Prima Mare Revelație - DUMNEZEU EXISTĂ!

Trecut-au 40 de zile...

De când tu văduv m-ai lăsat

Și nopțile sunt îca grele,

Căci încă sunt îndurerat.

Și câte zile și câte nopți vor trece,

Să fie multe nu aș vrea,

Aș vrea atunci când m-oi petrece

Să te revăd Polară Stea.

Vor trece zile sau săptămâni,

Vor trece luni sau ani vor trece,

Oricum ai vrea nu poți s-amâni

Clipa în care te vei petrece.

Te rog mă iartă iar...și înc-odată

Că nu am fost ce tu ai vrut.

C-această soartă ne-a fost dată 

De când în Univers am apărut.

Scumpei mele soții Valeria, 21 Decembrie 2022, ora 07:30

Aievea...sau în vise-aș vrea,

Să vii la mine zi de zi,

Să-ți jur solemn Polară Stea

Că-n veci de veci te voi iubi.

Măcar un semn eu de la tine

Să-mi dai îndată eu aș vrea,

Că vrei mereu să fii cu mine

Să-mi fii în veci Polară Stea.

Să nu mai vrei să fii cu mine

N-aș vrea iubito nicidecum,

Dar dac-așa-ți va fi mai bine

Te voi lăsa in pace-acum!

Dar dacă BUNUL DUMNEZEU

Va vrea din nou să ne unim,

E tot ce mi-aș dori și eu

Un Trup ș-un Suflet iar să fim.

Scumpei mele soții Valeria, 17 Decembrie 2022, ora 08:50 

       Sufletul este de natură materială? Eu zic că da. Aștept răspunsurile tuturor celor interesați de acest subiect.

"Tu nu m-ai înțeles pe mine...

Și nici n-ai vrut să mă-nțelegi..."

Pe-același drum mereu cu tine,

Am vrut cu mine tu să mergi...

Pe-același drum de mântuire...

Să mergem împreună mi-am dorit,

Și-astfel la greaua nostra despărțire...

Să îl slăvim pe DUMNEZEU, că ne-a unit.

Aș vrea ca BUNUL DUMNEZEU,

A mea dorință s-o-mplinească,

De a vedea Sufletul tău, mereu,

Ca vremea mea ușor să treacă.

Scumpei mele soții Valeria, 18 Noiembrie 2022, ora 09:30

       Pe 25 Decembrie 1995, cam pe la ora 09:00 am întrebat-o pe soția mea dacă a visat ceva în legătură cu mine și ea mi-a spus că nu avisat nimic despre mine și nici despre altceva.Am vrut să-i spun ce mi s-a întâmplat dar ea, fiind supărată pe mine, mi-a răspuns ferm că nu o interesează să-i spun nimic.

       Abia după o lună de zile am îndrăznit să-i spun fiicei mele în vârstă de 18 ani despre ce mi s-a întâmplat și ea n-a zis nimic dar s-a uitat la mine crezând că sunt cel puțin ciudat dacă nu chiar nebun...

       După ce am vorbit cu fiica mea, timp de aproape o jumătate de lună am vorbit și cu alți oameni despre ceea ce mi s-a întâmplat, dar din 10 oameni doar unul a crezut că am trăit cu adevărat o ieșire a Sufletului Meu din Trupul Meu.

       Văzând că prea puțini oameni credeau în ceea ce mi s-a întâmplat mie, am vrut să aflu direct de la DUMNEZEU dacă ceea am trăit a fost adevărat.Înainte de culcare, după ce spuneam ,,Rugăciunea Domnească" îl rugam pe DUMNEZEU să-mi dea o dovadă clară dacă ceea ce mi s-a întâmplat era adevărat.În prima noapte și în a doua noapte nu am primit nicio dovadă...Iată ce mi s-a întâmplat în a treia noapte...Stăteam culcat singur cu fața în sus și abia ațipisem...când am simțit că Sufletul Meu vrea să iasă din Trupul Meu și atunci am făcut ochii mari deoarece am văzut Capul Sufletului Meu de culoare galben-aurie cum a ieșit cam 20 de centimetri  și care acum reintra încet în zona Capului Trupului Meu.Era cam ora 23:00 și am început să plâng de fericire că Mult Prea Bunul DUMNEZEU mi-a dat mie Mult Prea Păcătosul dovada clară a ceea ce mi s-a întâmplat în data de 25 Decembrie 1995.

