✨ Ce dulce e parfumul unei noi flori

Credeam și eu ca orice umil visător pe acest pământ,

Că floarea sfântă a amorului nu se ofilește niciodată,

Am aflat însă că totul e deșertăciune și goană după vânt,

Și că spinii acestui trandafir luciferic lasă răni adânci ce nu trec vreodată.

Nu doar ca petalele i-au putrezit printre zâmbetele la fel de false ca genele întunecate,

Ci inima întristată încă sângerează de pe urma spinilor ce au sfâșiat-o fără milă.

Norocul meu că am un suflet de luptător, ca pot trece eroic printre aceste momente disperate,

Și apoi, de pe înălțimea destinului meu glorios, pot să te privesc ...cu silă.

Privind cu ochii minții realizez că nu merita-i să îți oferi nici buruieni prăfuite,

Mihaela, te vedeam ca pe o zeiță olimpiană, cât aveai doar potențial de centuristă,

Din suspine mi-am făcut aripi de aur și azur să zbor spre zări nemărgite.

Tu însă râmai în mediocriatea ta ceea ce ai fost mereu, o cățea proastă și tristă.

,,Când zorii timizi își aștern privirea

Un fior straniu îmi tresaltă în piept

Nu este oare în această viață iubirea

Cel mai pur sentiment și cel mai înțelept?"

Aceste stihuri se odihneau sub lună,

În umbra unei sălcii cu plete numeroase.

Oare cine le-a plămădit în inima-i nebună,

Și le-a întipărit pe o foaie în clipe luminoase?

Ore au trecut, zile, ani? nimeni nu cunoaște,

Celui ce a iubit nu i se știe de nume,

Azi, poate nici un om nu îl mai recunoaște,

Pe cel ce a plăsmuit din condei o lume.

În nopțile senine înveșmântate cu a verii sfântă visare,                                                                                                                 

Freamătul inimii nu își găsește astâmpăr sub pleoapele lunii,                                                                                                         

Murmurul suav al unor gene poate trezi multă frământare,                                                                                                             

Iar în ținuturile conștiinței înmuguresc florile pasiunii.

Timpul se dilată și parcă se spulberă în umbra unei clipe,                                                                                                               

Când ochii încremenesc în fața buzelor roșii ce le săruți duios,                                                                                                   

Atunci te poți jura că dragostea te-a luat pe ale ei sublime aripe,                                                                                                   

Și că nu vei putea uita vreodată chipul acela de înger păcătos.

Printre degete ți se joacă însuși absolutul și nemurirea,                                                                                                                   

În acea clipă ești stăpânul a tot ce-i dumnezeiesc sub soare,                                                                                                         

Dar tremuri înspăimântat și apoi îți îngheață privirea,                                                                                                                 

Când realizezi că totul a fost doar a verii diavolească visare.

Toată această viață, nu este decât un pariu cu îngerul morții,

Un joc copilăresc ale cărui reguli rămân de-a pururi neschimbate.

Din idila noastră de amor cu Fortuna, cinica zeiță a sorții,

Rămânem cu suflete întinate și cu sărmanele inimi sfâșiate.

Am avut o inimă neprihănită, ca un arhanghel din cerul de azur,

Dar și Lucifer a fost cândva înger, și încă unul nespus de luminos.

Inima mea a fost cuprinsă de întuneric, și-a pierdut nimbul ei pur,

Și a căpătat aripi negre și chip de demon tăcut și  nespus de frumos.

De propriul neant lăuntric am vrut singur să mă mântuiesc,

Din Steaua Dimineții ajunsesem un luceafăr ce răsarea doar seara,

Ca leac pentru maladia spirituală am ales amorului pământesc,

Și atunci îngerul morții a început să își mângâie duios vioara.

Iubirea este un joc de-a ruleta rusească, victoria este să ieși cu viață,

O fată am iubit, ea saraca nu a avut nici o vină,

Am iubit zadarnic, peste dragoste s-a așternut o tristă ceață,

În revolver am pus un glonț și în inimă s-a stins o lumină.

