bun şi tragic şi

ah, stai, lumea nu se termină azi,

dar ia puțină panică demnă de

cauză de stop cardio-respirator

în uzualul pântec.

atât pentru azi,

biologia se învață în ani întregi,

de ce te-aş lăsa să o înveți pe a mea

în două minute?

Te țin în suflet ca pe-o taină 

Și te îmbrățișez in noapte pe ascuns

Retrăiesc ce n-a mai fost odată, 

Tot ce-a rămas mister de nepătruns...

Mă îmbrac în vise, mă spăl în ploi

Timpul a decis... nimic nu dă înapoi .

Cu gândul mă-ntorc la al nostru sfârșit

Și-l rescriu visând, până la răsărit.

M-agăț de dor, de vis, de soartă 

De timpul ce ne trece, de lacrimi și tăceri ,

Să uit durerea ce în suflet apasă 

C-am rămas... unul de altul, stingheri...

Te port fără să spun la nimeni, 

lubirea este în mine şi este un răspuns,

Te pot iubi cu ambele destine,

Când inima vorbește și este de ajuns.

Te pot simti fără să fim în doi, 

Ca un alint al vremii care vine, 

Și pot iubi cât pentru amândoi, 

În liniște, când n-o înțelege nimeni.

Te am fără să fii cu mine, 

În poezie e locul cel mai sfânt .

Si fiecare vers il îndrept către tine,

Cu dor ce arde în fiecare zi mai mult.

.................................

Căci murgul serii varsă în pahare

Un vin amar, al nopților pierdute

Și beau tăcerea ca pe o iertare,

În rânduri scrise din amintiri și vise.

Se-aprinde-n vii un chihlimbar subțire 

Când frunza-ncepe în culori să dea,

lar cerul, obosit de-atâta strălucire,

Își lasă noaptea-n vis de catifea.

Răsare ea, rotundă, aurie, plină

Măreața lună-n mantie de-argint

Turnând pe-aleile din vii lumină, 

Și șoapte calde-n noapte se aprind.

E cupru vechi în fiece suflare,

Miroase-a must și-a rod bogat 

lar mândra doamnă, îmbrăcată-n

splendoare, 

Veghează somnul lumii ne-ncetat.

Prin crengi uscate lumina-și rătăcește,

Din ultimul apus culeasa lin,

Iar noaptea-n tihnă, blând, mă-nvăluiește,

Purtându-mă în visul ei sublim.

O cioară-și frânge zborul pe un ram crăpat,

Iar cerul își varsă plumbul greu pe stradă,

Lumina moare-n parcul pustiit, uitat,

Și umbre reci încep în gol să cadă.

Se stinge-n lut și ultima suflare,

Pământul jilav își deschide gura,

Sub giulgiul nopții ce adânc coboară,

Își cern tăcerile și vântul și natura.