       Abia după anul 1998, am aflat doar în Biblia Ortodoxă Română, ce este cu adevărat Sufletul unui Om și în general ce este Sufletul tuturor creaturilor lui DUMNEZEU.

Stau singur în casă

Ca-n rece mormânt

Și timpul apasă

Pe Sufletu-mi frânt.

Căci flacăra vieții

În tine s-a stins

Și-n prada tristeții

Mi-e Sufletul prins.

Scumpei mele soții Valeria, 28 Noiembrie 2022, ora 21:00

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Alku on tärkeä

Alku, niin vaikea kuin jännittäväkin. Kannat sydämessäsi monenlaisia kokemuksia, tunteita, tunnelmia, aistimuksia. Monet niistä on ehkä liian kömpelösti käännetty, ilmaistu, niin se nyt on. Se on taitojen muodostumisen, etsimisen, löytöjen, paljastusten, virheistä ja epäonnistumisista oppimisen aikaa, hetkiä, jolloin testaat enemmän, et ole vakuuttunut, että haluat jatkaa aloittamaasi. Toisinaan tiedämme, että uusi elämänvaihe on alkamassa, jota etsimme joko itsellemme tai läheisillemme.

Oli miten oli, alku ratkaisee, kuvittele hyvä urheilija, joka olisi osallistunut erilaisiin kilpailuihin ja en tiedä mihin, pääsisikö hän silti sinne, jos hänellä ei olisi tukea, jos hänellä ei olisi onnea löytää valmentaja oppimistyylinsä ja tarpeidensa mukaan? Ei, ehdottomasti ei.

Samalla tavalla, ehkä kuvittelemme brändinimen, olisiko se menestynyt, olisiko niin moni ostanut sieltä, jos sillä ei olisi ollut tukea, mainontaa, promootioita en tiedä kuinka monessa sosiaalisen median kanavassa? Ei, ei tietenkään, maailma ei edes tietäisi kyseisen brändin olemassaolosta.

Alku merkitsee irtautumista entisestä. Se voi olla suunniteltu tai suunnittelematon etukäteen, se riippuu siitä, mitä haluamme aloittaa. Jos esimerkiksi haluamme ilmoittautua balettitunneille, niin kyllä, aloitus voidaan suunnitella, silloinkaan se ei ole oikein suunniteltavaa, jos ohjaaja ei palaa äitiyslomalta sovittuun ajankohtaan mennessä. Jos olemme äitiyslomalla, synnytystä ei voi ajoittaa, emme voi valita synnytyskuukautta, saati päivää, aikaa. Se tapahtuu hetkellisesti. Silloin sekä meillä että lapsella on alku, uusi polku, jota kuljemme yhdessä. Sillä on merkitystä, miten haluamme lapsen aloittavan elämänsä. Vanhempana voimme valita, mitä haluamme lapselle. Ilmaisemme rakkauttamme vain lähettämällä hänelle rahaa ja paketteja en tiedä mitä lelua maasta, jossa työskentelemme, mutta sillä välin muukalainen hoitaa lastamme? Älkäämme ihmetelkö myöhemmin, että meidän ja lapsen välille tulee esteitä, rajoituksia. Läheisyyden puute lapsen kanssa ja kommunikointi hänen kanssaan vaikuttaa hänen kehitykseensä, koska hän ei olisi koskaan tuntenut olevansa heidän haluttunsa. Hän muistaa vain biologiset vanhempansa, mutta hän ei tunnista heitä vanhemmiksi varsinaisessa merkityksessä.