Am tras, am scăpat și îngerul morții s-a posomorât.

Încă o fată am mai iubit, apoi am suferit, și revolverul cu încă un glonț l-am încărcat,

Am tras, am scăpat, îngerul morții mă privea urât,

Chinul meu în căutarea dragostei adevărate însă nu s-a terminat.

Am mai iubit încă două fete și apoi poate și pe o a treia am iubit-o...poate

Cert este că în revorver am pus încă trei gloanțe, am tras...și din nou am scăpat,

Acum iubesc din nou, un singur loc liber a rămas în butoiașul armei întunecate,

Îngerul morții cântă frenetic la vioară, o să cunosc iubirea sau o să trag?

Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,                                                                                                           

Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,                                                                                                         

Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,                                                                                                                             

-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.

Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,                                                                                                   

Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,                                                                                                         

Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,                                                                                                 

Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.

 Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.                                                                                               

Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.                                                                                                                   

În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,                                                                                       

Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.

 Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,                                                                                                     

Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,                                                                                               

Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.                                                                                                 

Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.

Te-am iubit Mihaela, trandafir negru cu zâmbete de spini,

Te-am iubit cum numai un prost cu sufletul curat o poate face.

Inimă a mea, te rog să nu urli și să nu suspini,

Chiar dacă orizontul  sufletului e întunecat, găsește o rază de lumină și pace.

Te-am iubit Mihaeala, te-am iubit până la pragul sinuciderii și al nebunuiei,

Tu însă ai avut inima de piatră, rece, dură și nespus de grea,

Inima mea e însă un diamant făurit prin flăcările suferinței și ale bucuriei,

O piatră se sfarmă, un diamant însă e rezistent și strălucitor ca o stea.

Am fost și eu prost, de ce să te mint ? Am văzut un înger într-o bacantă,

Am căuat strălucirea Aurorei Boreale în strălucirea stearpă a ochilor tăi,

Vedeam în tine o sfântă, când nu erai decât o diletantă,

Ochii tăi nu erau decât două umbre banale și obosite, risipite printre uitări.

A fost frumos mirajul amorului, dar în definitiv a fost doar o himeră,

Ți-am dăruit toată dragostea mea, tu ai ucis-o fără  resentimente amare,

Puțin îți pasă ție dacă în pragul sinuciderii sufletul meu disperă,

Noroc că sunt un Phonix care renaște din suferință și culege raze de speranță și soare.

Privesc spre -atunci, la sufletul-mi crud

Cand te placeam , dar glasul-mi era mut

Cum ar fi fost sa iti fi scris

Cand adresa de email tu mi ai întins…

Întâmplător ne-am reîntâlnit?

Sau poate nu a fost sa fie,

Ce rost mai are sa ma -ntorc in timp?

Dar sentimentul pur de gingasie

Din ochii tai privindu-ma pe mine

Se asterne azi in vers de poezie

Cu drag, zâmbind…

N a fost sa fie!

În lacrimi se nasc râuri de poveste,

Izvoare ce curg din adâncul inimii sfâșiate,

Fiecare picur, o perlă de tristețe,

În mareea vieții, de soarte purtate.

Din lacrimi, iubirea își țese mantia,

O pelerină ce înfruntă furtuni de sentimente,

Și-n fiecare picătură, se-ascunde o galaxie,

De dorințe, speranțe, și tăcute mementouri fierbinți.

Lacrima-i sarea ce condimentează iubirea,

Cristalizează momentele în amintiri prețioase,

În fiecare sărată cădere, e-o tainică mireasmă,

Ce purifică sufletele, le face mai apropiate.

Din lacrimi, se țese un covor de lumină,

Ce ne poartă pe aripi spre împlinirea sufletească,

O punte ce leagă două inimi într-o divină rutină,

De-a se regăsi, a se iubi, într-o simbioză veșnică.

