Plimbare cu motocicleta în germană

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Sejlbåd

Kære sejlbåd du flyder i det tilsyneladende endeløse hav,

Hvilke kontinenter skal du til igen denne gang,

Hvad venter dig på din næste destination?

Sejlbåd, sejlbåd...

Hvorfor fortalte du mig ikke, at du kan lide at sejle så meget?

Hvorfor advarede du mig ikke?

Hvorfor, lige ved at vende dig ryggen et øjeblik, forlod du havnen?

Hvordan kan jeg vænne mig til det tomrum, du efterlod mig?

Hvordan fylder jeg den?

Sejlbåd, sejlbåd...

Du var let som en spurv,

Jeg håber, du kommer gladere tilbage, end hvor du gik,

Jeg ved, at du var nødt til at gå

Sådan havde du det

Det troede du.

Vi havde bygget dig så godt, af træ, roret, dækket,

Fra flere sejlplader,

Jeg har endda fæstet dit anker,

Jeg ved det ikke bliver nemt for dig

Havet har sine luner,

Du ved ikke, hvad du kan forvente,

Når det bliver ophidset og ryster dig i alle retninger,

Han tager dig kun med på de ruter, der er mere tilgængelige for ham,

Når det vil være svært for dig, når du vil føle, at du ikke har nogen måde at holde dig oven vande,

Se venligst ned, se det vedhæftede anker,

Tænk, at på afstand, selv fra tusindvis af kilometer væk,

Jeg våger over dig, jeg har dig i mit hjerte,

Det er bare det, at du ikke længere er i nærheden af mig for at vise dig,

Virkelig, hvor meget vores forbindelse betød,

(I en argumenterende tone)

Hav det godt, slip, glem hvem der har skabt dig,

På to uger var vi ikke engang kommet tæt på,

Hvis du tror det, er det dit valg...

Bare vid, at jeg holder af dig, det er derfor, jeg byggede dig så godt,

Som en sidste opmuntring siger jeg til dig: "Du må ikke blive skræmt af de storme, du vil støde på, mens du krydser havet. Glem ikke, at efter stormen kommer godt vejr."

Sejlbåd:,,Hvad ville du gøre? Må jeg ikke blive en dag i Rio de Janeiro? Bare en dag, det er alt, hvad jeg ønsker, så vender jeg tilbage til dig, det lover jeg!"

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahlin fiktiota tosielämässä

Roald Dahlin lastentarina Matilda sisältää myös totuuden siemen. Matildan muotokuva (pieniä poikkeamia Matildasta, joka näkyy hänen kirjoituksissaan) on olemassa jokapäiväisessä elämässä. Tuo henkilö teki permutaatioita, logaritmeja, en tiedä minkä asteen yhtälöitä, laskelmia 1000 potenssiin käyttämättä puhelimen laskintatoimintoa, luki 4-vuotiaasta lähtien, näki omia kiinnostuksen kohteitaan ja intohimojaan vanhemman sisarensa aikana. laittoi kynsiensä kynsilakkaa ja hänen veljensä katsoi jalkapallo-ottelua en tiedä minkä argentiinalaisen joukkueen kanssa, jos hänen isänsä aliarvioi häntä, hän tahrasi useimmiten käyttämänsä takin vuorauksen roll-on antiperspirantilla, hän tiesi kuinka paljon aikaa loppuu kaikista hänen kulhossaan olevista muroista, hän tiesi myös, kuka hänelle toimittaisi, ja ennen kuin ne loppuivat, hän valitsi aina yrityksen maidon (koska hän piti vain siitä), hän saattoi myös kertoa näyttää kuinka paljon kaataa, jotta pöytäliina ei tulviisi, hän tiesi, kuinka olla nauramatta tansseissa astumalla kumppaninsa jalkaan, hän tiesi milloin sataa paljon paremmin kuin AccuWeather-sovellus, hän tunsi kun Hänet hylkäsivät tai hyväksyivät ne, jotka vannon, hän tunsi usein olevansa väärinymmärretty, vaikka hän ymmärsi kaikkia koko ajan, hän tiesi kaikkien syyt ja pelot, hän tiesi, ettei saisi olla huonompi, hän tiesi kuinka taistella oikeuksiensa puolesta , oikeuden ja totuuden puolesta. Hänelle oli aina väliä, mikä oli oikeudenmukaista. Hän on aina ollut rauhallinen, maanläheinen ihminen, mutta yhtä hauska. Kaikkien ponnisteluja laulaen ketään ei jätetty vääryyden kohteeksi tai huomiotta jättämättä.

