STAREA LUMII

Femeie -

dimineața care respiră lumină,

tăcere caldă

în care învață inimile să bată.

Pe umerii tăi

se odihnește oboseala lumii,

iar palmele tale

sunt izvoare unde setea se liniștește.

În brațele tale

copilăria prinde rădăcini,

iar cuvintele tale

sunt semințe de rugăciune

aruncate în pământul dragostei.

Ești icoană vie,

aprinsă discret

în altarul fiecărei case,

o candelă care nu se stinge

nici când vântul veacurilor se ridică.

Din lacrimile tale

se nasc râuri de răbdare,

din jertfa ta tăcută

se țese echilibrul lumii.

Tu aduni durerea

ca pe o ploaie de toamnă,

și o prefaci încet,

în primăvară.

Fiecare mamă,

fiecare fiică,

fiecare femeie care iubește

poartă în inimă o taină de cer.

Și astfel, fără zgomot,

fără slavă,

lumina trece prin tine

și se revarsă peste lume.

Femeie -

înger cu pași de pământ,

mângâiere pentru rătăciri,

rădăcină a iubirii.

De aceea te-a așezat Dumnezeu

în inima lumii:

să fii sprijinul ei nevăzut.

ÎNTRE PACE ȘI CLIPE

Copilăria mea încă aleargă

pe drumuri de pământ bătătorit,

printre flori care nu știu

că timpul trece repede.

ascult vântul cum șoptește

povești pe care le știa mama

și-mi dau seama că tot ce contează

rămâne în inimă

chiar dacă lumea se schimbă.

Am învățat să privesc cu blândețe

omul care trece pe stradă,

să dau un cuvânt bun,

să nu uit să iubesc

și să mulțumesc pentru fiecare zi.

Și chiar dacă orașul urlă,

și telefoanele tac,

încă mai pot găsi liniștea

într-un zâmbet întâmplător,

într-o mână întinsă

sau într-un gând bun

pe care îl păstrez pentru cineva.

Pentru că tot ce contează

nu se vede cu ochii,

ci se simte în inimă.

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Războiul -

un zeu orb făurit din fier -

calcă peste grădinile lumii

cu pași de tunet.

În urma lui

râurile învață gustul ruginii,

iar orașele devin

biblioteci de cenuță

unde istoria își pierde vocea.

Pe cer cresc păsări mecanice,

cu aripi de fier și algoritm,

iar fiecare zbor al lor

scrie pe norii albi

o gramată a dispariției.

Soldații merg înainte

ca niște versuri

scoase din contextul unei poezii.

Sunt tineri,

dar deja locuiți

de tăcerile bătrâne ale morții.

Și totuși,

sub pleoapa adâncă a pământului

pacea respiră încet.

Ea e sămânța care refuză

dogma iernii,

tremurul verde

ca pregătește o altă primăvară.

Într-o zi

armele vor rămâne în urmă

ca niște instrumente greșite

ale unei orcheștre primitive,

iar omenirea -

dezvățată de ecoul exploziilor -

va auzi din nou

cum universul rostește

în fiecare fir de iarbă

același cuvânt vechi:

Pace pe pământ.

Și dacă  iubirea ar fi un râu de lumină,

curgând prin universul nostru tăcut,

ne-ar purta în unduiri nesfârșite,

peste malurile timpului,

în abisuri de stele și nopți înfrânte.

Și dacă iubirea ar fi o stea de argint,

ne-am apleca cu pleoape grele de dor

peste licărul ei tremurat,

ascultând muzica nevăzută

a clipei care ne leagă fără margini.

Și dacă iubirea ar fi vântul etern,

ne-ar mângâia cu tăcerea sa densă,

ar risipi umbrele îndoielii,

ar aprinde ecouri de fericire

în toate spațiile dintre noi.

Dar iubirea există,

în valurile inimilor care se caută,

în șoapta ascunsă a gesturilor,

în felul în care universul ne învârtește

într-un dans de lumini și dor.

Și dacă iubirea ar fi legea tăcerii,

atunci despărțirea nu ar fi sfârșit,

ci o simfonie gravă și pură,

în care dorul devine rază,

iar timpul - o oglindă infinită

care ne apropie dincolo de lume.

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Sub cerul adânc al Galileei,

printr-o fereastră deschisă

a pătruns lumina.

Nimeni nu a văzut

cum ai primit vestea,

dar toți au simțit

tăcerea din inima ta.

Nu ai căutat cuvinte mari,

nu ai cerut înțelegere

pentru taina ce se petrecea.

În tine, Dumnezeu s-a făcut om,

iar tu, Maică,

te-ai făcut pământul care naște.

Ai umblat prin lume

fără a căuta slavă,

ci doar mângâiere

pentru fiecare suflet rănit.

