Tarziu și prea devreme...

Fericirea!?...

O clipă plină de frumos si dor

A iubirii aripă 

Ce stă deasupra tuturor.

Fericirea!?...

Un sentiment ce îl respiri

Din trist te face vesel

Al sufletului elixir.

Fericirea!?...

O stare-a vieții pe pământ 

Între vis și realitate

.... poezie și cuvânt...

Într-o zi oarecare, o să-mi iau inima-n dinți 

Să te caut... să-ți spun cât îmi lipsești 

... de parcă nu ai ști deja

Că-n sufletul din mine de-o vreme locuiești...

Că-mi ești în gând mai mult decât aș vrea

... dar mai puțin decât meriți, poate...

Și de ale mele vorbe greu îți vor cădea 

Să știi...iubirea mea pentru tine, n-a cerut vreodată dreptate.

M-ai uitat...eu încă mă gândesc...mă-ntreb cum ești 

Dacă vreodată peste zi, gândul îți fuge la mine

Mă-ntreb de ce o-mbrățisare nu ți-ar fi fost de-ajuns,

Să mă îndepărtezi...și-ai ales tăcerea să-mi vorbească de tine. 

Dar poate întrebarea nu e "de ce?", ci "când?"

Când ne vom regăsi, de ne-o fi scris să ne-ntâlnim?

... Până atunci te păstrez în vis... un vis ce tot revine,

Te sper, dar nu te mai sun...ești fericit!...și e tot ce contează pe lume.

Să mă învețe și pe mine cineva

Cum pot să uit un om ce îmi bate în piept

Pe care-l simt oricât aș încerca

Să-l scot din gând... să nu îl mai aștept...

Mi-e dor de el, de parcă mi-ar lipsi ceva 

De parcă mi-ar fi foame, nu stiu...sete

Mi-e dor de el, într-un mod ciudat 

Un dor ce-n astă viață nu mi s-a-ntâmplat

Și-l port in gând, cu dorul ce-n suflet se tot cere,

E prea departe, iar timpul mă sfâșie-n tăcere 

În nopți târzii, privesc bolta cerească cu speranță 

Dar doar ecoul dorului mai are rezonanță.

Mi-e dor de el deși n-a fost ce mi-am dorit

Și în actul de final cu brio ne-am pierdut

Eu i-am fost toată și n-a contat vreun pic

El...doar un suflet gol...un pas spre frig.

voiam sa îmi ramai un strop dulce de vin

sa-mi fi un cald apus de toamnă

dar mi-ai rămas etern suspin

O coarda plânsa de chitară

de esti in brate potrivite

de ești acolo unde-ti dorești

fără ambiguitati prostești

de ești iubit... sa prețuiești..

azi inca arde doru-n mine

cum ardea candva odată...

si imi mocnește o durere

de-o profunzime întunecată,

vreau sa ma-mpac cu mine

sa las Sa cresca peste rana flori

din gânduri sa se nască doar poeme

despre tine, vin și promise îmbrățişări..

Din dorința de a mai te simți puțin

Imi torn cu sufletul tremurând un pahar de vin

Îl cuprind cum tu m-ai învățat 

Vreau sa îl gust... dar mirosul ii e atât de fad.

Inchid ochii și ma cuprinde o stare de fericire

Mi-amintesc când turnam în pahar a ta poezie

Și retrăiesc orice moment cu suferință 

Doar să îmi mai fii măcar o clipă.

Si-aș retrăi fără sa clipesc fiecare lacrimă 

Doar să mai râd cu tine măcar o dată

Si-aș retrăi fiecare noapte nedormită

Doar să mai fiu o ultimă dată de tine îmbrățișată.

Am ochii triști, culoarea feței mi s-a pierdut

Sunt palidă, uitată, pierdută în trecut

Pierdută in timp și nu mai arăt ca mine

Atât de goală si totuși plină.. de-a ta amintire.

De fel sunt o persoană veselă 

Dar sufletul mi-i încă traumat

Și pentru el azi m-am decis

Să închid ușa pe care să revii, am tot așteptat.

Încerc să-mi fac curat prin gânduri 

Să-mi fac ordine în minte și suflet

Trec prin filtru orice capitol

Anulez orice urmă de teamă și urlet.

Îmi iau rămas bun de la iluzii și vise uitate

Adio spun celor ca tine, falși, cu vorbe ciudate

Refuz să mă mai pierd în priviri înșelătoare 

M-a costat atât de mult...privirea ta întâmplătoare!

Anulez pe rând, amintiri din trecutul ce doare

Învăț în fiecare zi să mă prețuiesc fără ezitare

Să uit durerea ce-ai lasat-o să fie autoare, 

Să-mi rescriu viitorul, să te las în uitare...

Doar noi doi și restaurantul japonez.

Lumina slaba pe masa reflecta fata ta

Îmi spui parca „Mai bine rămâneam acasă"

Unde ne am obişnuit cu liniştea

E parte din noi.

Şi acum suntem puși fata în fata sa vorbim,

Dar nu simt ca merge

Asa ca deschide fereastra,

Poate ne trebuie aer

Ca ne intoxicam cu acesta atmosfera,

Care taie orice chef de viata.

Şi ieşim pe străzile aglomerate de sunete tăioase,

Care tipa la noi ca se dam la o parte

Pentru ca blocam mersul lucrurilor frumoase.