Hän näki jokaisen aikomukset, mikä jokaista ihmistä elävöittää, mikä virkistää, mikä masentaa tai väsyttää. Hän tiesi, keneen luottaa ja kuka olisi pettänyt hänet monimutkaisemmassa tilanteessa. Cam saattoi melkein kuvitella, mitä odottaa jokaiselta, miten he reagoisivat, mikä saisi heidät yhteistyöhön tai torjuisi yhteistyön idean, kuinka he keskustelisivat kunkin kanssa erikseen. Kukaan ei voinut yllättää häntä millään, hän tunsi useimmat tilanteet, joita matkan varrella voi syntyä.

Hän näki ihmisten luonnollisen kauneuden, ei keinotekoisen kauneuden, että he meikkaavat, että he laittaisivat huulipunaa, että he tekisivät hiuksiinsa täyteläisen volyymin tai että he olisivat kuntosalilla työstäen kaikkea. lihasryhmiä. Ei, ei mitään sellaista, hän arvosti ihmisiä sellaisena kuin he olivat, ei sitä, miltä he halusivat näyttää. Hän ei tarvinnut turhaa kosmetiikkaa, luonnollisuus oli todellisinta, siksi hän oli kaunis. Erikoisinta hänessä oli se, että hän arvosti ihmisiä sellaisena kuin he olivat, ei välttämättä sitä, mitä he tarjosivat tai todistaisivat. Kaikki tämä tapahtui, koska hän näki ihmisiä kaikista näkökulmista, imeytyi heidän katseensa, luki niitä ikään kuin hän lukisi romaaneja. Hän oli innokas tarkkailemaan jokaisen persoonallisuuden yksityiskohtia, ottamaan jokaisesta parhaan, aivan kuten mehiläinen kerää siitepölyä kukista käsitelläkseen ja muuttaakseen sen hunajaksi.

Oli vaatimaton, hän tajusi, mitä hän voisi tehdä ja mitä ei. Hän ei koskaan ajatellut hetkeäkään, että hän voisi tehdä kaiken yksin. Hän tiesi rajansa. Hän ymmärsi, että on tilanteita, joissa hänen on myös neuvoteltava tuttujensa kanssa voidakseen antaa heidän mielipiteensä ja toimiakseen tapauksen tietäen.

Hän ymmärsi erittäin hienosti ja huolellisesti omien tekojensa seuraukset ja kuinka ne voisivat vaikuttaa hänen ympärillään oleviin.

Roald Dahlin kirjan hahmo voisi löytää nykyajan vastineensa kenestäkään muusta kuin Ceciliasta.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vízálló óra

