Autorul Daiana Gagea

Anotimp al naturii

Ce mult te-am așteptat

Să vii toamnă,

Să mai temperezi,

din orgoliile verii.

Să ii dai naturii o nouă înfățișare,

chiar o nouă stare.

Să îmi aduci fructe calde de toamnă

Fructe scuturate de pe copacii semigoi 

împreună și pe rand cu frunzele moi,

ude de roua înghețață a dimineții.

Aș dori să văd gutuile la fereastra mea,

să le simt,să le miros și să gust dulceața lor.

Aș dori să știu că toamna va ajunge la fereastra mea 

Cand în grădina mea s-a așternut un covor de brumă.

Atunci cand toate viețuitoarele au dispărut,

și păsările nu mai zboară deasupra casei mele,

nici nu mai bat la fereastra mea,

să ceară apă și hrană.

La orizont se vede un strat dens și nesfarșit, 

al ceții pană la marginile satului meu.

Doar o umbră de fum de pe acoperișul unei case,

văzut la îndepărtare cu orbeața ochilor mei.

Am cules struguri moi și gustoși ,

din grădina mea de vară.

Dar acum viile s-au scuturat de struguri,

mari și negri,

după o lovitură grea de vant puternic.

În final am cules un coș plin cu fructe de toamnă,

dintre cele mai alese,

atunci cand va veni iarna la poarta mea,

să o întampin și să îî daruiesc .

Într-o zi oarecare

M-ai lăsat doar cu o scrisoare 

Care spunea:"Am plecat pentru totdeauna

Nu mă căuta, nu mă suna"

Mesajul m-a făcut confuză

De ce ai plecat așa fără o scuză?

Durerea pe care o simt e sfâșietoare 

Ca un cuțit în inima îndurătoare 

Regret tot ce-a fost între noi

Nu va mai exista vreodată un noi

Nici să nu te gândești să te întorci 

Sper să te iert până pe-atunci

M-ai omorât cu acele cuvinte

Amintirile mele sunt pierdute

Din vina ta nu mai am încredere în lume

M-ai distrus cu tot cu nume

Acesta e sfârșitul 

Cu plecarea ta ai stricat totul

Nu te vreau în raza mea de vedere

Aici ne luăm la revedere.

De-aș ști să nu mai mor în viață,

Căci am murit de atâtea ori,

M-aș transforma în praf de stele,

Să fiu pe veci nemuritor.

M-aș transforma în întuneric,

Să nu mai văd nici umbra mea,

Iar ochii mei să fie luna

Ce luminează noaptea grea.

M-aș preschimba în apă pură

Să curg la vale din izvor,

Să mă sărut cu marea în zori

Și apoi să mă ridic la nori.

Grăunte de nisip m-aș face,

Ca vântul să mă poarte-n zbor,

Și la final eternitatea

Să mă transforme iar în om.

Cum era noi, nimeni nu era,

Lacrimi și râsete, mâini împreunate,

Împreună zâmbeam sub luna grea,

Sufletele noastre, mereu fermecate.

Cum ne iubeam, nimeni nu iubea,

Inimi unite-ntr-o singură bătaie,

Nimic în lume nu ne-ar putea lua,

Ce simțeam atunci, sub bolta cea mai deasă.

Timpul trecea, dar noi rămâneam,

Cu șoapte dulci și priviri adânci,

În taină lumea o îmbrățișam,

Pe drumuri de vise și zări fierbinți.

Noi eram flacăra ce nu se stinge,

Ne aprindeam în orice moment,

Dragostea noastră nimeni nu o atinge,

O poveste eternă, în suflet prezent.

În ochii tăi vedeam tot ce conta,

O lume-n care doar noi doi trăiam,

Cum era noi, nimeni nu visa,

Iubirea noastră, un veșnic vals dansam.

Și chiar de vremuri s-au stins ușor,

Cum era noi, va rămâne mereu,

Două inimi în același fior,

Cum ne iubeam, nimeni n-a mai știut.

La dentist, îmi este frică, 

E o problemă mititică, 

Uneori e dureros, 

Dințișorul, îi furios. 

Autor: Nicoleta Postovan 

Prăpastia arată tot mai tantant,

Dar tenatant la modul aspru

Chiar țipător.

Ca un vânt rece care îți străpunge fața când crezi că ți-ai pierdut orice urmă de simțire.

Pierdera simțirii fizice

A celei sufletești,

Dar mai ales, a celei psihice,

Care te lasă sec și fără scop 

Care îți spune: "SARI",

Dar, tu spui: "STOP".

De multe ori te-ai întâlnit cu STOP-uri

Care au fost ignorate,

Crezând că ele vor deveni "cedează"

Pentru acele suflete prăpăstioase și oarbe.