Vastakkaisella puolella ovat vanhemmat, jotka päättävät jäädä maahan. Huominen synnyttää epävarmuutta, tämä epävarmuustekijöiden synnyttämä stressi, jonka kuvittelemme, leviää lapselle, jos emme osaa hallita itseämme ja antaa heidän tehdä mitä haluavat. Sitten vanhemmat kiihtyvät, puhuvat hölynpölyä, käytännössä hölynpölyä, lapselle, aivan tyhjästä. Kiinnitämme paljon huomiota lapseen lapsen alkuvaiheessa, koska hänen mielensä on kuin sieni. Imeydy kaikkiin, jokainen sana, ele, äänensävy. Haluttomasti hän ottaa sen alun. Se ottaa vallan, tunnelmia, ajatuksia, vaikutelmia, asenteita. Olisi sääli, jos näin tapahtuisi. Hänen täytyy kasvaa kauniiksi kaikista näkökulmista, koska hänen vanhempansa olisivat vienyt hänet läpi parhaiden koulujen, parhaiden lukioiden, paljon unelmoidun korkeakoulun ja en tiedä missä, se olisi turhaa. hän saavuttaisi korkeuden 1,90, hyvin kehittynyt, urheilullinen ja en tiedä kuinka, jos sisältä löydämme sekoituksen traumoja, joita on säilytetty itsessämme, ei ajoissa tajuttu, ei ilmaistu, ei parantunut. Ulkoapäin se näyttäisi hyvältä, mutta sisältä näkisi, ettei sielua pantu sen kasvuun, koska siitä puuttuisi ehdottomasti se, mikä olisi arvokkainta, myötätuntoa ja inhimillisyyttä. Minkä perheen hän puolestaan löytää? Mitä sukupolvia siitä perheestä syntyy ja niin edelleen.

Se tarvitsee sielun lämpöä, kuten puu, kun istutamme sen, kastelun lisäksi huolehdimme siitä, että se kasvaa suoraksi ja paksuksi, se tarvitsee myös auringon lämpöä kehittyäkseen kaikin tavoin.

Joskus alku voi tarkoittaa urheilun aloittamista, pyöräilyä, uusien reseptien valmistamisen oppimista ja niin edelleen. Ole kuitenkin varovainen, jos päätät oppia jotain, jota ei voi oppia vain katsomalla YouTube-videoita ja siinä se, tarvitset ohjaajia tai opettajia kyseiseen työhön, yritä etsiä henkilö, jolla on vähintään vähimmäishalu Ymmärrä halusi oppia tuo taito, sisäinen motivaatiosi tulla itsenäisemmäksi tuosta näkökulmasta, pelkosi, tukea sinua siellä, missä et oikein onnistu, voittaa tämä este yhdessä. Muuten sinäkin kärsit, olet myös täynnä turhautumista, hermoja siitä, että maksoit kurssin ja ohjaajalla ei ole aikaa sinulle, hänellä on aina muita, hän priorisoi heidät aina sinua vastaan, kaikella mitä sinä myös maksoit rahaa kuin suositut.

Kuten koululuokissa, on olemassa useiden älykkyyden teoria, jonka mukaan älykkyyttä on 9 tyyppiä. En tiedä, miksi jotkut opettajat edelleen ajattelevat, että heidän oppilaidensa täytyy olla hyviä aineessaan. Jos hän päättää nöyryyttää häntä julkisesti luokan edessä, koska hän tietää vähän matematiikkaa, hänen olisi reilua, että hän sen tunnin jälkeen rahoittaisi hänet, antaisi hänelle rahaa terapiaistuntoihin menemistä varten, parantuakseen pelosta. epäonnistuminen, ahdistuneisuus, joka johtaa nenäverenvuotoon, pahoinvointi, huimaus, uni ja sydämen rytmihäiriöt. Jos hän ei ole hyvä matematiikassa, se ei ole ongelma, ehkä hän on ilmeisempi, parempi maalaamisessa, lyömäsoittimissa, kielissä, urheilussa ja muissa aineissa. Ei olisi missään nimessä reilua leimata häntä, että hän ei voi tehdä mitään, että hän ei tietäisi eikä ymmärtäisi joka tapauksessa, ettei hänen ja hänen kanssaan voida tehdä mitään, ettei mikään tule olemaan mitään elämässä. ja kaikenlaisia tämän kaltaisia skenaarioita. Jokainen mies on ainutlaatuinen, hänellä on omat ominaisuutensa, joita on harjoitettava, työstettävä, hiottava. Sitä vanhempien ja opettajien, joilla on tämä vanhentunut ajatus, että jos hän ei voi oppia matematiikkaa, hän ei voi tehdä mitään, pitäisi tehdä. Uteliaisuudesta matematiikan tiedekunnan valmistuneet tuntevat tyytyväisyyttä sen valmistuttuaan, kuinka moni todella päätyy opettamaan matematiikkaa, kun tie halutuiksi on täynnä esteitä joka askeleella, eikä edes ansioilla ja tiedolla ole enää väliä? Kun 10 kriteerin luettelosta hän ei vastannut vain yhtä, muuten hänellä oli ne kaikki, eikä häntä koskaan hyväksytty? Mitä järkeä on pakottaa heidät seuraamaan polkua, jota edes matematiikkaa rakastavat eivät seuraisi? Anna lasten, oppijoiden, kaikenlaisten oppijoiden valita oma polkunsa, kuinka paljon tai kuinka vähän heille sopii! Älä aseta itseäsi muiden ihmisten asemaan ajatellen, että tunnet heidät paremmin, että ymmärrät, mitä he haluavat, mitä he tavoittelevat. Itse tekemäsi virheet on paljon helpompi korjata kuin ne, jotka on tehty, koska muut neuvoivat sinua tekemään virheen.