Gyönyörű januári kora reggel van, Suceava megye egyik legrangosabb műszaki főiskoláján vagyunk, ahol jeles angoltanárunk, Cecilia (nem tudjuk a vezetéknevét) a fürdőszobában van. Pontosabban a tanári mosdóban, a női részlegben. Durván indul a nap a telefonon beállított 4-5 ébresztő után, egy 12:30-ra, egy másik 2:40-re, még kettő a fiának, és még egy hajnali 4:50-re. Az első kettő antibiotikum szedése volt, miután Staphylococcus aureusszal és nem tudom, hány egyéb nozokomiális és gram-pozitív baktériumtörzstel fertőződött meg, amit fia hozott neki az óvodából, az utolsó riasztás az volt, hogy időben megérkezett a állomásra és busszal a középiskolába (aki nem ismerné, Cecilia ingázó, 15 év közlekedési tapasztalattal). Normális esetben Cecilia kérhetett volna szabadságot, amíg jobban nem érzi magát, felépül, energikusabbá válik, de ismeri, tudja, hogy van. Csak olimpikonokat akar, azt akarja, hogy mindennek értelme legyen, amit csinál, szereti a tantárgyat, amit tanít, és nem csak ez, meg akarja reformálni ennek a tantárgynak a tanítását, sőt hajlamos forradalmasítani és javítani a tanítást, amíg el nem hoz. a művészet szintjére. Azért választotta a túlórázást abban az államban, ahol van, mert tudja, hogy idén abban a gimnáziumban rendezik az olimpiát, ahol tanít. Ma reggel azonban Ceciliának nem igazán volt ideje magával foglalkozni, ezért kellett először mosdóba mennie. Az összes szempillaspirálja szétterült, a páralecsapódástól, szerencsére nedves törlőkendővel letörli a felesleget. Aztán a szárazokkal fújni kezdi az orrát, szegény meg fújja, hogy a szomszéd kabinokban a tanárok is szórakoznak. Esik a következő megjegyzések: "Tudod Cecilia, van egy fűnyíróm, amivel vágom a dzsungelt a ház körül, és pontosan ugyanazokat a hangokat ad ki." Kedves tanártársak, mutassatok empátiát, és ne röhögjenek Cecilia problémáján, hogy nem vicc a keringő mikrobákkal, amelyekben folyamatosan megjelennek, mint gombák az eső után, nekem az a benyomásom, hogy közeleg a világvége, de ez a valóság, én vagyok az ökológiai egyensúlyhiány, a környezetszennyezés és a baktériumok megjelentek. És a globális felmelegedés segíti a boldogulásukat... Különben is...Cecilia annyi szenvedéllyel fújja az orrát, mint bármi mást, nem segített néhány könyvben, amire szükségem volt 10000 évvel ezelőtt? Persze igen, de azt akarom mondani, hogy az ő házánál nem látszik a falak színe, a vakolat, vagy ha festményei vannak, akkor a csillárig könyvei vannak. És így néz ki a lakás szinte minden szobája. Elég hamar megértettem, hogy szenvedélyesen szereti, amit csinál, és jól tette. Nehéz szenvedélyt találni bármiben, bármiben, szerintem semminek nincs értelme, vagy talán tovább kell keresnem, amíg meg nem találom.

Visszatérve történetünkre, Cecilia kifújja az orrát, kidobja a szövetet, miután megtelt váladékkal és vérrögökkel, vizet szív. Sajnos a papírzsebkendővel együtt a lefolyóba került, és a karcsú, modern órával együtt, amit egy barátjától kapott a szeptemberi születésnapjára. Lecsúszott a csuklójáról, mert fölösleges kapkodásában (egyébként ő ért oda először) nem nyomta eléggé a markolatát. Hogy egy kis szövegkörnyezetet adjak, az óra hőálló karkötővel rendelkezik, amely sikeresen ellenáll a víznek, a dobozon legalább az állt, hogy "500 ATM vízállóság". A japán gyártók nem hazudtak a Cecilia viselt termékének minőségéről, egy Casio G-Shock karóra, női kézhez kissé túl nagy, fekete, kerek számlap, kék arab számokkal az órákat mutatja. Ellenáll, ma is ép, csak az, hogy a csatornán keresztül más nyomvonalú volt, és a Suceva vízbe ömlött, ahelyett, hogy mindenhová elkísérte volna. Cecilia pánikba esik, hirdetést ad fel az újságba, városszerte plakátokat rak ki az óra képeivel, jutalmat ígérve, ha megtalálta.

Egy hónappal a keresés megkezdése után értesítik, hogy megtalálták, és követelni kell. Megérkezik abba az irodába, beszél a pultnál lévő hölggyel, aki átadja neki az órát. Cecilia nem igazán tudja, hogyan reagáljon, ez az órája, és mégis olyan, mintha eltűnt volna. Mióta van a vízben, ahol minden kiömlött, katonaszöld színt kapott, otthon megpróbálja leszedni, vagy csipesszel, vagy körömreszelővel, vagy mosószerrel, vagy bármilyen más tisztítószerrel megtalálhatja. Komolyra fordítva a szót, nem is úgy tűnik, hogy az az óra, ami elsőre annyira tetszett neki...

