Dulcea mea copilărie

O barcă se leagănă pe valuri ușor, Un băiat cântă un cântec de dor. Doi puii de lebădă stau pe apă cuminți, O fată îi admiră cu ochi frumoși și blânzi. Soarele se ascunde după un nor. Să lasă amurgul încetișor, Noaptea întinde peste ape al său negru covor! Se aude un murmur de izvor. Răsare luceafărul veșnic călător, Apare și luna mândră de după un nor. Ce vis, ce tablou fermecător! (Poezie de Vladimir Potlog)

Am scris într -o zi o poezie Pe o coală albă de hârtie. Despre mine, despre tine, Despre iubirea care a unit ale noastre destine. Am scris acest vers Despre al nostru mic univers. Plin de fericire și amor... Și despre visele ce nu mor. Am scris un poem de dor Pe o foaie de hârtie. Despre un dor nemuritor, Am scris această poezie! (Poezie de Vladimir Potlog)

Sunt femeie, sunt mamă. Sunt și soția unui bărbat. Știu durerea ce înseamnă, Dar ştiu şi fericirea mea cu alţii s-o impart. Sunt femeie și plâng, La bucurie și necaz. Îmi port crucea în fiecare zi, Ieri, mâine, azi! Sunt femeie și știu ce înseamnă dor, Dorul cel nemuritor. Când îţi aştepţi fiica sau feciorul, Din lungul lor zbor. Sunt femeie și vreau să fiu fericită Doar asta îmi doresc. Nu vreau să fiu o ispită! Vreau să fiu iubită și să iubesc. (Poezie de Vladimir Potlog)

Ai trădat iubirea. Care am jurat să o păstrăm viața întreagă. Acum sunt liberă, nimic de tine nu mă mai leagă! Ai plecat de lângă mine, te rog nu te mai întoarce înapoi, Căci soarele iubirii noastre s-a ascuns după negri nori. Nu mă mai chema, nu mă mai striga, Căci nu te mai iubesc, cum te-am iubit cândva. Iartă -mă, uită- mă de acum nu mai sunt a ta! Iubirea mea, durerea mea. (Poezie de Vladimir Potlog)

Ce frumos miroase iarba cosită în zori de zi, De două mâini harnice și o inimă care știe a iubi. Știi a iubi natura și tot ce e frumos în ea, Un pom în floare, o gingaşă lalea. Ce frumos miroase floarea de salcâm Te îmbată cu mirosul ei tainic și divin. Ce frumos e soarele când nu este acoperit de nori! Ce frumoasă e viața când ești înconjurat de flori. Poezie de Vladimir Potlog

Mi-a fost dor de această clipă, De parfumul toamnei timpurii, De frunza care încet pe caldarăm pică, De ochii tăi veseli şi zglobii. Mi-a fost dor să văd struguri copţi în vie, Să văd crizantemele cum înfloresc. Să admir frumoasa mea glie Şi să respir parfumul anotimpului pe care îl iubesc. poezie de Vladimir Potlog

Este-o fată ea frumoasă,
Şi mereu ingenioasă
Are ochii albăstrui
Fură inima oricui!
Are un zîmbet cuceritor,
Şi în inimă un dor.
Este scumpă ,drăgălaşă-
drăguţă ,prietenoasă.
E Alina-floare a vieţii
şi povara bunătăţii,
Este ea prietena mea-
Ce-mi înveseleşte viaţa!
 

    Fiecare zi, când nu îmi eşti aproape, 
    E-o zi pierdută. Şi-o număr dintr-o mie 
    De alte zile ce mi se trec sub pleoape 
    Ca ropotul de cai ce zburdă peste glie. 
    
    În ziua ce se scurge prin nemiloasa soartă, 
    Mă tem să număr ore. Iar timpul infinit, 
    Sub pravila iubirii imense ce mi-o poartă 
    Sfârşeşte orb şi gârbav, în grabă hodinit. 
    
    Mi-e tot mai greu să număr clipele în şoapte, 
    E-o muncă în zadar. Clepsidra luminoasă 
    Topeşte ziua-n zi şi întunericul în noapte 
    Durând peste cuvinte balada cea duioasă. 
    
    Te vreau să-mi fii aproape în fiecare clipă, 
    În orişice moment. Mi-e viaţa fără soare 
    Fără privirea ta zvâcnită-n colţul de aripă 
    Al pleoapei mele-nchise-n căuşul palmei tale.

Copilărie dragă,cu iz dulce,

Nu mă lăsa și nu te duce

Pe tărămul amintirilor eterne,

Unde trecerea nu te discerne..

Al tău miraj mă urmărește,

Din basme uitate îmi șoptește 

Sub cerul fără pic de nori,

In lanul pestriț cu flori.

Să zburdăm mă chemi sfios,

Un cântec fredonezi,duios,

Pueril te-arunci în iarbă,

Din margarete -mi faci o salbă.

Pripit te pierzi în ceață 

Într-o sumbră dimineață,

Eu adultă m-am trezit,

Tu in trecut te -ai risipit...

Off,timpule,mai stai pe loc,

Fluierând, să mă mai joc ..

Privește către un cer senin,

Ascultă-ți sunetele inimii,

Rezemându-ți sufletul leonin

Pe fapte dăruite înălțimii.

Acceptă tot ce natura poate da

Mereu în viața petrecută în real,

Iertarea și iubirea a o acorda

Sentimentelor cu căldura-n floreal.

Miresmele pădurii înverzite

Să-ți parfumeze drumurile-n viață,

De stele și de aștrii să fie păzite

Iar soarta semeață ca o dimineață.

Și dacă, copacul plânge.

Gerul nu-l atinge.

Și dacă,nu zâmbești.

Bucură-te că trăiești.

Și dacă, soarele nu-ți zâmbește.

Așteaptă puțin și-ți strălucește

Și dacă, totul e pustiu.

Nu uita că tot încă ești viu.

Vinum pollicitum, silentium redditum. Veritas in poesi efflorescit.

(Vinul a fost promis, tăcerea a fost oferită în schimb. Adevărul înflorește în poezie.)

N-ai vrut să-mi simți poemul, l-ai tratat cu aroganță,

În timp ce eu scriam despre vin și despre noi,

Ți-am dăruit rodul lui, în răvașe pline de speranță,

Când m-ai lăsat în urmă, pierdută printre ploi.

Mi-ai dăruit din pasiunea gustului tău,

Promițând că licoarea viitoru-mi va lumina,

Dar când viața ți-a cerut un tribut mai greu,

Ai închis și vin, și promisiuni, sub tăcerea grea.

Azi, versurile mele sunt singura recoltă,

Le ții în gând tăcut, uitat îți este al lor rod,

Iar eu rămân în postgustul unei revolte,

Al paharului care știe cât a costat acest gol.

Nu mai e loc de rugi și nici de așteptare,

Licoarea promisă e-al amintirii parfum,

Și poezia-i liberă, n-are nevoie de onoare

Din partea celui care s-a vrut a fi doar fum.

Rămân darul ce iartă, lumina fără tribut,

Ce caută sens în al tăcerii imens tezaur,

Iar faptul că n-ai pus preț, alegând să uiți

Rămâne o umbră peste promisiuni de aur.

Rămâi... un nume scris cu degetul pe apă,

O amintire mută în matca unui vis,

Iar dacă neputința în tine o să sape,

Eu voi fi cerul liber ce-n tine... a apus.