Se riippuu tapauksesta, jos hän on tottelevaisempi lapsi, hän hyväksyy tilanteen ja yrittää käsitellä sitä, vaikka hän on masentunut, ei rauhassa itsensä kanssa, täynnä vihaa ja kerääntyy piilotettuja turhautumisia. Mutta jos puhumme luonteesta, joka ei tottele, joka haluaa olla itsenäinen omissa päätöksissään ja mieltymyksissään, vaarana on, että koulun keskeyttäneiden määrä kasvaa. Hän ajattelisi, että miksi mennä tuolle mate-info-tunnille, kun häntä ei muutenkaan löydy mistään, josta siellä keskustellaan, mikään ei koske häntä eikä sovi hänelle. Siksi on suositeltavaa, että vanhemmat ymmärtävät lapsiaan ja tukevat heitä kaikissa tärkeissä elämänvaiheissa.

Vaikka keskityin vähemmän miellyttäviin puoliin, ne ovat osa jokaisen alun todellisuutta, alkuhan on monimutkaisin. Matkan varrella asiat yksinkertaistuvat, sujuu ja kaikesta tulee kokemus, joka on paljon elämisen, kokemisen ja tuntemisen arvoinen. Tietysti jokaisen nuoren elämän kaikissa vaiheissa kohdatuilla ihmisillä on puolensa.

Kiitämme siis vanhempiamme, jotka tukivat meitä niin paljon kuin pystyivät, tiettyyn ikään saakka he antoivat meille mahdollisuuksia, vaatteita, asusteita, vempaimia ja kaikkea muuta, he ruokkivat meitä, sekä ruoalla että positiivisilla tunteilla, joita he antoivat meille. pilleri, että he sidoivat haavamme jokaisen kaatumisen jälkeen, että he helpottivat masennustamme, kun ajattelimme, että se oli turhaa, että heillä oli kärsivällisyyttä tutkia meitä, analysoida meitä ja kertoa mikä sopisi meille paremmin useimmissa tilanteissa, että he kävelivät meidät puistojen läpi, taidegallerioihin, gelaterioihin ja makeisiin, että he viljelivät joitain makuja musiikista ja kuvataiteesta, että he antoivat meille ensimmäiset ohjeet, elämän ensimmäisen ohjekirjan.

Kiitämme myös kasvattajia, opettajia ja professoreita, koska hekin viettivät suuren osan ajasta kanssamme, ja he ovat saattaneet kokea sen, mitä me koimme, kokeiden tunteet eivät olleet vain meidän, ne olivat myös heidän. Arvostamme jokaista hyvää ajatusta, joka kerta, kun he antoivat meidän lähteä luokasta, jos emme voineet hyvin, kun he korjasivat meitä, kun he pakottivat meidät en tiedä mihin kilpailuun, kun he selittivät meille, kun kirjoitimme, luimme heidän kanssaan, kun he opettivat meille uusia asioita, kun he muuttivat kohtaloita, kun he toivat merkityksen elämäämme, kun he auttoivat meitä hallitsemaan aikaamme paremmin, lakkauttamasta olemasta niin hajallaan kuin olimme.

Kiitos sydämemme pohjasta kaikille, jotka auttoivat meitä kehittymään, käymään läpi hyödyllisiä muutoksia, veivät meidät suojaavan siipiensä alle.

