ce rămâne...

O picătură cade — sânge viu de timp,
Pe lama rece-a clipei ce curmă orice nimb.
Sub cerul care tace în veșnicul amurg,
Secunde se destramă și-n neființă curg.

O, cât de fină-i lama ce taie fără glas,
Și cât de scurt e drumul din „mâine” spre „rămas”.
Noi strângem amânarea ca pe un scut fragil,
Dar timpul o sfărâmă cu gestul lui subtil.

Am spus: „Va fi și mâine… mai este încă loc”,
Dar mâine se subțiază ca firul prins în foc.
Și-n palma mea rămâne doar tremurul târziu
Al clipelor pierdute ce nu mai pot să fiu.

Atunci am prins să văd — sub liniștea de fier —
Cum viața se aprinde doar într-un singur ieri.
Nu mâine ne aparține, nici ieri nu mai e drum,
Ci numai clipa vie ce arde-n noi acum.

De-aceea, suflet drag, când inima te cheamă,
Nu lăsa fericirea să tremure de teamă.
Spune cuvântul simplu ce poate să aline,
Că lama timpului nu întreabă pe nimeni.

Și dacă totuși curge din aorta lui rar
O picătură caldă din veșnicul hotar,
Primește-o ca pe darul ce nu se mai repetă —
O clipă trăită plin valorează o planetă.

Auzi… ascultă atent—
ritmul cardiac al florilor de mai.
Simți? oprește-te… simte
atingerea pleoapei de parfumul lui mai.

Cântă… auzi cum cântă?
S-au adunat toate florile
sub geamul sufletului unui trubadur—
ascultă serenada acestui mai.

Vai… ce vocalize suave
emană lalelele, narcisele, irișii—
au amețit până și dirijorul Soare,
iar vocile lor splendide mângâie cerul…

Auzi? Vezi? Simți?
Doamne— ce orchestră splendidă
ai creat sub geamurile împărăției Tale,
ce serenadă a vieții
într-un Mai al raiului pământesc.

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Casă părintească leagăn îngeresc

acolo doi ochi dragi duios privesc

Casă părintească ești magnet divin

unde nu aș fi, la tine revin.

Casă părintească suflet de dor plin

când ajung la tine genunchii îmi înclin

Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc

casă părintească, veșnic te iubesc.

Casă părintească tu ești vocea mamei care,

și acum o aud cum ne strigă la mâncare

Casă părintească cu geamuri spre drum

de acolo am pornit în viață  om bun.

Casă părintească, cuibușor de rai

inima ta bate după cânt de nai

Aici fost-am educat în spirit creștin

Casă părintească locul meu divin.

NORI...

Nori.
Pete de culoare —
albe, cenușii —
se adună,
încet,
peste văi,
peste câmpii,
peste ce a mai rămas din noi.

Par urme.
Nu de pensulă,
ci de timp.
Ca și cum cerul
ar fi fost atins
de gânduri târzii
care n-au mai apucat
să se spună.

Plutesc.
Nu pentru că vor,
ci pentru că nu au unde să cadă.
Și ne amintesc —
fără voce —
că soarele există
chiar și atunci
când nu-l vedem.

Sunt moi.
Aproape sfioși.
Ca lucrurile care trec
fără să ne întrebe
dacă suntem pregătiți.
Ca viețile noastre,
care par mari
doar privite de departe.

Ne-am juca, poate,
cu fragilitatea lor.
Dar mâinile ne sunt pline
de timp pierdut.
Așa că ne jucăm doar
în gând.
Ca un copil
care calcă pe un covor moale
știind
că nu e al lui.

Nori.
Timp care nu se oprește.
Nori — semne că ceva a fost.
Nori — ploi care ne spală
de ce nu mai suntem.

Noi…
o iubire vie.
Atât cât durează
o privire
ridicată spre cer.

Cândva demult visul  a fost  s-ajung 

Un asistent sau un medic  veterinar, 

Ca să tratez toți pacienți-n suferință

Și liniște s-aduc în casă la gospodar.

În curte-aveam tot timpul animale 

Și din păcate se mai și îmbolnăveau,

Atunci plângeam și tare sufeream

Când unele din ele chiar mureau.

De timpuriu mi-am pus în gând

Să-nvăț și să urmez o facultate,

Ca să devin doctor de animale

Să le tratez și să le văd salvate.

