Doar cu Domnul facem faţă

De-aş fi pământ în glastră

Şi tu a mea floare,

Te-aş ţine ca în palmă,

Cu săruri şi cu soare.

Aş fi atent cu tine,

Să ai tot ce-ţi doreşti,

Ţi-aş da apa din mine,

Să nu te ofileşti.

Am sta sus la fereastră,

Să poţi fii admirată,

În rochia din petale

Şi frunze-nveşmântată.

Te-aş îndemna întruna,

La cât de dulce eşti,

În vizită la tine,

Albine să primeşti.

Te-aş apăra desigur

De gâzele mai mari,

De mitocana muscă

Şi trântorii hoinari.

Am fi ca o regină

Şi un cavaler de lut,

Ţi-aş da pe rădăcină,

Teluricul sărut.

Şi ai deveni o mamă

Şi eu aş fi un tată,

Pe lângă noi în glastră

Cu un boboc de fată.

Şi ne-am petrece viaţa,

Pământ şi două fire,

Tot în parfum de floare,

În tihnă şi iubire.

De s-ar mira oricine,

Trecând pe la fereastră,

Atâta fericire

Să vadă într-o...glastră!

Tu, iartă-mă, Hristose!

Tu iartă-mă, că-s om

Şi că sunt şi piron

Ce încă-Ţi trec prin oase.

Că-n coastele-Ţi împunse,

Eu suliţă încă sunt

Şi spin pe capul sfânt

Şi oţetul de pe buze.

Tu, iartă-mă, Isuse!

Că Te tot răstignesc,

Cum tot păcătuiesc

Şi tot îmi caut scuze.

De parcă nu-Ţi ajunge

Să simţi de sânge scurse

Picioarele-Ţi străpunse,

De mii de ani pe cruce.

Tu, iartă-mă, Isuse!

Iubirea e o tânără frumoasă,

Cu pielea-ntinsă, albă cu pistrui

Sau neagră sau de altă rasă,

Cu ochii verzi, albaştri sau căprui.

Cu gesturi delicate, pudibonde

Şi zâmbet inocent şi generos,

Cu bucle roşii sau cu bucle blonde

Sau negre ca şi lemnul de abanos.

Cu glasul cristalin, catifelat,

Ce ca un susur de izvor răsună,

Cu vorbele rostite aşezat

Sau, dimpotrivă, cu vervă nebună.

Cu buze dulci ca flora meliferă

Şi gâtul graţios şi alungit,

Cu sânul sau rotund precum o sferă

Sau ca un con cu vârful ascuţit.

Cu şolduri mlădioase şi picioare,

Ce ies de sub rochiţe elegante,

Cu braţul plin de roze încântătoare

Sau crini sau gladiole colorate.

Iubirea e o angelică făptură,

Sensibilă, discretă, misterioasă

Sau plină de lumină, de căldură...

Iubirea e o tânără frumoasă!

Din dorurile toate,

Pe care un om le are,

De ochii tăi iubito

Îmi e dor cel mai tare.

Mi-e dor şi de salcâmi,

Şi de parfumul lor,

Dar de ochii tăi albaştri

Îmi este cel mai dor.

Când mă gândesc la tine,

Mi te amintesc în rochii,

Dar cel mai des, ştiu bine,

Îmi vin în minte ochii.

Cu ochii tăi în minte,

Trăiesc şi zi, şi noapte

Şi parcă-i văd aievea,

De acolo de departe.

O adevărată obsesie

Mă leagă nefiresc

De ochii tăi albaştri,

La care mă gândesc.

Şi atunci să uit de gânduri,

Privesc în sus la stele,

Dar peste tot pe boltă

Văd ochii tăi în ele.

Am sânge de reptilă

Şi inima de gheaţă,

Nimic nu mă-ncălzeşte,

Doar a ta dulce faţă.

Când te privesc mă tulbur

Şi inima-mi se-ncinge

Şi simt cum dă în clocot

Prin vene al meu sânge.

Am braţele de fiară

Şi-n loc de pumni obuze,

Nimic nu mă doboară,

Doar ale tale buze.

Când te sărut mă clatin,

De parcă umblu beat

Şi pumnul mi se face

De pluş catifelat.

Am muşchii de felină,

Ca o panteră sunt,

Nimic nu mă alină,

Doar sânul tău cel blând.

Când te dezmierd mă umplu

De un fior gingaş,

Mă liniştesc pe dată,

Devin un pisoiaş.

Am firea de hienă

Şi instincte de rechin,

Nimic nu mă înfrânge,

Doar trupul tău cel fin.

Când mă lipesc de tine,

Ca-ntr-o capcană-s prins,

Din care n-am ieşire...

Şi mă declar învins!

Mi-e inima copacul

Pe care-ai scrijelit

Numele tău iubito,

Cu lama de cuţit.

Stă mărturie dâra

De sânge, acum uscat,

Ce a mai curs o vreme

Din rana ce-ai lăsat.

Şi azi încă mă doare

În locul unde-ai scris,

Chiar dacă tăietura

Pe trunchi s-a mai închis.

Dar te iubesc şi-acuma

Şi încă mai aştept

Să te întorci la mine

Şi să te strâng la piept.

