Dor frânt

Veșnică blajină tăcere,
O neașteptată răpire, al tău glas, inima-mi cere,
Coloană de marmură străbate rapid ca un ecou,
Ecoul falnic muzei pătrunzător sufletului nou.
Adâncită în altă coloană, vocea ta dulce cadou.

Tremurând de emoție, cu povești trăite întâmplări,
Alt pas, o revoluție, învăluit în misterioși fiori.

Dar captivat de glas, n-am putut a ți-le privii.
Unice formațiuni de literele, gradină de cuvinte vii
Legate întâmplării neplăcute, șirag vechi de perle,
Caldă a ta voce, simțită serenadă ale cerului stele,
Etern dispărut, furat de coloane, pierdut printre ele.

Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"

ma pierd în "ce ar fi fos..dacă.."

în ceea ce a fost...odată ca niciodată,

în ceea ce ar fi putut sa fie

in vorbe deșarte, promisiuni uitate.

ma pierd în "noi" demult apusi,

în vise ce prematur s-au risipit

în tot ce-am fost și tot ce-am devenit

azi doi straini...cândva îmbrățişați

as fi dorit sa ne mai fim puțin,

timpul sa nu rupă foaia pentru vesnicie

cum bobul în vie așteaptă sả devină vin

aștept și eu privirea-ti calda sa-mi adie..

Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.

Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.

Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.

Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!

Putem, oare, să iubim... ș-atât?

Fără profanare-atingerilor,

Inutilul hieroglifelor,

Muțenia sonatelor ce-n

Veci nu v-or să exprime ce-

O ființă simte-n adâncime?

Iubirea n-aparține nouă să 

Vorbim în amănunte, căci 

Ea vine când dorește,

Când ți-e drag te părăsește;

Supuși suntem ciudățeniei, 

Adâncindu-se-n mister - frumoasă-i

Precum viața coace suferințe noi...

*

Vreau să iubesc.... ș-atât!

Un suflet captiv în trandafir:

Brațe ascuțite-agățătoare ce

Amor profund doare,

Haine rare, dezgolind trupul perfect,

Curgând sânge regal, zemos,

De viață plin și capricios, 

Plăcut privirii și-n miros....

Singur ar crește veșnic, iar în 

Mână mi se ofilește, dar

Cine-ar iubi o frumusețe-ascunsă?

Plăcut e să te stingi de tânăr pe

Culmile extazului când de soare t-

Eliberezi, de trup, având doar

Vise și miros-mbătător al

Gândurilor tale...

*

Dar frică-mi e c-aceastea-mi e

Damnarea, să nu am parte de la

Deus ce-am cerut și încă sper!

Un trandafir roșu

În mâinile tale
Pe care-aș vrea să le sărut
Simt urmele făcute de petale
De-un trandafir ce tu mi-ai dăruit

Și cine ar putea cuprinde
Al tău veșmânt plin de iubire
Eu aș putea da o-ncercare
Inima mea să o deschid cu-o floare

Cuvinte scrise în culoare
Iubire și pasiune
Rămân pe veci în sufletul nostru
Dăruind un trandafir roșu!

Cristina Vesa

În golul inimi

În adâncul ei

Cu mult timp în urma

Trăia regina

Cu numele,, iubirea ,,

Arunca cu un arcuș

Veselie și iubire

Ca un Cupidon

Ieșit din fire

Vremea trece

Generați peste generați 

Vorbe rele se arunca

Iar ea încet încet

Incepe sa se duca

Oamenii rai

O tot rănesc 

Iar fiecare bucata lipita

Doare ,încet încet

As vrea sa o pot ajuta

Dar durerea ma termina

Nu pot pune un bandaj

Pe inima ranita

Pe cerul negru

O stea căzătoare

În golul inimi

Apare o lumina orbitoare

În întuneric 

Lumina reapare 

Chiar dacă în spatele ei

Golul format

Încă doare.

Ai fost atât de crunt cu mine

M-ai pedepsit că am simţit,

Că am visat un vin în doi

La un apus de soare.de sfârsit.

Ai fost atât de dur cu mine

Când peste noapte te-ai schimbat

M-ai obligat să-mi frâng simţiri

Ce sufletul mi-au colorat.

Și mi-ai fost plin de nepăsare

De câte ori am încercat

Să caut in suflet la tine

Regretul unui alt final.

Și mi-ai rămas dezamăgire

Că nu te-ai vrut îmbrătişat

Mi-ai lăsat sete de mine

Când cu un vin mă încântai.