Visul frumos în timp s-a împlinit 

Și-am devenit  specialist cu acte,

Ani mulți profesiei m-am dedicat

Fără a ști adesea de-i zi sau noapte.

Acum când anii mi se scurg la vale

Și-s întrebat ce-i important în viață,

Fără a ezita voi spune...învață carte

Și multă trudă de vrei ceva în străiță!

Ființe umane cu ochi încercănați și obosiți; tristețe.

Meditație și muzică de jazz;

jazz care pătrunde în liniștea profundă

a îngerilor însângerați;

îngeri albi, care luptă necontenit

pentru deșteptare; a deveni conștient

de tine însuți sau a te trezi într-o realitate mărginită;

ochi-orb și gândire lipsită de discernământ; albire ;

Pol,

rasism,

aziluri,

execuții,

prostituție,

femei violate,

atacuri teroriste;

febra dengue, salarii mici,

imigrație ilegală,

virus Zika și Chikungunya,

Colecții heraldice, blazoane,

impactul meteoriților,

combinatii genetice,

militantism islamist,

focuri în natură,

monetizare ,

război,drone,

răstigniri,

răpiri,

sfincși,

 +

plăci,

droguri,

cocktailuri,

cutremure,

valuri de ocean,

vortexuri, tornade,

hărțuiri sexuale,

represiuni evidente,

malformații congenitale;

vânzări de artefacte furate,

alimente pentru oameni lihniți,

politici pentru refugiați,

dezastrele nucleare,

șomajul sezonier,

alunecări de sol,

creșteri de prețuri,

vulcanii activi,

coafuri,

nudism,

vis,

 @

cub,

crime,

ochelari,

benzinarii,

succès teatral,

ghețari topindu-se,

lucrări interimare;

strategiile tăcute,

copii- bolnavi asimptomatici,

proteste care blochează drumuri,

șoferi având temperamente diferite și

conducând mașini diferite,

mașini cu faruri care clipesc, în timp ce motoarele lor

țipă precum anumite instrumente muzicale,

copaci care strigă și pistoale care

scriu poezii lirice cu găurile pe care le fac în pereți,

versuri de jazz penetrând tăcerea

îngerilor însângerați,

îngeri într-o luptă neînfricată pentru

trezirea la această nouă realitate.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Poezia este publicata.

Aud stomper pe octogon-ul punk
Boom-uri și electroshock-wave
Zzz-uri din trompele elefantului

  Crash pentru corpul uman
    Crah pentru oasele încarnate pentru funcția de susținere
      Haos pentru animale aruncate în tombola de bizar

Bdooh-uri,pompe,tobe

             ,,we are beasts of social drums,,

O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?

Să nu te plângi orice ar fi,

De viaţa ce-o trăieşti

Şi pân' atunci când vei muri,

La lut să te gândeşti.

Nicicând să nu te plângi de frig,

Că-n moarte când vei trece,

În groapă nu va fi nimic

Mai cald ca lutul rece.

Şi de-ntuneric de te plângi,

Când moartea va să vină,

Pe lutu'-n care o s-ajungi,

Nu va cădea lumină.

Şi averi de n-ai agonisit,

Să nu te plângi prea mult,

Că după ce vei fi murit,

Se vor preface-n lut.

Şi să nu plângi că viaţa-i grea,

Că-n lut când te vor pune,

Pe tine-n veci se va lăsa

Mai greu ca orice pe lume.

Ce folos, de-averi, palate
Dacă sufletul îți este gol,
Că nimic nu vei lua cu tine
Când cazat ești.. la subsol.

Ce folos, de anii petrecuți
Pe-astă lume...păcătoasă,
Dacă-n ei ne lipsesc fapte
Sus, vei primi...o pedeapsă.

Ce folos, de școli, învățătură
Dacă ai uitat ce este omenia,
Geaba te crezi fără... de egal
Omule, mai bună-i modestia.

Ce folos, că ți-ai făcut ,,prieteni"
Când la greu, se-ascund de tine,
Tu, renunță la a lor... fățărnicie
Și-ai să vezi, că fără ei, ți-i bine.

Ce folos, că adevărul îl vorbești
Și fugi de minciună, ură, răutate,
Când, cei mari, ce spun... cultivă
Ce folos, ce scriu, că vechi-s toate!