Uite, în ultima vreme, simt tot mai des cum protestează mușchiul ăsta pe care mulți îl numesc "inimă", chiar sărind cu câte-o bătaie, unii numind-o chiar "strângere de inimă"... căci multe rabdă într-o viață de om, și bune, dar mai ales și rele...

Că așa-i omul: mai degrabă ne-aducem aminte de-amarul, decât de dulceața trăirii, fiindcă ce-i drept, dacă este mai mult amar, cum altfel? Că nimeni nu e nebun să ofteze la bucurie și să se bucure la tristețe. Doar inima, nebună cum e ea, nu știe: își sare bătaia și la bucurie și la tristețe, "durerea" ei este aceeași... capul îi spune ce și cum... să bată mai repede, sau mai încet...

Că nimeni, n-a reușit să spuie unde sălășluiește sufletul omului: în inimă sau minte. Eu zic că mai degrabă în inimă, că acolo săgeată fiorul... dar parcă și în minte, că și acolo poate să înghețe... 

Azi, e greu... Tot mai grea ieșirea din iarnă, timpul se scurge greu, uleios, târându-mă după el, furându-mi vioiciunea tinereții și lăsându-mi în loc amărăciunea senectuții... troc pe care în tinerețe, nepăsător, nu-l înțelegeam, dar pe care, azi, îl scrutez în ridurile pe care nu le mai citesc dimineața în oglindă...

Iară inima, ce zice și ea? Ce să zică, plânge în asistola ei și-i zice minții să uite de tinerețe și să accepte grizonatul fir al vieții. Că doară așa i-e dat omului: să-i pese doar când îl doare... să ignore adevărul și realitatea, să le vadă cu ochii tulburi, după un timp, care nici el nu mai este...

Că după atâta amar adunat, cum poate mușchiul ăsta să nu se strângă în durere, doar-doar, mintea să-i deie ordine trupului să se mai hodinească oleacă din alergătura lui cea de toate zilele... Că nu poate omul să-și dorească mai mult timp cu sănătate, belșug și tinerețe, decât lucrurile cu ce se-nconjoară, hainele cu care se-mbracă, sau mâncarea pe care o mănâncă...

Uite, inima asta îți spune curat: că de multe ori, pierdută i-a fost cumpătarea și acum plătește... Minții ce-i pasă, a primit ce-a cerut. Numai inima, săraca, are de tras... Că parcă tot în inimă s-acunde la necaz sufletul greu al omului...

Greierele cântând printre brizele vântului care se gudură printre frunzele plopilor îmi făuresc atenție și privirea spre cerul care poartă craiul nou sfârșitului lui iulie.Cuprinzându-mă un fior care-mi stârnește dor iubirii care-mi umple viața de ștrășnicie

Dorindu-mi o țigare cu tutun mărunțit finuț, să-mi alin durerea pe care mi-o provoci din cauza lipsei tale care mă pune pe gânduri zi de zii Răcoarea serii îmi surâde urechii să mă vâr în casă, văd patul unde ne-am iubit nebunește, m-apucă plânsul de dor, mă așez în pat și-ți simt mirosul care-mi umple pieptul de fluturii care aparțin unui curcubeu plin de splendoare

 Iar fluturii îmi suspină să închid ochii și să-mi imaginez mângâierile tale, precum penele unei lebede care abia zguduie praful la căderea solului, mângâierea fină a mâinilor tale care mă fac să plutesc doar gândindu-mă, mângâierile tale ce-mi trezesc fiori neconteniți pe șira spinării, miraculos contractându-se mușchii stârnind plăcerea divină care-mi saltă pielea de găină.

Iar în al tău dor stătu-i cu gândul și aștept următoarea dată în care ne vom priviri până-n orbita ochilor noștri, în care ne vom rupe coastele îmbrățișându-ne, în care ne vom străpunge pielea trapezilor cu mușcături, în care ne vom șopti după urechi că ne iubim până vom îmbătrâni, în care ajungem să ne iubim până la ultimul nivel și mai presus de atât, te aștept, cu nerăbdare și plin de dor. 

