Aș vrea!

Am plecat din Piatra Neamț

Fiindcă Marce a lucrat mai mult,

Țara e ,,brazdată" de boala PPA

Și-i dificil de părăsit ,,corabia ".

Spre Botoșani drumul ne-a dus

La Frumușica în Vlădeni de Sus,

La gospodina Mihaela și Săvel

Unde putem gusta și-un păhărel. 

În curtea lor găsești de toate

Și vacă cu vițel și porc și rațe,

Și o livadă cu mulți meri și pruni

Din care facem țuică, din străbuni. 

Lângă livadă este via noastră

Ce se întinde pân' la fereastră,

Aici e muncă grea, nu e un joc

De vrei vinul să-l ai, în poloboc. 

De la Săvel dealul urcăm ușor

Spre casa părintească cu pridvor,

Unde părinții ne așteaptă-n prag

Cu 'mbrățișări și mai ales cu drag. 

 Vezi bucuria cum pe chip le-apare

Când poarta scârție, din balamale,

Dar care nu le-ascunde din tristețe

Acum, la anii mulți...cu bătrânețe.

Cu greutate, mama, tata se ridică

Cu lacrima ce pe obraz le pică,

Pe care-o șterg cu dosul palmei

Spunând...veniți copiii mamei. 

Emoționați, mâna le-o sărutăm

Și-apoi unii pe alții ne îmbrățișăm,

În timp ce ochii plânși se limpezesc

Și fericiți suntem când ei zambesc. 

E greu, când anii tot s-au adunat

Lăsând obrazul...de rid brăzdat,

Mama purtându-și trupul aplecat

Iar tata mijlocul...cu-n brâu legat. 

Dar și așa, ograda lor e plină

Și mama noastră, parcă-i albină,

Trebăluiesc, pâna seara târziu

Iar tata, mai gustă și-un rachiu. 

Când poarta se deschide...vezi

Că-i ordine deplină și tu...crezi,

Că-n astă curte sunt doi tinerei

Și nu bătrâni, în cârcă, cu ani grei. 

Povestea lor...e una minunată

Iar viața...le-a fost luminată,

În Cel de Sus,  credintă au avut

Iar Domnul...în viață, i-a ținut. 

Acum, cu toții ne rugăm la cer

Să fie sănătoși în trup și creier,

Iar când durerile îi mai încearcă

Ne spun că-s încercări și pleacă. 

La ei, cu drag, mereu vom reveni

De supărări, părinții...îi vom feri,

Vom alina a lor, tristă singuratate

Și rugi vom înălța...către Divinitate!

Ca roua dimineții aș vrea să fiu

Să cad în zori de zi pe buza ta,

Și de aici să-mi potolesc setea

Bând stropul până m-oi îmbăta.

Iar dacă vei vedea că îmi revin

Mai lasă-mă să sorb o picătură,

Până ce simți că buza-ți e uscată

Iar eu un fericit de-atâta băutură.

Ca vulturul în zbor aș vrea să fiu

Să te privesc și să-mi cazi pradă,

Dar nu cumva să-ți fac vreun rău

Și doar prietenul ce te dezmiardă.

Și sub aripă spre nori te-aș duce

Să vezi din înălțimi pământul,

Cu tot ce e frumos dar și păcatul

Făcut de om până îl cheamă Sfântul.

Aș vrea să-mi fii iubita cea visată

Și jumătatea ce din întreg lipsește,

Să simt când mă trezesc că-s fericit

Iar timpul, puțin pe loc se-oprește.

Asta-mi doresc să se întâmple

Și undeva aleasă să-mi găsesc,

Că văd cum anii trec pe lângă mine

Iar eu, tot singur și viața-mi irosesc!

Iubesc privirea ta senină

De care m-am îndrăgostit,

Încă din timpul studenției

Cănd ochii tăi i-am întâlnit. 

Demult a început povestea

Iubirii noastre făr 'de sfârșit,

Și binecuvântare s-a revărsat

Peste cămin, când fiul a venit. 

