1  

ce rămâne...

Obosite, florile de măr.
Stop.
Respir.
Pentru că asta nu e despre flori.
E despre ce rămâne
după ce frumusețea cade.

 

Cădeau alene în părul tău
și eu mă dezvățam
să fiu femeia care pleacă prima.
Pentru că mi s-a spus
că a rămâne e slăbiciune.
Minciună.
A rămâne e un sport extrem.

 

Nu m-ai atins.
Și tocmai de asta m-ai schimbat.
Unele iubiri nu lasă urme pe piele,
ci pe coloana vertebrală.

 

Florile se desprind
nu când mor,
ci când au fost prea pline.
Așa se rupe și o femeie:
nu de durere,
ci de prea mult „încă”.

 

Încă sper.
Încă tac.
Încă îmi țin inima
ca pe un pahar plin
într-o cameră unde toți aleargă.

 

În părul tău era primăvară.
În mine —
o revoluție spusă în șoaptă.
Pentru că uneori
cea mai mare forță
nu urlă.

 

Știi ce doare?
Că ne-am învățat să numim „oboseală”
ceea ce, de fapt, e curaj.
Florile nu cad învinse.
Ele cad complete.

 

Și dacă m-ai întreba acum
ce-am pierdut în seara aia,
ți-aș spune: nimic.
M-am găsit.

 

Obosite, florile de măr.
Eu?
Eu eram pregătită.


Категория: Различные стихи

Все стихи автора: Anna Dzengan poezii.online ce rămâne...

Дата публикации: 14 января

Timp de citire: ~2 min.

Просмотры: 1065

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

Vameșul deșertăciunii...

 

Există, oameni buni, un soi de om...
un specimen al secetei de duh.
Nu că n-ar vrea să râdă —
n-are cu ce!
Mușchii feței îi sunt în exil,
iar zâmbetul — o relicvă îngropată sub asfalt.


Îi livrezi o glumă, o scânteie —
se uită la tine ca la o factură de curent:
o parcurge, n-o pătrunde,
dar simte, undeva adânc, că-l costă.


— Ai înțeles? îl întrebi.
— Am înțeles... dar nu-i clar.
Ei, cum să nu fie clar, omule?
Umorul nu e teoremă, e stare de grație!


Sunt paznicii suspicioși ai bucuriei altora.
Dacă râzi în preajma lor, te confiscă din priviri:
— „Dar ce-i așa de vesel?” te întreabă,
de parcă ai fi sustras fericirea din gestiunea statului.
Râzi pe datorie, cetățene!


Omul fără umor e ca ploaia fără nori.
Ești sub cer senin, în tihnă —
și deodată... te stropește o răceală.
Te uiți în sus — e soare.
Te uiți în jur — e El.
Și-nțelegi: nu e ploaie.
E doar condensul lui la viață.


Are și-o patimă grea: exegeza deșartă.
Vrea să-i explici de ce râzi.
— „Explică-mi mecanismul!”
Măi frate, dacă disecăm gluma,
nu mai rămâne nici hazul, nici spiritul.
Rămâne doar cadavrul unei poante.


Dar știți unde e tragismul?
Oamenii ăștia nu râd, dar sunt arhivarii noștri.
Adună glumele ca pe monede scoase din uz.
Le stivuiesc în seifuri de tăcere.
Le păstrează cu sfințenie...
ca pe niște bani într-o monedă în care
nu se mai poate cumpăra nimic.

Еще ...

pe un bufet de provincie...

S-a terminat.
Ceea ce numeam „inspirație” a confundat orizontul
cu o margine de porțelan ciobit
și s-a prăbușit, cu tot cu aerele ei de absolut,
într-o băltoacă aurie, de o densitate obscenă.



Priviți-o cum se zbate:
scapula, care altădată promitea direcții,
e acum doar o articulație încleiată,
executând un dans epileptic în cleiul de glucoză.
E o moarte fără public, o mecanică a pântecelui
care a confundat „sacrul” cu o simplă greșeală de dozaj
între foame și cât poate îndura țesutul.