Că doar atât iubito

Mai vreau până ce mor...

Oricum se aud din vale

O doină şi-un topor.

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

                                                                      O încăpere mare

                                                                      Plină cu cărți,

                                                                      Te așteaptă cu răbdare

                                                                      Dar tu o refuzi, cu nepăsare

                                                                      Stau cărțile prăfuite

                                                                      Pe rafturile ruginite,

                                                                      Stau într-o parte pitite ,

                                                                      Dornice să fie răsfoite

                                                                      O carte prăfuită ,de aventură

                                                                      Se uită cu mare ură...

                                                                      Pe o carte de cultură

                                                                     Că era aproape nouă.

                                                                      O carte de geografie ,

                                                                      Mică și portocalie

                                                                      Cu pagini rupte, mâzgâlite,

                                                                      Era modestă , și ei chiar nu-i păsa

                                                                      De felul în care arăta.

                                                                     Un mare documentar 

                                                                     Cel mai mare se credea,

                                                                     Fără el nici bibliotecă, nu era

                                                                     Chiar așa se lăuda

                                                                     Și un mic dicționar 

                                                                     Se certa cu acel documentar,

                                                                     Și îi spunea că chiar de este cel mai mare,

                                                                     El nu este cel mai tare.

                                                                      Cearta nu s-a terminat ,

                                                                      Și mult timp a continuat,

                                                                      Dar ei nu au realizat , 

                                                                     Că niciunul nu era mai frumos,

                                                                     Decât cel mai modest și politicos.

                                                                      Dar până la urmă  s-au împăcat,

                                                                      Scuza documentarului n-a fost certă

                                                                      Dar cu toții știm,

                                                                      Că în orice bibliotecă.

                                                                      O carte nu se judecă după copertă.

patruzeci și una de idei,

au scris toți acești efemeridei,

efemeri ai vieții, sau a singurătății

dar toate astea au o cauză,

fiecare are o repauză.

la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,

așa că-ți iei o pauză

în care reflectezi la orice clauză,

din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.

cineva să te-ndrume,

pe această șină-n lume,

șina creației, unde nu toți au albume.

creația se dezvoltă din ceva,

cumva, cândva, ceva  a fost acolo

așa că tu te poți cultiva,

chiar dacă acum ești solo.

Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit

Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.

Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,

Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.

Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...

O lume atât de evazivă, expusă la păcat,

Oricine poate să te agațe în ştreangul social.

Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.

Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,

Cu mulți prieteni vechi şi noi.

Cu toți, pe rând, ne-am transformat,

În tipi de treabă sau smardoi.

Ne-am împărțit de la nevoi,

Ne-am îndoit prin alte zări,

Şi-am căutat perseverent

Un scop mai nobil, mai select.

Dar la origini când te-ntorci,

Eşti consultat de acei proroci,

Care ți-au zis c-aşa va fi,

Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.

E viața un dar sau un calvar,

Ori labirint profesional?

E moartea-un prag sau un popas

Sau e credința în impas?

La inceput e plina de dorinta si caldura,

Ca un balon care suporta inca o umflatura

Si trebuie pastrat la aceeasi temperatura.

Asa a fost si este dragostea dintotdeauna,

Toti ne-o dorim sa fie plina, lina precum luna,

Sa fie fie vesnica si sa sporeasca precum spuma.

Dragostea e unica, e sincera, nu tradeaza.

O bagam in apa, o innecam, se invioreaza

Si apoi traieste vie precum apa de agiazma.

Dragostea nu trebuie tradata niciodata!

Am ales-o, am trait-o, s-o ducem pana la moarte;

Cei ce urmeaza s-o preia, s-o duca mai departe.

Închis într-o lume străină și-amară,
Privim spre alții cu pizmă și dor,
Cum viața lor pare o blândă vioară,
Fără de pete, cu pasul ușor.

Zidit între gânduri de beznă și vină,
Zâmbetul pare un palid suvenir,
Inima-n cioburi de el se termină,
În nisip negru, pierdut în delir.

Închis între ziduri, lipsit de speranță,
Plângând după visul ce pare un mit,
Ce-a fost în minte doar o distanță,
E azi de neatins și e mult prea obosit.

Închis, dar în piept o scânteie nu piere,
Cauți lumina prin bezna de-acum,
Alungi obscura și greaua durere,
Să faci speranței un petic de drum.

O picătură de foc și lumină,
Să o cultivi cu întreaga ta forță,
Inima arsă să redevină,
Din disperare, o vie torță.

Să vezi din cer o fărâmă, o parte,
Unde albastrul în ochi ți se-adună,
Lacrimi de viață, iar nu de moarte,
Când peste chin sufletul se răzbună.

Să prinzi un zâmbet adânc, în interior,
Să explodeze pe cerul cel sumbru,
Să simți în juru-ți al prietenilor,
Sprijin curat, fără urmă de umbru.

Prin brațe deschise și multă iubire,
Inima-n piept se va reîntregi,
Speranța va fi a ta regăsire,
Iar zâmbetul larg pe obraz va înflori.

În final, după chin și după soartă grea,
Iubirea și-a găsit, în sfârșit,
O casă nouă în inima ta,
Și-un soare ce pare regăsit.

14.04.26