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Kış

--- 1 ---

Korkunç kış, kar bulutlarını havadan süzüyor,

Uzun yolculuk yapan Truva atları gökyüzünde bir yığın halinde toplandı;

Pullar uçuyor, beyaz kelebek sürüsü gibi havada süzülüyor,

Ülkenin solgun omuzlarına ürperti yayılıyor.

Gündüz kar yağıyor, gece kar yağıyor, sabah yine kar yağıyor!

Gururlu taşralı gümüş bir zincirle giyinir;

Bulutların arasında yuvarlak, soluk bir güneş bekleniyor

Geçen yılların arasında bir gençlik hayali gibi.

--- R ---

Tarlalar, tepeler, etrafta, uzaklarda her şey bembeyaz.

Beyaz hayaletler gibi, tereyağda kaybolmuş kavaklar,

Ve yolsuz, izsiz, ıssız bir yerde,

Beyaz duman bulutlarının altında kayıp köyleri görebilirsiniz.

--- 2 ---

Ama kar durur, bulutlar kaçar, arzu edilen güneş

Kar okyanusunu parlatır ve dağıtır.

İşte vadileri aşan hafif bir kızak…

Çıngırakların şıngırtısı neşeli havada çınladı.

--- R ---

Tarlalar, tepeler, etrafta, uzaklarda her şey bembeyaz.

Beyaz hayaletler gibi, tereyağda kaybolmuş kavaklar,

Ve yolsuz, izsiz, ıssız bir yerde,

Beyaz duman bulutlarının altında kayıp köyleri görebilirsiniz.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Waterbestendig horloge

Het is een mooie vroege ochtend in januari, we zijn op een van de meest prestigieuze technische hogescholen in de provincie Suceava, waar onze vooraanstaande lerares Engels, Cecilia (we kennen haar achternaam niet) in de badkamer is. Concreet in de lerarenbadkamer, in de vrouwenafdeling. Het is een moeilijke start van de dag nadat er vier tot vijf alarmen aan de telefoon zijn gezet, één om 12.30 uur, een andere om 2.40 uur, nog twee voor haar zoon en nog één om 4.50 uur in de ochtend. De eerste twee moesten antibiotica slikken, nadat hij een infectie had gehad met Staphylococcus aureus en ik weet niet hoeveel andere stammen van nosocomiale en gram-positieve bacteriën zijn zoon hem van de kleuterschool had meegebracht. station en neem de bus naar de middelbare school (voor degenen die het niet weten: Cecilia is een forens met 15 jaar ervaring in transport). Normaal gesproken had Cecilia verlof kunnen vragen totdat ze zich beter begon te voelen, te herstellen, energieker te worden, maar je kent haar, je weet hoe ze is. Ze wil alleen maar Olympiërs, ze wil dat alles wat ze doet zinvol is, ze houdt van het vak dat ze onderwijst en niet alleen dat, ze wil het onderwijs in dit vak hervormen, ze heeft zelfs de neiging om een revolutie teweeg te brengen en het lesgeven te verbeteren totdat... het tot het niveau van de kunst. Hij heeft ervoor gekozen om over te werken in de staat waarin hij zich bevindt, omdat hij weet dat de Olympiade dit jaar wordt gehouden op de middelbare school waar hij lesgeeft. Vanochtend had Cecilia echter niet echt tijd om voor zichzelf te zorgen en daarom moest ze voor de eerste keer naar het toilet. Door de condens is al haar mascara uitgesmeerd, gelukkig veegt ze het overtollige weg met een paar vochtige doekjes. Dan begint hij bij de droge zijn neus te snuiten, en het arme ding blaast, dat de leraren in de aangrenzende hutten ook plezier hebben. Het regent opmerkingen als: "Weet je Cecilia, ik heb een grasmaaier die ik gebruik om de jungle rond het huis te maaien en hij maakt precies dezelfde geluiden." Beste collega-leraren, toon empathie en stop met lachen om het probleem van Cecilia, dat het geen grap is met de microben die circuleren, waarin ze blijven verschijnen, als paddenstoelen na de regen. Ik heb de indruk dat het einde van de wereld eraan komt, maar dit is de realiteit, ik ben ecologische onevenwichtigheden, vervuiling en bacteriën verschenen. En de opwarming van de aarde helpt hen te gedijen... Hoe dan ook... Cecilia steekt net zoveel passie in het snuiten van haar neus als in al het andere, ze heeft me niet geholpen met een paar boeken die ik 10.000 jaar geleden nodig had? Natuurlijk wel, maar ik wil zeggen dat je bij haar thuis niet eens de kleur van de muren en het pleisterwerk kunt zien, of dat ze, als ze schilderijen heeft, boeken tot aan de kroonluchter heeft. En zo ziet bijna elke kamer in het appartement eruit. Ik begreep al snel dat ze gepassioneerd is over wat ze doet en dat het haar goed is gedaan. Het is moeilijk om ergens passie in te vinden, wat dan ook. Ik denk echt dat niets logisch is, of misschien moet ik blijven zoeken totdat ik het vind.