Eu stau vizavi și-mi beau ceaiul rece.
Fără zahăr, fără nicio intenție de salvare.
O urmăresc cum își linge orgoliul de pe resturile de masă
și cum încearcă să-și curețe masca de ipsos
murdărită de un vis de bucătărie.



Nu mai căuta esențe, draga mea.
Ești plină de un „talent” care se vinde la borcan,
o pată vâscoasă și inertă pe un bufet de provincie.
Șterge-te la gură și recunoaște:
ai vrut prea mult și te-ai înecat în propriul tău exces.

Еще ...

Destin sau nepăsare

Ochii mei au început să vadă

tot mai des la colț de stradă

bătrânei cu mâna întinsă

și cu lacrima prelinsă

pe obrajii de timp ridați

c-au rămas de toți uitați.

 

Pe un petec de pământ

câți au sufletul frânt

de lipsa de dreptate

de un trai pe limitate

a multor persoane în etate

care adorm nemâncate.

 

Oare asta au meritat?

pentru toți anii ce au lucrat

de în zi și până noapte

și-au achitat impozite la stat

care la rândul său, de ei a uitat

de izbeliște pe stradă ia lăsat.

 

Dar nu doar statul vină poartă

de faptul că bătrânii duc așa soartă.

Vina o purtăm noi toți

care suntem niște hoți

ce se gândesc la buzunarul său

uitând părinții, pe Dumnezeu.

 

Azi văd bătrâni flămânzi și goi

strângând din ghena cu gunoi

ceea ce noi ne alintăm

și fără chibzuință aruncăm

Pe noi, oare ce ne așteaptă

de la această generație stearpă.

 

Ei au crescut copii, nepoți

și-au pus credința în niște hoți

cărora le-a încredința viața lor

ca ei să le fie ocrotitor

dar au ajuns tratați cu sictir

ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.

 

Oare ce ne-așteaptă

într-o lume emancipată

unde toți moderni se poartă

și-au uitat de unde au plecat odată

au uitat de părinții în neputință

care cândva i-au crescut cu credință.

 

Azi mai des eu văd pe stradă

bătrânei loviți de soartă

Oare de ei, cui le mai pasă

că nu au nici ce mânca, nici casă...

Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.

 

Dragă țară cu fiicele, fii tăi

nu lăsați să moară cei

care prin munca lor de-o viață

v-au susținut, v-au dat povață

Cei care v-au adus pe lume

NU uitați de ei,de a lor nume

PĂRINȚI,  sfinte cunune.

Еще ...

Rostire

Muzica și poezia —
o linie de lumină
ce nu se frânge-n furtună,
ci coboară în inimă
să adune soarele din tăceri.

 

Poezia — prelungire a sufletului
printre cuvinte,
acolo unde litera pulsează
ca o viață aprinsă, dârză,
refuzând sfârșitul.

 

Ea nu spune —
ea crește.
Tăcut,
din rădăcina dorului
ce-și află drumul spre lumină.

 

Muzica —
pulsul febril al inimii,
uneori frânt,
dar atât de viu
încât adevărul nu mai poate fi ascuns.

 

În el, sufletul se scaldă
în taina vieții,
unde durerea devine nuanță,
iar lumina — prezență.

 

Ascult cu restul de liniște
dincolo de cuvinte,
și scriu cu ceea ce n-are odihnă.

 

Căci acolo,
unde sunetul atinge rostirea,
nu se naște un vers —
ci o respirație
care ne ține vii.

Еще ...

Lacrimarium...


Când ochii unei mame plâng,
însuși Dumnezeu îngenunchează —
nu din slăbiciune,
ci dintr-o tăcere adâncă,
să-i adune în palme ruga de sare,
să o preschimbe în flori
pe care nimeni nu le vede crescând,
dar toți le simțim în mirosul iertării.