Și mi-ai rămas fior ce arde

Precum văpaia unui vis de jar

O rimă îmbrățișată în poezie,

Un vers ce uneori, mă face să tresar.

Și am rămas aici cu brațele deschise

Cu-n foc ce arde-ades în van

Îmi ești o lume doar din vise scrise

Născute din speranța unui altceva..

Nu poți schimba un om iubindu-l mai mult

Un adevăr dureros... atât de neplăcut...

Aleg să "uit" durerea să merg mai departe

Deși m-ai rănit...să te păstrez frumos, în file, într-o carte.

Și... închin un pahar pentru numele ce nu-l pot spune

Pentru promisiuni ce au sunat bine și nimic n-au valorat....

Pentru rândurile scrise și nicicând trimise

Pentru zâmbetele afișate când sufletu-mi plângea.

Pentru acele zile când să merg inainte am continuat

Lipsită de orice motivație, dar cu voință.

Pentru c-am învățat ce merit cu adevărat 

Când o promisiune să devină realitate...am tot așteptat.

Si... un pahar, pentru clipele în lacrimi înecate 

Căci m-au schimbat complet fără întoarcere 

Pentru alegeri ce-am făcut și nu au fost perfecte

Astăzi închin...căci toate au fost ale mele!

Închin paharul pentru ce-a mai rămas din mine.

Pentru atunci când la mine nu am renunțat 

Chiar și atunci când au facut-o alții...

Deși știau că-n suflet îi purtam cu drag.

...pentru tot ce n-a fost ușor....

Și ma-nvățat să fiu puternică în fiecare zi

Pentru fiecare cuvânt rămas o lecție 

Închin pentru tăcere...un pahar de vin!

Trec zile si nopti ca visele

Se sting pe rând și nu poți să le-oprești

Tu ai plecat în grabă si nu-nteleg de ce

Oare îți mai amintești?

De-ai fi știut ce lași în urmă...

Un suflet ce suferă-n tăcere 

Dor și durere ce nu se mai curmă 

Decat temporar în triste poeme.

Și după tot, atât mi-a mai rămas 

Să scriu c-ai fost și nu mai ești 

Să te întreb cu doru-n glas

Îți amintești? Îți amintești?

În taina nopții te simt cel mai tare

Când lumea tace și nimic nu-mi cere

În liniștea ei adâncă te aud

Nu în cuvinte... in piele...

E locul din mine unde nu ajunge nimeni

Unde tu te-ai plimbat atât de frumos

Ai rămas acolo atât de dorit

Mă gândesc și în suflet stârnesc haos.

Haos frumos, ce nu mai cere prezență 

Care n-are nevoie de promisiuni uitate

Care nu mai plânge, nu face zgomot, nu strigă 

Dar arde dând foc viselor, liniștii, gândurilor înalte.

Când îmi apari în gând, totul încetineşte...

Parfumul tandru al vinului tău mă învăluiește,  

Noaptea-ți sculptează chipul din stele 

Și sufletul de dor dansează printre ele. 

Și te imaginez, cu ochii tăi, cu privirea curată,

...O prezenţă invizibilă, dar atât de adevărată....

Știu, eşti doar ecoul gândurilor mele,

Ploaia dulce ce-mi dictează poemele...

Dorul de tine îmi da fiori clipă de clipă,

Ca o şoaptă constantă ce versul mi-l strigă,

Îmi îmbracă zilele gri, fără de culoare,

Şi te reînvie în nopţi cu luna spectatoare.

...ai fost minunea mea târzie...

Și azi te mai simt în a mea poezie 

Ca un vin mai bun în timp, o pură-mbrățișare

Și te scriu, să pot respira aerul absenței tale.

Vino sa ne regăsim...focul este nestins,

Dorul încă îmi arde adânc în piept!

Într-o îmbrățișare să zburăm spre paradis

Între noi sa nu mai stea al tăcerii deșert...

Buzele înmuiate de vin să ne spună povești fără cuvinte

Pe piele să m-atingi, să-mi desenezi dorințe vii

Să ne lăsăm purtați de-un vint fierbinte

Să ne adie-n jur parfum de vin și.. fantezii.

Cu tine să mă pierd, apoi să mă găsesc

Visul în sfârșit să simt că-l trăiesc 

Într-un extaz ce n-ar putea fi descris

Decât la un pahar... din vinul promis...