Terugkomend op ons verhaal snuit Cecilia haar neus, gooit het weefsel weg nadat het is gevuld met afscheidingen en bloedstolsels, zuigt water op. Helaas ging samen met het zakdoekje de afvoer in en dat strakke, moderne horloge dat ze in september van een vriendin voor haar verjaardag had gekregen. Die gleed van zijn pols af, omdat hij in zijn onnodige haast (hij was er toch als eerste) niet hard genoeg op het gripsysteem drukte. Om een beetje context te geven: het horloge heeft een hittebestendige armband, die met succes waterbestendig is. Op de doos stond in ieder geval "500 ATM waterbestendigheid". De Japanse fabrikanten logen niet over de kwaliteit van het product dat Cecilia droeg, een Casio G-Shock-horloge, iets te groot voor een vrouwenhand, zwarte, ronde wijzerplaat, die de uren aangeeft met blauwe Arabische cijfers. Het verzet zich, het is zelfs vandaag nog intact, alleen dat het, via de riolering, een andere route had en overstroomde in het Suceva-water, in plaats van het overal te vergezellen. Cecilia raakt in paniek, plaatst een advertentie in de krant, hangt overal in de stad posters op met foto's van het horloge en belooft een beloning voor het vinden ervan.

Een maand nadat de zoektocht is begonnen, krijgt ze te horen dat het is gevonden en dat ze het moet komen opeisen. Hij komt op dat kantoor aan, praat met de dame aan de balie die hem het horloge overhandigt. Cecilia weet niet zo goed hoe ze moet reageren, het is haar horloge en toch is het alsof hij weg is. Hoe lang heeft het in het water gelegen waar alles is gemorst, het heeft een militairgroene kleur gekregen, hij zal proberen het thuis te verwijderen, met een pincet, of met een nagelvijl, of met afwasmiddel, of met welk ander schoonmaakmiddel dan ook hij kan vinden. Serieus, het lijkt niet eens op het horloge dat hij in eerste instantie zo leuk vond...

Every time I look down

on this timeless town

Whether blue or gray be her skies

Whether loud be her cheers

or whether soft be her tears

More and more do I realize that

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near

Iubesc Parisul 

De fiecare dată când privesc în jos,

La acest oraș etern,

Fie că cerul lui e albastru sau cenușiu,

Fie că-i sunt zgomotoase uralele

Sau liniștite lacrimile lui,

Din ce în ce mai mult îmi dau seama că...

Iubesc Parisul primăvara,

Iubesc Parisul toamna,

Iubesc Parisul iarna, când burnițează,

Iubesc Parisul vara, când e caniculă.

Iubesc Parisul în orice moment,

Orice moment al anului.

Iubesc Parisul, de ce oh, de ce iubesc Parisul?