Lacrimile născute din durere
nu sunt apă —
sunt foc mocnit,
un vulcan tăcut
arderea până în miezul lumii,
acolo unde cuvântul nu mai ajunge.

Când ochii mamei plâng de bucurie —
atunci se deschid izvoarele,
și fiecare picătură devine Geneză:
viața se ridică din atingerea ei,
ca o lumină ce nu cere voie să fie.

Tot ce atinge lacrima ei
prinde rădăcină,
își amintește cum se respiră,
cum e să înflorești fără teamă.
Fiecare lacrimă a mamei
este scrisă, cu migală tainică,
în catastiful lui Dumnezeu —
nimic nu se pierde,
nimic nu rămâne fără ecou.

Iar noi,
cu gesturile noastre grăbite,
suntem chemați să răspundem
de izvoarele ori de focurile
din ochii mamelor acestui pământ.

Și poate că într-o zi
vom învăța să nu mai fim cauză,
ci adăpost lacrimilor lor.

Еще ...

Jefuiți...

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu e aplicabil
hoțului maleabil.

Cunoscut după viteză,
mințindu-ne-n antiteză,
crezându-l sub control vigilent,
uităm că este docent.

Trece prin și peste noi,
de-i soare, furtuni ori ploi…
zicem că-l stăpânim,
conștienți că ne mințim.

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu are articol de-ncadrare
a „Timpului”, hoț în calificare.

Еще ...

Стихи из этой категории

Dragă jurnalule

Draga jurnalule.... azi iar e frig 

Ploua și afara și în sufletel 

Deși ochii nu pling

Sufletul nu mi-e de oțel...

 

Draga jurnalule îți scriu din nou...

De ce e asa greu sa trăiești ?!

Cind durerea suna în ecou

Iar totuși tinzi sa supraviețuiești.

 

Draga jurnalule iar stau în fata ta ...

Nu vreau sa ma mai plâng

Nu-mi mai blestem soarta...

Încerc sa lupt , nu voi renunța !

Еще ...

În trecere prin Iași!

Stau pe bancă în Copou

Și privesc în jos și-n sus,

Greu ceva mai recunosc

Și mă simt ca un intrus

 

Sunt în trecere prin Iași

Și vreau să îmi amintesc,

Locul unde-am întâlnit-o

Pe Maria,  azi soția ce o iubesc

 

Gându-mi fuge-n studenție

Când te-am cunoscut pe tine,

Atunci inima eu ți-am furat

Și-o păstrez și-acum la mine

 

Cum aș putea să uit vreodată

Plimbările în pas ușor pe-alei,

Și vinul dulce de la Bolta Rece

Plătit din bursa mică cu doi lei

 

Banca părăsesc cu nostalgie

Și mă-ndrept spre facultate,

Simt emoția ce mă cuprinde

Și cum inima în piept îmi bate

 

Dar cine oare n-ar fi emotiv

Când tinerețea o are-n față,

Și locul unde ieri s-a format

Ca Om și specialist în viață

 

Aici am studiat din greu

S-ajung medic veterinar,

Să știu să vindec animale

Să am un ban cinstit în buzunar

 

Pașii mi-i îndrept spre clinici

Trec prin holuri, săli de cursuri,

Fac un mic popas în amfiteatru

Lăcrimez și scriu aceste versuri

 

Încărcat de multe sentimente

Ies și-o apelez pe-a mea soție,

Vorbă-i spun că vin spre casă

Și-i recit și ei din astă..poezie!

 

 

 

 

 

Еще ...

Îngerul otrăvit - #ingerulmeu

 

Un înger otrăvit de lumea rea,

Căzu din cer într-o poiană,

Cu-o aripă pământul el lovea,

Și-o lacrimă-i curgea sub geană.

 

Sub un copac priveam uimit,

La scena ruptă din minune,

Căci mă aflam şi eu dosit,

De lumea dusă spre genune.