Mergem spre podul ce traversează

Marea de probleme tumultuoase,

Îndreptându-ne spre locul rece

Care odată se numea acasă,

Acum a rămas o neluminata casa

Am obosit
Să-ți mai caut atenția,
Să mă simt părăsit,
Când nici măcar intenția
Nu ți-o mai zăresc.

Nu sunt un medicament
Să-mi răspunzi după 24 de ore,
Și nici un simplu echipament
Să mă lași deoparte, la încheiere.

Nu știu când
Sau unde te-am pierdut,
Când sufletul tău s-a destrămat,
Când te-ai dat bătut…

Mi-e teamă să-ți spun
Ce simte inima mea,
Ca să nu expun
Despărțirea ce-o presimțea.

Încă te iubesc,
Chiar dacă sentimentele tale
Îmi sunt necunoscute…
Ne-ar trebui o conversație
Să reparăm tot ce simțim.

Mi-ai arătat în cupe sfinte

Cum arde taina unui vin,

Dar ai plecat fără cuvinte

Și mi-ai lăsat paharul de dor plin...

De dor, de jale, de suspine,

Căci licoarea ta n-ai vrut s-o lași,

Și-n loc să strig după tine,

Să blestem grabnicii tăi pași

Am pus tot jarul pe hârtii.

Scriind sute de poezii....

Văzând cum setea mă doboară

Și cât imi este de greu,

În loc să urlu-n prag de seară

Și să blestem numele tău,

Să sparg paharul de perete

Și să mă răzbun pe destin...

Am plâns în rânduri lungi, secrete,

Gustând din propriul meu venin.

Mi-ai dat iluzia curată

Și mi-ai lăsat sufletul frânt,

Licoarea ta de altădată

S-a preschimbat acum în plâns.

Și-n loc să strig, să caut vină,

Să bat la porți ce s-au închis...

Las doar o urmă de cerneală

Pe foaia unde te-am tot scris.

În 2020 te-am cunoscut 

Și știu că într-o iarnă te-am plăcut 

Ți-am dat în dar un tablou mic

Să știi că ești un mic pitic...

Dar oricum tot mi-e dor de tine

Respectul meu îți aparține 

Și nu te-ai mai gândit...

Să-mi ceri iar un edit?

Acum te-ai dus devreme 

O să-ți tot scriu poeme 

Și știu că nu le poți vedea 

Dar totuși eu le voi crea ...

Aveai ochii blând căprui, chiar negri 

Vedeai prin ei multe structuri 

Și acea îmbrățișare caldă 

Îmi făcea inima să ardă...

Atâtea amintiri s-au dus 

Și-acum tu ești acolo sus 

Mulți dintre noi ne-am întrebat 

De ce așa s-a încheiat?

Chiar de gândul nu-mi ascult

Mocnește un foc în el și-l simt.

Arde cuvânt cu cuvânt din timp

Uitat în noi cel trecut de mult.

Şi chiar de mă prefac că-s surd

Şi mă acopăr cu al minții furt,

În trecătoare nefolosuri găsit

Sunt ars de un dor neprihănit.

Arde, arde, nestingherit.

Arde, arde, îl simt, a venit.

Focul ce arde-n cuvinte-i citit

În amintirea ta, tu care n-ai venit.

Reaprinde-mi amintirile și focul din priviri.

Reaprinde-mi amintirile, fumul să-l inspiri.

Reaprinde-mi trăirile, sufletul să mi-l trezești.

Reaprinde-mi amintirile, să nu uit cine ești.

Chiar de trag de un fir de amintire

Frenetic, să-l înec în uitare și neștire

Mâinile îmi sunt mistuite de cuvinte 

Întrepătrunse cu esența trecutelor jurăminte

Iar tot ce-i în lume se aprinde-n sensuri,

Ce îmi amintesc de un suflet încins,

Contopit în armonie și absolut prin neînțelesuri.

Ce a fost cândva de al meu cuprins.

M-am pierdut în cuvintele nevăzute,

În umbrele lor, ce se frâng în fiecare silabă.

Ele nu spun nimic, dar mă strâng,

Ca un vânt care vrea să se facă ploaie.

Tu nu erai un om, nici un vis,

Erai absența pe care nu o pot descrie,

Un întreg fără margini,

Un cerc fără centru,

Un răspuns fără întrebare.

Căci te-am căutat în fragmente de lumină,

În buze de amintiri,

Dar nu erai acolo – doar o întindere de timp,

Și fiecare secundă era un minut fără țintă.

Și-am ajuns să mă învârt în cercuri strâmte,

Mângâind umbrele tale,

Dar nu mai știu ce caut –

Poate un țărm care nu există,

Poate un vis în care nu am fost niciodată.

E o tăcere mare, ca o mare neliniștită,

În care mă scufund fără să vreau,

Dar te chem, îți strig numele,

Deși știu că nu răspunde nimeni,

Deși știu că niciodată nu a fost un răspuns.

Și totuși, în fiecare suflu, în fiecare clipă,

Te caut. În noapte, în lumină, în praf, în cer,

În tot ce nu am spus și tot ce am tăcut.

Tu ești această întrebare nespusă,

Și eu sunt singurul care o poartă.