“Every child is our child” – Motto of the United Nations Children’s Fund (UNICEF)

(text scris pe data de 24 octombrie 2010)

La 64 de ani, privesc mai mult înapoi decât înainte, fără regrete, cu bucuria amintirilor adunate pe cărarea vieţii, alături de tine, mândru de devenirea copiilor noştri. Astăzi am sufletul larg cât o lume şi scriu, cu plecăciune, pentru fiinţe ce-mi sunt necunoscute dar a căror soartă mi-a umbrit pentru vecie propria-mi fericire.

Pentru copiii cărora le-au fost interzise amintirile.
Pentru părinţii care nu vor şti niciodată cât de mândri i-ar fi făcut copiii lor.

Sub semnul copilăriei aşteptăm cu nerăbdare adultul ce o să vină.
Nu iubesc moartea, dar cum să proslăveşti iubirea de viaţă dacă nu răscoleşti văzduhul, invocând, mereu, amurgul trăirii?
Zburdând printre stele, copile, tu eşti o fărâmă, cea mai preţioasă din nesfârşitul univers.
Eşti alături de mine, contopit cu mine, dar vai, nu pot să-ţi ating fiinţa şi, aştept împlinirea destinului ce conduce, fără remuşcări, fără conştiinţă, impasibil, printre jucăriile vieţii apropiind timpul morţii, spre devenirea cea de pe urmă.
- Cine sau ce voi deveni când timpul se pierde-n neant ?
- Nu ştiu.
- Vei şti tu cine ai fost înainte de a fi?
- Nu ştiu.
- Să privim oare cu bucurie viaţa şi să aşteptăm cu tristeţe moartea?
- Nu ştiu.
- Putem fi trişti clipă de clipă sub apăsarea durerii?
- Cu siguranţă.
- Cu bucurie aşteptăm clipa lipsită de speranţa răsăritului de mâine?
- Uneori.
Amestecăm, în amintiri, bucurii şi necazuri ce duc spre speranţa seninului amurg.
Copleşiţi de ani, sub bucuria neîncetatei deveniri, sperăm într-o viaţă cât mai lungă şi o suferinţă cât mai scurtă.
Aşa ar trebui să fie aici sau oriunde, acum sau oricând, pentru mine sau oricine dacă, vai, nu am fi prinşi fără scăpare în dansul imprevizibil al jucăriilor vieţii cu timpul morţii.
- Este destinul?
- Mi s-a spus că destinul ni-l dă El.
- Este hazardul?
- Anii m-au învăţat că hazardul stă în alegerile noastre din fiecare clipă.
- Este omul?
- Omul are inconştienţa de a ignora destinul, de a schimba hazardul. Omul aruncă cu nepăsare momente nefaste pe cărarea vieţii. Omul are neruşinarea să se ascundă după cuvinte.
Doamne de ce nu te dezintegrezi în nori de conştiinţe presărate în propria-ţi operă?
La ce bun că ţi-ai răstignit fiul când nici o mare de sânge nu va stinge durerea părinţilor?
La ce bun că ţi-ai răstignit fiul când fiinţe neîntinate se duc lângă tine?
De ce nu ne-ai lăsat doar două porunci, ocroteşte viaţa, respectă iubirea, şi, ne-am fi închinat Ţie o veşnicie.

Bibliografie neselectivă, interminabilă

. . .
9 octombrie 2010, Craiova, România, Andrei Goreci
Printre valuri de lacrimi şi flori s-a scurs greu cea mai neagră zi pentru prietenii şi familia lui Andrei, adolescentul, de 17 ani care a fost ucis joi în apropierea liceului "Tudor Arghezi" din Craiova
. . .
11 septembrie 2001, US, David Reed Gamboa Brandhorst, 3 year old
My heart goes out to you, may God bless, and I hope that everyone around the world remembers this beautiful face representing innocence and will motivate us all to achieve peace. Michael Anthony Montoya We never met but I often think of you with love.
Gary Miles
. . .
11 septembrie 2001, US, Asia S. Cottom ,11 year old, student, Backus Middle School (Washington)
Take care little angel. The world will miss all that you could have done.
Marisa
....
27 aprilie 1999, Surdulica, Yugoslavia, In the southern Serbian village of Surdulica, Serb officials said 16 civilians, including 11 children, were killed on Tuesday, April 27, 1999, in a NATO attack.
. . .
10 septembrie 1998, Herbert Hoover High School, Glendale, California, US
During a lunchtime fist fight between two boys on the school's parking lot, 15-year-old Avetis "Avo" Demirchyan was seriously wounded. He was rushed to the hospital and died on Saturday.