Iubirea, un dans între lacrimi și zâmbete ascunse,

O coregrafie în care sufletele își găsesc pasul,

În ochi, reflexia unei uniuni ce nu se stinge, nu se răpune,

Doi parteneri găsind armonia într-un univers vast.

Lacrimile, când din iubire curg, devin oceane,

Unde inimi însetate de dragoste pot să navigheze,

Iar când se usucă, lăsând în urmă doar semne,

Sunt amprentele unui drum spre împlinirea care ne vizează.

O lacrimă, o picătură de esență pură,

Ce sculptează în suflet o imensă fericire,

Iubirea, o forță ce topește orice zid,

Lacrimile și împlinirea, o eternă zidire.

Sunt ploaia,

Ploaia de toamna.

Inlauntrul inimii mele ploua

 Si e pustiu.

Nu-i nimeni pe acolo,

pentru ca ploua.

Cine iese la o plimbare in ploaie?

Nimeni.

Cine ar iesi la o plimbare in ploaie?

Eu si...cu tine.

Dar tu unde esti?

Nu stiu,

dar vreau sa stiu!

Sa te gasesc, sa te iubesc.

Mi-e dor.

De toate.

Dar, in special, de noi.

Ploua.

Eu plang.

Lacrimile se duc spre inima,

facand sa ploua.

Sunt ploaia.

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Tilgi meg for dette barnslige innfall

Tilgi meg, kom tilbake til meg som før

Jeg elsker deg for mye, og jeg kan ikke leve uten deg

Tilgi meg for dette barnslige innfall

Tilgi meg, kom tilbake til meg som før

Jeg elsker deg for mye, og jeg kan ikke leve uten deg

Det var tiden for "Jeg elsker deg"

Vi to levde lykkelige i drømmene våre

Det var tiden for "Jeg elsker deg"

Og så ville jeg fly med vingene

Jeg ønsket å oppleve andre kjærligheter

Andre "jeg elsker deg", andre "alltid"

Men det er deg jeg drømte om om natten min kjære

Tilgi meg for dette barnslige innfall

Tilgi meg, kom tilbake til meg som før

Jeg elsker deg for mye, og jeg kan ikke leve uten deg

Det var å ville og vite

Alt i livet, kanskje for raskt

Det var å oppdage livet

Med sine sorger, sine gleder, sin galskap

Jeg ønsket å leve som tiden

Følg timene mine, lev i nuet

Jo mer jeg levde, jo mer elsket jeg deg ømt

Tilgi meg for dette barnslige innfall

Tilgi meg, kom tilbake til meg som før

Jeg elsker deg for mye, og jeg kan ikke leve uten deg.

Oare ce simt acum,

E doar în astă seară?

Dar nu știu ce e,

căci mintea e scrum,

Să fie explozie solară?

Ce simt acum?

Mă întreb, dar iată,

Că nu am răspuns.

Amintiri cu iz de parfum,

Abundă în mintea-mi inundată.

Să fie dor, să fie doar gând,

Nu știu ce ar putea să fie…

Aș vrea să găsesc,

Doar un răspuns blând,

În noaptea asta târzie.

Iubita mea frumoasă dar și dragă,

Cum pot cuvintele să spună

A nevorbirii veche taină?

Dar eu îți spun acum...

Tu ești îngerul meu tăcut,

Venit din Cerul cel de sus,

Ce-i coborât pe dealurile-nalte,

Priveliște de basm ce poartă o iubire mare,

Atâtea bucurii și nostalgii cu toate laolaltă,

Iar jos la vale se văd colorate case...

Tu ești cea care-mi vorbește o limbă dulce,

Ce pare nerostită,neînteleasă,

De muritorii cei de rând,

Rostită ca un cântec ca un susur,

Izvor de șoapte calde pline de mister,

Ce taine-aduc din Raiul ce-i văzut de tine,

Sau din frumosul Dobrovăț!

(23 martie 2024 Vasilica dragostea mea)