Copacul

Ce frumos era odată,când era Crăciun,

Și mergeam la colindat prin satul întreg 

Ne aștepta cu poarta deschisă orice om bun,

Amintirile astea veșnic nu se șterg.

Era altul sentimentul,când bradul împodobeam,

Sau când vedeam luminițe la fiecare casă 

Și noi nerăbdători cu toții eram,

Să punem tot ce aveam mai bun pe masă.

Astăzi nu doar bucuria s-a schimbat,dar și anotimpul,

Dacă atunci aveam zăpezi troienite,

Astăzi parcă nu mai înțelegem scopul,

Nici sorcovelor poleite.

Sărbătorile din acest an,sper sa reînvie,

Și să simțim din nou,cum simțeam odată 

Aceeași veche bucurie,

Și să avem din nou zăpadă.

A sunat alarma și eu m-am grăbit,

Foarte iute din pat am sărit 

Și m-am îndreptat către telefon,

Să opresc alarma, așa ca prin somn .

Dar visând încă, cu un ochi închis,

M-am așezat jos,pe covor m-am întins 

Și am lăsat visul să meargă mai departe,

Dar cineva m-a călcat pe spate .

Am strigat odată, foarte speriat,

Dar de jos ,nu m-am ridicat 

Apoi am simțit, că am amorțit,

Și piciorul meu, iată că a trosnit 

Nu știu cine altul,era mai rău ca mine,

Dar pe unde călca,nu vedea prea bine

Apoi când în final m-am ridicat,

De covor m-am împiedicat 

Și vrând să mă ridic eu iar,

Am văzut că e in zadar.

Și mi-am spus în sinea mea,

Dimineața asta,este tare grea.

Hai, să mai încerc din nou,

Dar am dat cu capu-n birou

Și oftând m-am ridicat,

Punându-mă din nou în pat .

Cățelușul meu blănos, are chef de joacă,

Până nu strică ceva, cheful nu o să îi treacă 

Apoi cand se plictisește, lasă totul baltă,

Și aleargă după pisică,ea fiind speriată.

Ea de frică se tot urcă pe unde apucă,

Iar el latră și o îndeamnă să o ia la fugă.

Vai de mine, parcă am un circ acasă,

Pisicuța s-a urcat acum sus pe masă ,

Iar blănosul, încercând să o prindă,tot dărâmă

Aș fi râs de toate astea,de-ar fi fost o glumă.

Dar când văd ce s-a creat in jurul meu,

Parcă aș fugi și eu.

Stau și mă întreb oare cum ar fi,

Să ne naștem oameni mari și nu copii

Pe zi ce trece să simțim că întinerim ,

Și niciodată să nu mai îmbătrânim 

Să ne bucurăm din plin de viață,

Să zâmbim in fiecare dimineață 

Și să iubim tot ce ne înconjoară,

Să alergăm zilnic pe afară 

Iar părinții noștri la fel ca noi,

Să fie tineri și vioi

Să fie viața că în poveste,

Ar fi frumos doar că nu este!

A trecut încă o zi și noaptea a venit,

Orice om care a muncit,se simte obosit

Iar focul arde, căldura ne liniștește

Unul doarme,altul povestește.

Luna parcă este vie și parcă ne-ar zâmbi,

O stea îi este aproape și parcă iar șopti 

Este o noapte senină,dar cam friguț afară,

Noapte bună,vă doresc pân' ne trezim iară!

Eram copii noi doi,

Când ne-am cunoscut 

Erau prea mulți ca noi,

Atunci de demult 

Dar nu toți au știut 

Să păstreze iubirea

Sau poate nu au putut ,

Să facă cucerirea 

Dar tu ai reușit să reziști lângă mine

Iar azi după mulți ani,

Sunt tot eu și cu tine!

Vreau să mă trezesc acum acasă,

Şi să simt mirosul de iarbă verde

Vreau să mă pierd în câmpuri

Precum aerul în el se pierde.

Vreau să alerg prin iarbă

Să simt mângîierea ei pe talpă

Vreau s-o aud pe mama cum mă strigă

Şi cum braţele spre mine îşi îndreaptă.

Vreau să mă joc cu fluturii

Şi să alerg după ei prin flori

Să mă adoarmă stelele din cer

Să mă trezească soarele în zori.

Vreau să miros fânul uscat

Să mă culc pe el şi să visez

Că sunt iar copilul răsfăţat

Chiar dacă ştiu c-o să mă trezesc.

Am să mă trezesc şi visul va dispărea

Şi iar singură voi fi departe

Departe de iarba de acasă

De care mii de kilometri mă desparte.

Un nou început vine,

Era o duminică tulbură, 

Mergând pe pământul umezit, 

În fața mea,în urma mea deasă,

Frunzele cad încontinuu,

Soarele a uitat de noi. 

Și ne trimite doar noi suri și ploi. 

Merg plângând acasă: 

Gândesc că mi-e dor de zilele cele mai calde.

Aurul frunzelor se împrăștie în vânt, 

Lumina albă-mi picură pe față.

Și mă trezește din somnul meu de gând,

Când pasu-mi se grăbește spre un nou pământ.

 Autor 🤎Zamurca Alina✨

    Acolo, doar marea, sub cerul albastru, 
    Umbreşte în briză, Luceafărul castru, 
    Ce piere-nnecat în peştera-adâncă 
    Cu grijă ascunsă privirii, de stâncă... 
    
    Levitand peste hău, cu ochii în zare 
    Măreţ, sfinxul stă, împietrit a mirare, 
    Cum secole-ntregi, se petrec într-o clipă 
    Iar stelele pier, sub privirea-i pierdută... 
    
    Captiv, între mare şi cer, zenitul sublim 
    Pe-acel vârf de munte, sub soarele plin, 
    Îmbracă în şoapte, aceşti zori de zi 
    Strivindu-mi sub pleoape, o lacrimă-n mii... 
    
    Coborând înspre mare, pe al doilea miraj 
    Pe drum mai departe, păşesc cu curaj, 
    Spre raiul pierdut de-mpăratul divin 
    Regăsit în parfum de lămâi şi rozmarin... 
    
    Năzuit dintr-o umbră de munte promis 
    Drumul de şarpe coboară, înspre abis, 
    Ridicând din genuni, în lumină şi val 
    Ecou de sirene ce plâng către mal... 
    
    Dar iată amurgul, se aşterne în port 
    Sfârşindu-mi o zi, ca pe-un fruct ce s-a copt, 
    Aluat frământat dintr-o visare de-a mea 
    Catargele albe îndreptate-nspre stea…

Iarbă proaspăt tunsă,

Miros crud de viață nouă,

Vântu-l poartă lin.

De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,

Când pomii plâng și frunza nu mai spune,

Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,

Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.

Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,

Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —

Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,

Și-un vers din mine, spus încet, târziu.

Nu vreau coroane grele, ruginite,

Ci o tăcere-n care să-ncăpem —

Să-mi citiți poemele rostite

Ca pe-o icoană scrisă din blestem.

Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,

Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —

Citiți-mi gândul, nu doar poezia,

Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.

Să nu veniți cu slove de-nvățate,

Ci cu o inimă ce-a înțeles —

Că eu am ars în nopți neumblate

Și m-am făcut, încet, un singur vers.

Lăsați-mi lângă cruce o privire

Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —

Am fost o rană plină de iubire

Ce a rămas doar liră-n poezie.

Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,

Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —

Acolo sunt… în vers și în tăcere —

Semnez cu sufletul: 

"Mica Poetă", tăcută și nebună.