" Uneori, pentru a salva pe cineva, este nevoie doar de o imbratisare."

Daniela R.

     Toti avem acelasi rost in viata. Ne nastem, visam, incercam sa ne urmam visele ( chiar de uneori suntem constienti ca unele din vise vor ramane doar vise), invatam. Unii din noi se implica in multe activitati dorind sa se afirme. Altii citesc carti. Dar fiecare din noi, macar o data in viata vom iubi.

     " Daca voi nu ma vreti, eu va vreau."-renumita fraza a lui Alexandru Lapusneanul. Exact va fi si in cazul nostru. Oricat de mult nu am incerca... oricum ne vom indragosti. Oricat de incapatanati am fi... oricum se va gasi acea persoana deosebita ce ne va vraji cu chipul sau, cu manierele sale. La inceput, nu ii vom da o mare importanta. Ei si ce daca ne atrage? Ei si mare treaba. Azi este atractia, maine nu-i.

 Si totul va fi bine si frumos. Insa acel "proces de indragostire" deja a avut loc. Fara sa mai observam. Ne vom urma visele, vom zambi, ne vom trai momentele de extaz. Si  uneori vom fi atat de fericiti incat parerea celor din jur ar conta cel mai putin. Ne vom pune castile in urechi si vom canta in glas, piesele preferate. Toti ne vor privi cam ciudat, considerandu-ne un somnambul. Noi insa le vom raspunde printr-o privire cu atata indiferenta.

     In primele zile, vom fi bine mersi. Insa simptomele acestei boli incurabile nu vor intarzia sa apara. La inceput, vom simti un dor ce ne va crea doar o stare de confuzie. Insa viata ne va mai rezerva o supriza. Ne va organiza un " rendez vous" intamplator. Si ghiciti cu cine? Cu nimeni altul decat... persoana dupa care inima este nebuna, dupa care sufletul tanjeste in taina.

     De asta data... va fi cu totul altfel. Inima noastra  tacuta de candva, la prezenta persoanei iti va bate atat de tare... si noroc ca va avea un scut protector, altfel... ar sari in pieptul lui. Buzele ti se vor usca, avand impresia ca te afli in Sahara. Iar dorul... brusc va disparea. Si abia atunci vei intelege cum de fapt stau lucrurile. Iar in acel moment,  vei simti fiecare bataie de inima ta otravita. Si vei intelege... ca de fapt s-a intamplat ceea ce iti doreai cel mai putin. Dar in fine. Deja totul s-a intamplat. Si esti fericita... dar totodata... Si iti dai seama ca nu poti face nici o schimbare. Insa iti e interesant ce va fi mai departe si te vei comporta asemeni unei copile mici... asteptand cuminte pe scaunel cadoul de ziua sa.

     Unii din noi vor ramane doar cu visele de a trai o frumoasa poveste de dragoste. Altii insa... vor fi cu adevarat fericiti. Vor trai atatea emotii, fluturi in stomac, lacrimi de fericire. Si, petrecand timpul cu ea... persoana ce te-a vrajit pe loc, vei intelege ca iata omuletul sufletului tau. Si vei radia  de fericire impreuna cu acel suflet pereche.

     Insa... la un moment dat... din viata noastra asemeni unui curcubeu...cand deja ne-am atasat de persoana in cauza... cand am inteles ca  nu mai avem nevoie de altcineva in afara de ea... are loc o schimbare. O schimbare ce ne va marca viata. Ne va  provoca atata durere. Pentru ca asta ne e destinul, vom suferi  o lunga... si dureroasa ploaie de lovituri. Persoana care ne-a crescut si ingrijit sufletul va fi pur si simplu nevoita sa plece din viata ta. Desi  ii va fi nespus de greu, stiind de fapt ce se petrece in sufletul tau, va pleca. Argumentand ca tot e pentru binele tau. Iti va zice asta atat de rece. De fapt... incercand sa ascunda dragostea pe care ti-o poarta in suflet.