 

Mă-ndrept umil și-ngândurat,

S-ajut pe îngerul căzut, rănit,

Iar el îmi spune trist și supărat,

Că astăzi profeția s-a împlinit.

 

Privii cam încurcat la minte,

Fiindcă vorba nu i-am înțeles,

Iar el rosti apoi fără cuvinte,

Un murmur surd, aproape șters:

 

-Nu mai avem putere să luptăm,

Căci firea omului e întunecată,

Noi îngerii trudim să o salvăm,

Dar demonii o țin în iad legată.

 

De răutatea lumii și firea sa mârşavă,

Toată îngerimea va fi otrăvită,

Şi va ploua cu noi din slavă,

Iar ploaia nu va fi nicicând oprită,

 

Decât de oameni şi a lor iubire,

Ce astăzi pare a fi încătuşată,

De sufletul ce zace în orbire,

Lumina sfântă nevoind s-o vadă.

 

Du-te copile şi strigă-n gura mare,

Să audă orice suflet pe pământ,

C-au reuşit un înger să doboare,

Prin răutate şi comportament nesfânt.

#ingerulmeu 

 

Еще ...

Însingurare

 

Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,

unde lumina moare ceas de ceas,

și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,

rătăcitori prin mersu-mi fără pas.

 

Pe umeri port o haină de tăcere,

țesută din atâtea răni ascunse,

iar zborul meu fără repere,

se pierde-n taine nepătrunse.

 

Mi-e somnul o fereastră către frig,

prin care visul plouă fără milă,

întreaga noapte mă frământ și strig,

că existența mea e practic inutilă.

 

Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,

din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,

și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,

unde-am pierdut și dragostea, și cântul.

 

Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,

ce-și caută în vechi păcate mântuire,

și în același trup cu sânge fumegând,

ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.

Еще ...

Veioză

Făcând curățenie, descoperi o cutie la mansardă,

Comoară a trecutului, ce ai crezut chiar că o să se piardă,

În ea se află piese vintage de colecție,

Ce stârnesc în suflet teme de reflecție:

Un ceas cu pendul în miniatură,

O clapă defectă, ce a făcut parte dintr-o claviatură,

Un ceainic,

De care s-a prins praful într-un mod tainic,

Linguri din argint placat cu aur, luate de la târgurile de vechituri

Și mai multe partituri,

De timp îngălbenite,

De privit oricând binevenite,

Suport de pixuri ce nu mai scriu,

Dar încă păstrabile, după cum descriu,

Printre altele, mai este și o veioză, mai mult un fel de lampă

Din aceea de veghe, din copilărie uitată, dar care acum are o lumină mai amplă.

Este destul de ieșită din tipare,

Nu o spun cu supărare,

Este, de fapt, o lună,

Bineînțeles, mai mare decât o alună,

În mod firesc, ar fi albă,

Dar când pun becuri de diferite nuanțe și intensități, în culoare ea se scaldă,

E uimitor cum aceeași veioză poate fi, când verde, când albastră, când galbenă, când roz, când turcoaz,

În funcție de becul introdus în fiecare caz,

Încăperea are din nou o pată de culoare,

Când o pun să lumineze aproape de pervaz, ne încântă pe toți ca o floare.

Еще ...

Din seria gândurilor nocturne: Gramatică de suflet.

Unii oameni sunt ca verbele.
Nu stau niciodată într-o singură formă.
I-am știut cândva la trecut:
promisiuni rostite încet,
cu sens și cu greutate.
Îi trăiesc azi la prezent:
schimbați, nuanțați,
uneori străini în propria lor definiție.
Iar pentru mâine…
se conjugă la viitor
după direcția ușilor deschise.
Își schimbă persoana,
își schimbă timpul,
dar uită, uneori, esența.
Pentru că nu toți știu
că un om nu trebuie să fie corect gramatical,
ci sincer.
Și sunt rari aceia
care rămân același verb simplu:
fără artificii,
fără timpuri complicate,
doar adevăr.
Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