Făcută din iubire pură,

din durerea ce naște viață,

ai fost umbra liniștită

a unui timp nesfârșit.

Pe cruce,

împărtășind cu Fiul tău

fiecare cuvânt mut,

ai cunoscut adâncul chin,

dar și iubirea

care trece dincolo de moarte.

De atunci,

nu mai există părți tăcute ale lumii.

Căci tu, Maică, ai devenit ecoul

care răsună în fiecare colț

al acestei lumi frânte.

În brașele tale,

cu fiecare pas al tău,

lumea învață din nou

că iubirea nu cunoaște sfârșit.

Ce s-a făcut, e bun făcut,
Nimic nu schimbi din ce-a trecut.
Orice durere sau regret,
Doar roade sufletul, încet.

Învață deci din tot ce-a fost,
Vei da trecutului un rost.
Lucrează pentru ce-o să fie
Și vei găsi doar bucurie.

Aș vrea să mă trezesc, iarăși copil
Și mingea să o bat, pe ulița din sat,
S-o mai aud pe mama, că mă strigă
Copile, treci acasă, că s-a întunecat.

Aș vrea să duc, din nou ghiozdanul
Chiar dacă-i greu și eu sunt un pitic,
Să mă așez în banca de la fereastră
Și fericit să fiu, când doamnei îi recit.

Aș vrea să trec pe la liceu, în Dorohoi
Să-mi văd colegii și-ai noștri dascăli,
Să-mi amintesc cum gardul îl săream
Să ne plimbăm prin parc și, a... chiuli.

Aș vrea să alerg prin holul facultății
Pe unde era interzis pentru studenți,
Să tai din drumul ce ducea la clinici
Unde ne așteptau... bolnavii pacienți.

Aș vrea ca tânăr să mai fiu ca altădată
Și să mă plimb în doi...cu-a mea iubită,
Pe-aleile cu teii înfloriți, din Iașiul drag
Sărutul ei să-l fur și să-i rămân... ispită.

Aș vrea ca dorul... să mi-l pot ascunde
Și să nu simt durerea ce mă cuprinde,
Că anii au trecut și am rămas cu dorul
De tot ce-am scris și, asta mă... ucide.
.................................
Mi-e dor, de tine tinerețe, trecătoare
Mi-e dor, de ce-am trăit în astă viață,
Mi-e dor, de voi părinți, astăzi plecati
Rămân cu dorul și-a mea... speranță!

Anii trec pe răsuflate,

De -al vremii gând brăzdate,

Lasă -n urma lor citate 

Pe pietre înlăcrimate.

Pt suflete pierdute,

De firul vieții rupte,

Jelind marile iubiri,

Se cuibăresc în amintiri.

Pe cărările pustii,

Cu pași tăcuți și goi

Ne perindăm și noi;

Tineri ori cărunți 

Suntem idem, mărunți...

Doar o punte ne desparte 

Între naștere și moarte,

De-a fi sau a nu fi,

Pe-un altar ne-am jertfi 

Să fim stăpâni pe soartă,

Creionând pe -o hartă 

O clipă de eternitate 

Între ziuă și noapte..

Iarna ne-a trimis iar haine

Mai curând ca altădată

Și-i curată, albă, pură

În hermină îmbrăcată.

Se oprește sus pe crește.

Și privind în depărtare

O cuprinde o tristețe,

Căci pe unde trece

Întrece orice închipuire:

Străzi cu trupuri desfundate,

Cerșetori  bătrâni și tineri

Case,drumuri inundate,

Locuințe dărâmate 

Peste întinderea din zare,

Doar dezastre și durere

Și maidane cu gunoaie.

Toate relele din iad 

Se revarsă peste sârmana țară.

Trupul ei transformat 

Într-o ladă de gunoaie!

Emotii primitive

Rascolindu-mi creierul acid

De-atata ura, de atata greu

Pare-mi-s-a sfarsit

Si totusi, incercarea

Cea care 

dand tarcoale zi de zi, 

sperantei esuate, timpurii

Pasea cu grija, totusi ferma

Avea sa vina iute in sute, mii

de proprii forme, feluri de a fi

In ganduri boeme, 

Stramutate-n zeci de cutii

Deschise pentru-un nou a fi

Un gand trufas ma coplesea

Si tot ce mie imi parea

Mai ieri un vis, de neatins

Calcand emotii, mari trairi

Urmandu-mi propriile simtiri

Lasand in urma mea,

Istorie si-un dor imens, intens

Si tot ce ieri parea de neatins

Azi devenea ambiguu, opac simt

Cutiile-si zambeau mutual

In lunga lor calatorie

Simtind ca totul va fi nou

Si pentru ele, pentru mine

Zicand armonios in cor:

- Esecul nu mai e cu tine!

Marius Ene, 12.02.2023,Elblag, Poland, 21⁰⁹