Pentru că iubirea mea e aproape 

Iubesc Parisul primăvara,

Iubesc Parisul toamna,

Iubesc Parisul iarna, când burnițează,

Iubesc Parisul vara, când e caniculă.

Iubesc Parisul în orice moment,

Orice moment al anului.

Iubesc parisul, de ce oh, de ce iubesc Parisul?

Pentru că iubirea mea e aproape.

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

Duminica era singura zi cind venilatoarele taceau din zumzetul surd care-mi insotea toata saptamina, ventilatoarele ce racoreau lucratoarele fabricii care era proptita-n zidul casei in care locuiam si umpleau casa aia- o casa nationalizata din care fostul proprietar abia mai putuse sa capete doua odai ,de fapt, fostele camere ale servitorilor,tocmai in fundul curtii,la etaj, dintre care una  mi-o inchiriase mie- cu un fel de tacere care, surprinzator, uneori parea mai sonora decit vesnica lor huruiala.

Si-acum in tacerea acestei duminici de toamna tirzie batea cineva la usa ,lucru de mare mirare, pentru ca in afara de Paula si Costel, care locuiau dedesubt, greu s-ajunga cineva sa faca asta.

Costel era mai degraba absent,rar il vedeam, dar Paula mereu isi facea de lucru in holul de sub scara unde-si incropise un fel de bucatarie si daca nu spala rufe intr-o balie de tabla, atunci fierbea cartofi pe un primus si statea ginditoare in scaunul de-afara de linga usa fumind cu pofta,privind din fundul curtii,spre strada, prin poarta mare, intr-o incremenire in care i-ai fi putut ignora statura, altfel   neglijabila, daca nu s-ar fi terminat cu un cap aproape emblematic.

Cine sau ce i-o fi croit chipul cind pune la cale aparitia ei pe lume n-a avut la-ndemina alta scula decit o sapa si sapa aia cu care i-a croit gura, la figurat, n-a reusit din prima incercare iar corecturile facute mai apoi doar ce i-au multiplicat muchiile si colturile si cutele de pe fata spre o capodopera a tristetii asa incit arata ca o fata de douazeci de ani care pare de cincizeci sau ca o femei de cincizeci de ani care se poarta ca una de douazeci mie-mi-era imposibil sa-i ghicesc virsta altfel decit in marja asta si arata fara echivoc ca viata n-o menajase deloc nici inainte nici dupa ce plecase din ce satra s-o fi nascut,parea ca si cum luase cu adevarat o sapa-n gura, asa cu colturile gurii prabusite, intr-o amaraciune absoluta,resemnata.

Si-acum aparuse la usa,lucru destul de indraznet, imbracata cu o bluza tricotata fara mineci si nimic altceva decit un fel de fustita,mai degraba un cupon, o fisie de stofa de doua palme, un straif, infasurat in jurul coapselor uscate si inchisa c-o agrafa gigantica,lunga de-un deget,care-o prindea, ce fel de stofa o fi fost aia, intr-un pliu gros pe partea stinga 

n-ai o tigara ?, ma-ntreaba, cu vocea ei gijiita…incercind un fel de zimbet peste dintii rari, care  doar ce-i schimonosea si mai tare fata, doar ce facu o jumatate de pas in fata intrind in hol, facindu-ma sa dau si eu o jumatate de pas in spate pina m-am lipt de usa inchisa, inchisa din prevedere, pentru ca nu era prima data cind venea sa ceara ceva si daca n-as fi inchis usa camerei s-ar fi apasat mai tare sa intre, timp in care nu-mi puteam lua gindul de la agrafa ei cocosata,care arata ca muscase mai multa stofa decit putea ea tine ,abia agatata in virful acului si care mie-mi parea un fel de grenada cu un cui subred in mina unui copil….

n-am…m-am lasat de fumat de citeva zile, zic eu…inca cu ochii la agrafa,inca fara un plan de scapare daca cumva s-ar fi intimplat sa explodeze…

hmm…a miriit dispretuitor…pacat….iesind…cumva nedumerita cum o simpla cerere putea sa ma descumpaneasca asa, dupa cum banuiesc ca ma vazuse ea cu panica-n ochi.