Eram doi tineri cu multe vise

Fără a ști că viața-i nemiloasă,

Până ce lovituri noi am primit

Chiar, de la acei primiți în casă. 

Am mers pe drumul nostru drept

Și am trăit cum ne-a fost soarta,

Iar viața permanent ne-a învățat

Când, și cui să 'nchidem poarta. 

Am plâns, am râs și n-am cedat

Ispitelor ce ne-au ieșit în cale,

În doi luptă am dus și am învins

Și dealul, uneori, l-am făcut vale. 

Acum după o viață cu de toate

Sunt fericit că visu-i împlinit,

Și mulțumiri înalț...la Domnul

Rugându-L să rămân...fiul iubit!

E seară și abia aștept să vii

Să te așezi aici la masa mea,

Iar eu îndrăgostit să-ți spun

Că lângă mine a căzut o stea

De când ai acceptat dorința mea

De-a ne-ntâlni pe seară la cafea,

Orașul l-am călcat în lung și-n lat

Să caut cea mai frumoasă cafenea

Localul l-am ales cu mare grijă

Să pot să stau afară pe-o terasă,

Sub cerul înstelat, lâng-o vioară

Ș-un menestrel ce cânt revarsă

Ce flori să iau mi-a spus colega

Și care este culoarea preferată,

La cer am apelat să țină ploaia

Ca noi s-avem o seară minunată

La ora stabilită, am fost la ea

Și tare mândru flori i-am oferit,

La schimb mi-a dat un mic sărut

Pe care niciodată n-am să-l uit

Cuvinte, nu am avut prea multe

Și doar am îngânat să mergem,

Privirea mi s-a dus spre ochii ei

Și am simțit cum ne-nțelegem

Ne-am așezat la masa rezervată

Și eu doua cafele-am comandat,

Și-n timp ce savuram aroma lor

Arcușul pe vioară ne-a încântat

De sus ne lumina steaua polară

Și de pe carul mic ne îndemna,

Să punem ani iubirii noastre

Și să urmăm ce spune inima

Îndemnu-acum, e visul împlinit

Și noi am devenit prieteni buni,

Iar mai apoi uniți prin jurământ

Si azi inel de-argint avem la mâini

La masa cu noroc am revenit

Mereu să ne trezim la o cafea,

Până ce cineva ne-a anunțat

Patroana a plecat la cer..și-i stea!

Te rog nu spune nu..și dă-mi o șansă

Să pot să spun de ce, să cer iertare,

Aș vrea s-accepți să vii la o plimbare

Și să găsim un compromis de împăcare.

Ți-am scris mesaj și văd că l-ai citit

Și știu motivul de-a nu-mi răspunde,

Multe s-au adunat și tare te-au durut

Vrei adevărul zis, de cel ce îl ascunde.

Să știi că nu-i ce lumea rea vorbește

Și mult dorește să ne vadă despărțiți,

Așa că nu-ți mai apleca la ei urechea

Întoarce-te să fim perechea de fericiți.

Doar mă ascultă și-apoi poți să pleci

Dacă decizi că am păcat de neiertat,

Însă acceptă că amândoi purtăm vina

Iar ceva sincer mărturisit poate fi iertat.

Eu cred că poți ierta și merge înainte

Pentru că simt iubirea ce ne cuprinde,

Vino la întâlnire, să pot rosti cuvinte

Și dragostea pierdută, să o pot..reaprinde!

De ce scrii poezie, dragă Cezar!?