     Va trece o buna perioada de timp, in care inima ta nu va inceta sa bata pentru ingerul cu suflet demonic. Si vei realiza ca nici o persoana din cele 7 mlrd nu o va putea inlocui. Pentru ca ea e taramul tau.

Si, vor fi nopti la rand in care  vei adormi privind poza ei, vei adormi cu ea in gand... in inima. Vei adormi cu lacrimi  in ochi. Te vei stinge pic cu pic. Asemeni lumanarii. Si chiar si o simpla  imbratisare te poate salva. Imbratisarea ei. Imbratisarea persoanei iubite.

Știi, acum după ce mi-ai răscolit această amintire, trebuie s-o aștern pe hârtie și în cuvinte, nu? Căci altminteri se pierde...

Cred că am privit de sute, poate de mii de ori, în adolescența mea, icoana sfintei Ana și a Fecioarei Maria, imagine pe care o citeam cu sufletul dintr-un triptic de plastic de culoare aurie, o reproducere ieftină, de tip turistic, primită în dar de la un unchi, care o cumpărase de prin peregrinările lui prin lume...

Mie îmi plăceau în mod deosebit culorile calde care rezonau din icoană, dar mai ales și faptul că puteam închide și deschide ușițele tripticului care erau realizate dintr-un grilaj cu arabescuri complicate ce adăposteau icoana, în spatele lor... Cu ușițele închise, tripticul căpăta un aer misterios, poate fiindcă ascundea privirii iconița, sugerându-i doar culorile prin arabescul grilajului... aproape că îți doreai să deschizi ușițele ca să-i descifrezi mai bine taina...

Pentru că rar îi închideam ușițele, mă puteam bucura oricând de culorile tripticului... Iar în serile târzii de iarnă când lumina era întreruptă și în casă se lăsa rece... lumina lămpii cu petrol sublinia culorile tripticului, într-o lumină caldă, blândă, specială... senină...

Îmi este greu să descriu în cuvinte acea lumină slabă care dădea viață tripticului, din care izvorau deopotrivă liniște, pace și căldură... Icoana o reprezenta pe Sfânta Ana care o privește cu seninătate și bunătate pe Fecioara Maria, prevestindu-i un destin măreț, chiar dacă încă de neînțeles, încă nedeslușit. Fecioara Maria, cu mâinile împreunate, primește vestea cu smerenie, pe chipul ei putându-se citi doar seninătatea în forma ei cea mai pură...

Fundalul albastru al cerului ușor umbrit de nori, este frumos completat și pus de către artistul renascentist - rămas necunoscut mie - în armonie cu auriul halourilor, veșmintele colorate în verde, albastru și roșu ale Sfintei Ana, precum și cu veșmântul roz, feciorelnic, al Mariei care își poartă părul bogat și despletit peste spate, ce îi subliniază vârsta adolescentină...

Cu tot frigul de-afară - în casă puteau să fie caloriferele călii, în odaie să se lase rece - mie nici că-mi păsa: fiindcă puteam să îndur mai bine, hrănindu-mă cu lumina și căldura tripticului din care citeam promisiunea unui viitor, nu prea îndepărtat, în care aveam să-mi fie bine... Acum când stau și mă gândesc - căci atunci n-am înțeles - întrevăd că acela era mecanismul meu mental prin care mă protejam, prin care îmi protejam visele...

Unele s-au împlinit. Altele s-au risipit în uitare, lăsând în urmă regrete și dulcele amar al neîmplinirii... Dar din lumina aceea m-am construit pe mine, din culorile și din liniștea aceea am turnat forma în care mă aflu astăzi... Și toate acestea, concentrate într-un triptic mic primit în dar de la un unchi, care cu siguranță nu s-a gândit nicio clipă că mi-a dăruit tocmai paiul de care am avut disperată nevoie să mă agăț ca să pot, cumva, să găsesc resurse de a merge mai departe...

Anii au trecut, iar acel triptic s-a risipit în vremelnicia lucrurilor... Dar, când mi-e greu, - și Doamne! în ultima vreme parcă tot mai greu mi-o fost - închid ochii și retrăiesc în minte acele seri geroase de iarnă, ce se topeau în căldura și culorile unei icoane care mi-a fost ancoră în vremuri de restriște, și iată, mă simt din nou scăldat într-o liniște care îmi grăiește că totul, cumva, va fi iarăși bine...