O "ne-iubire"

Când cântă pământul,

Şi pasărea tace,

Fur liniştea lunii,

Şi-o ascund în găoace.

Când tace dumbrava,

Şi pasărea cântă,

Fur liniştea serii,

Ca ea să m-ascundă.

Când tace pământul,

Şi pasărea-i dusă,

Razele albe ale lunii,

Îmi pătrund pe sub uşă.

Când cântă dumbrava,

Şi pasărea vine,

Pre-umblu pământul,

Cu luna în mine.

Inimioară îmi zice 

Și-s plină de sânge

Sunt rană ,flacără și foc 

Sunt toate acestea la un loc.

Iubesc ,sștept,mă zbat ,mă înfurii

Doresc ,te chem și te blestem,

Sunt caldă ,plină și bogată 

Îndrăgostită-s de o-fată

Cu suflet de vrăjitoare.

Nici nu știe c-o iubesc

Nici nu știe că-am murit

Ca un soare în asfințit

Blestemând pe-un vechi altar 

C-am iubit-o în zadar.

Stii?..incă îmi e dor de tine, mai sper...

N-ai de unde sa stii, dar încă te astept,

Vreau nebunește să te văd și să-ti ofer,

Tot ce-am strâns în mine, în al meu suflet.

De as putea să mi te scot din vise,

Să te îmbrățișez pe un minut,

Și să te cert pentru cuvintele nespuse,

Sau pentru block-ul care prea mult a durut.

Ştiu..esti si tu om si ai priorități,

Si singur ti le definești pe toate,

Eu nu-mi doresc decat vreo 7 vieţi..

Măcar în una dintre ele să-ți fiu...prioritate. 

Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,

Să mă spânzure de-o limbă de campana,

S-adun în mine urlete sfinte disperate,

Morții-n urmă pașii cu teamă să cate;

Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie 

De unde munții albaștri-n trepte urc

Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție 

Ce-ai dat viață al meu amor.

M-am prăbușit până-n Infern, pân' la Dis,

Suferința-i la ea în paradis,

Apoi m-a tras în sus, în abis,

"Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?

În extazul cel mai mare,

La apogeu de-amor în ultima suflare,

Să mă sting, să simt răcoare, 

Să mă topesc urât ca floare!"

Dar Moartea m-a privit șocată,

Asemenea dragostea n-a văzut evocată,

Să mor în chinuri din pasiune?

De parcă am fi din altă dimensiune.

Muritori de rând n-o pot avea,

Iar noi doi, divini prin excelență,

O ducem pân' la ceru-al nouălea:

Îngerii-și pierd din esență, 

Sfinții își contestă a lor existență, 

Poate să le fie nimbul cât mai sfânt, 

Tot se alege praful în curând. 

Primul a fost ce s-a mișcat,

Iar cu noi a încetat. 

Având în față pe Cel Dintâi, 

Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:

Tremură lumină în fața noastră!

Ți-ai pierdut onoarea măiastră!

..............

Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o, 

Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato, 

Al nostru amor atât fu de temeinic, 

Încât n-a fost învins nici de-atotputernic. 

Gelozia mea mă doare

Când pe bancă o zăresc

Vreau să strig cât mai tare

Cât de mult o urăsc.

Dar să fie ea de vină

Să fie doar vina ei

Ea e doar o victimă

Precum am fost și eu.

Recunosc iubire

Încă mie dor

Încă mă mai doare

Gândul la voi doi.

Atâtea emoții, Doamne

Risipesc în vânt

 Cât o să mai poată

Inima mea, cât?

Sufletul meu strigă

În tăcere, strig

O dezamăgire

Mia mai rămas, atât!

Amintirea doare

Aș vrea să pot s-o uit

Dar fără amintire

Nu te-aș fi cunoscut

Vreau eliberare

Inima mea cere

Să trec peste toate

Să uit de durere.

Vreau să plec departe

În singurătate

Să nu-ți mai simt lipsa

Să nu te mai văd aproape.

Visul meu e să cântăm

Sub ploaia de zăpadă.

Nu am avut așa dorințe

Aproape niciodată.

Vreau să dansăm 

Sub fulgii reci și moi.

Să fim împreună,

Numai noi doi.

Visul meu nocturn de iarnă,

Să visez nu mai e o povară.

De când te-am cunoscut,

Parc-am renăscut.

Oh, vântule, 

De ce bați?

De ce natura o străbați?

De ce nu încetezi,

Lasându-mă să plâng,

Aici, 

Pe al inimii mele mormânt.