( un mic fragment, dintr-o discuție cu al meu bun amic, C,  la o cafea amăruie)

Dându-ne întâlnire, la o cafea, să depănăm amintiri și desigur să ne contrazicem, de ce politichie se mai face pe malul Dâmboviței, de-ai noștri aleși și, desigur și, pe marginea șanțului de precupețe și-n crâșme de ,,autocunoscători", mai ales când mintea
le e ,,aburindă" iar, crașmarul bucuros și avid să-și rotungească câștigul cu încă trei arginți, ,,botezând" vinul ( practică veche dar de actualitate )...că de, tăria multă poate dăuna grav sănătății, iar...de, puțină apă, duce la prelungirea discuțiilor
,,bahice" și la aprinderea spiritelor, dar niciodată, la incendii....am purces și noi sorbind din cafeaua amăruie, la o discuție literară, ca buni cunoscători ai genurilor... că de, aici toată lumea se pricepe la dat sfaturi și la a critica și mai puțin de a ,,trudi" cu penița și mintea, pentru încântarea cititorului.

...............................

Deodată, bunul meu hâtru prieten, mă dojenește și mă intreabă: dragă  Cezar, de ce scrii poezie, în aste timpuri, când lumea, a uitat de mult acest gen literar,  care în paranteză îți spun că mi-e unul îmi place... dar de, eu am o vârstă și iubesc ce scrii... moment când își ridică privirea și admirativ îmi zâmbește în semn de prețuire...și continuă...de ce nu scrii proză, că știu că ai începute mai multe
,,ciorne- manuscrise" , în care subiectele abordate sunt destul de interesante și ar putea capta cititorul.

După o mică reflecție..că de, am o vârstă și experiența vieții, ii mărturisesc...

Dragă amice: citesc proză și cărțile tale pe care le scrii cu mare har și talent și sunt bucuros, încântat că pui pe
,,masa" cititorului
asemenea gen literar și, te bucuri de multă apreciere, dar eu, niciodată, nu voi renunța la vers, rimă și, a reflecta cât mă pricep, prin poezie, la realitatea vieții ce ne înconjoară, la amintirile copilăriei cu năzdrăveniile ei, la clipele trăite în adolescență, la iubirile nevinovate sau poate vinovate, la satul nostru natal ( noi fiind consăteni ), la părinții noștri care nu mai sunt, dar ne-au lăsat pe noi să le ducem numele și să fim mândri de ei, la școli, dascăli, învățătură, examene, reușite, eșecuri, la realizări, nerealizări, năzuințe în activitate profesionala, la familie, prieteni, dușmani, adevăr, minciună,  la, la....la... multe ar fi de spus... că de, ani am adunat în spate și tinerețea este acum, doar amintire, iar bătrânețea...reflecție
și boli adunate.

...................

Așa că, dragă prietene, îți zic că poezia pentru mine este viață, pasiune, izvor nesecat cu apă vie, este reflectarea trăirilor
în timp, ale unui călător pe acest pământ, care știe de unde vine, dar nu cunoaște destinația și nici când va coborî, urca, spre o nouă călătorie, destinație.

Poezia îmi este povestea vieții, pe care am încercat și sper că am reușit prin versul meu să transmit cititorului, o mică parte din frumusețea dar și urâciunea ei.

Prin poezie mi-am
,,cântat" ( toate poeziile mele sunt puse pe melodii ),
,,Realitatea vieții". Am scris ce am simțit și, am simțit să scriu, cu iubire  și dăruire.

..........................

La auzul celor spuse, prietenul meu drag, C, a încuviințat din cap, în semn de prețuire, ne-am înghițit stropul rece de cafea, rămas pe fundul ceștii, ne-am îmbrățișat amical și pornit fiecare pe cărări cunoscute, adică, spre casă, la familia  noastră, unde  suntem așteptați de scumpele soții, cu masa întinsă și plină cu alese bucate...moldovenești. de le mănânci cu ochii, și-ți lasă gura apă...că de, n-am băut vin ,,botezat", dar papilele olfactive si gustative simt mirosul și gustul și, ne ,,udă" gura.. de, apă peste tot.
.

Pe drum, mucalit, am reflectat...dacă poate prietenul meu are dreptate și ar trebui să mă adun și să-mi finalizez ,,romanele" care stau pe undeva în așteptare. Dacă, dacă, dacă...parcă!! Timpul va rezolva dilema mea.

Timpul m-a ajuns, că de, am o vârstă  dar, nu-mi ajunge!

Doamne dă-mi sănătate, iar tu, Timpule mai lasă-mi... timp!

Vă îmbrățișez cu toată dragostea!

Cezar, Piatra Neamț!

Renunță pentru Dumnezeu la gândul de mărire,

Smerenia e drumul drept, izvor de nemurire.

Modest e cel ce-n taina Lui își poartă alinarea

Și-n loc de aur pământesc primește iertarea.

Iubește-ți aproapele și-ți cinstește părinții,

Că-n lacrima lor caldă stau comorile sfinte.

Nu-n bogății pieritoare, ci-n darul iubirii

Se înalță sufletul curat spre cerul mântuirii.

Caută-n toate pacea și lasă dor lumesc,

Că-n cele cerești ascunde Domnul tot ce-i firesc,

Cine renunță lumii, spre El călătorește

Și-n harul cel divin, o viață nouă înflorește.

În noaptea aceea

Ghetsimaniul părea inima lumii -

o inimă grea,

strivită între păcat și Dumnezeu.

Măslinii își plecau ramurile

ca niște profeți obosiți,

iar luna, palidă și rece,

ardea deasupra grădinii

ca o candelă rămasă singură

după stingerea tuturor rugăciunilor/

Și Hristos se ruga.

Nu cu liniștea sfinților din icoane,

ci cu durerea adâncă

a Celui care purta în Sine

toată căderea omului.

Pământul tăcea,

cerul tăcea,

Doar respirația nopții

mai tremura printre măslini.

Apoi am văzut-o -

o picătură de sânge

căzând încet pe iarba rece,

ca și cum însăși veșnicia

ar fi început să sângereze.

Și încă una.

Și încă una.

Roșii și grele

ca niște semințe ale mântuirii

aruncate în țărâna morții.

Atunci am înțeles că Dumnezeu

nu mântuiește lumea de departe,

ci intrând până la capăt

în spaima,

în singurătatea

și în rana omului.

Fiecare picătură

era o tainică pecete a iubirii -

o lumină răstignită

pe întunericul firii noastre.

Iar grădina întreagă

părea un altar cosmic,

unde Fiul lui Dumnezeu

prefăcea suferunța lumii

în început de Înviere.

Misterios apare, dar dispare!
Pare simplă, dar e grea!
Fericire îți aduce,
Dar printre lacrimi și amar!
Ne bucurăm de ea
Și mult o prețuim,
Dar nu e a noastră,
Ci doar un dar de la cel Divin!

Am trădat istoria, ne-am prefăcut că suntem frați
Ne-am mințit că ne iubim, că nu suntem separați
Ne-am salutat cu îmbrățișări și zâmbete
Ce apoi s-au transformat în rânjete

Am mâncat și am băut la aceeași masă
Am crescut și-am devenit în aceeași casă
Am ținut ascunse intenția și culoarea
Amândoi otrăviserăm mâncarea 

Cu pumnalele ascunse la spate am vorbit
Orice cuvânt rostit mai rău ne-a învrăjbit
Amândoi încăpățânați, niciunul nu se abținea
Unul a fost hăis, altul a fost cea

Ne-am prefăcut că avem aceeași ocupație
Și că amândoi urmărim aceeași destinație
În mod ascuns am pus piedici celuilalt
Suspicioși și pregătiți pentru asalt

Am dărâmat pereții casei, cu viclenie și cu ciudă 
Crezând că prin ostilitate și atitudine crudă
Prin aruncatul cu noroi și prin agresiune
Ne vom vindeca de traumele comune

Am dat vina pe celălalt când a căzut ninsoarea
Când iubirea a tăcut și și-a pierdut culoarea
Și nu știam că de fiecare dată când loveam
Pe noi ne afecta, tot noi sufeream.

Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.


Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.


Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.


Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.


Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.