Scapat din asa cumpana gindeam si ma asteptam  sa curga mononton,mai mult restul duminicii,citeva carti de citit…cind iara bate la usa…dar de data asta, spre usurarea mea, nu Paula.

Carmen si Vasile aparuti intr-o autentica surpriza ca si-n cea mai improbabila pereche pe care ti-ai fi putut-o imagina ,chiar apa si uleiul ti-ar fi parut o asociere mai naturala.

Vasile , un lipovean din Tulcea, mai mare ca noi cu vreo sapte ani, un student intirziat dar cu o intreaga poveste in spate si singurul dintre colegi care umbla imbracat doar in costum, acelasi costum maro cu care a trecut prin ani si care parea ca traia pentru a fuma sau  ca fuma pentru asi valida existent, mereu nebarberit si cu un zimbet sardonic peste dintii galbeni si tociti.

Carmen, olteanca din Tg.Jiu fusese miss boboc in anul nostru si asta cred ca spune cam tot despre ce impresie ne facea ea noua si daca prin asta ea-si revendica vreun ascendent eu si altii ca mine il aceptam  cu o ingaduinta protectoare.

Il cautau pe Gelu de fapt Carmen il cauta iar Vasile doar o insotea si de-aici si deslegarea misterului acestei inedite intreprinderi, Vasile fiind printre cei doi-trei colegi care stiau unde stau eu in gazda dar facind pe calauza intr-un mod aproape comic fiind cu jumatate de pas in urma celui calauzit, imi imaginam eu, cunoscind dinamica si raporturile dintre ei, Carmen fiind cam cu o palma mai inalta.

Gelu trecuse pe la mine cu vreo doua-trei zile in urma, chiar dormise aici o noapte, dar n-aveam nici o idee pe unde-ar putea fi acum, dar cum nici n-aveam altceva de facut am zis ca merg si eu cu ei, sa-ncercam prin locurile in care banuiam c-ar putea fi.

Primul si cel mai promitator ar fi fost la telefoane, mai precis la Palatul Telefoanelor dupa numele oficial, de unde se putea suna,din anume telefoane cu fise, interurban  cu tarif de local, iar noi stiam cel putin unul dintre ele, iar in spatele lui, intr-o crapatura spre perete ne lasam uneori biletele, ca-ntr-o cutie postala secreta, un rafinament de comunicare pentru anii 80 asa c-am zis c-ar fi cel mai bine sa incepem de-acolo.

Chiar folosind toate scurtaturile stiute ,sa coborim atita cale pina la cheiul Dimbovitei si apoi urcind spre Calea Victoriei tot ne-a luat aproape o ora, cind Carmen a spus, dupa ce muiase evident pasul in ultima vreme… trebuie sa maninc ceva ca nu mai pot merge…

Dupa bugetul meu si dupa cum s-a dovedit si-al lor, singurul loc in care-am fi putut merge si care era si aproape de telefoane, era la oua, cum ii spuneam noi, un fel de restaurant care avea in meniu doar omlete si citeva chestii lactate si unde puteai sa-ti astimperi foamea cu citiva lei, cum am facut si noi comandind trei omlete din cite doua oua si o salata de varza cu otet.

Am mincat repede, pina la urma cit timp iti trebuie sa maninci o omleta din doua oua daca asta-i prima si probabil singura masa din zi si ne pregateam sa plecam in zadarnica cautare, cind Carmen a ridicat farfurioara in care fusese salata de varza si in care mai ramasese doar otetul diluat si a sorbit tot ce era acolo cu mare pofta.

Si-atunci, pret de citeva secunde, ca un joc de ping-pong in care in loc de minge erau privirile noastre, a mea spre Carmen a lui Vasile spre Carmen a mea spre Vasile , a lui Vasile spre mine, ale noastre,sincron  spre ea si Carmen, care doar privea multumita la farfurioara goala ,de-acum, cu un chip parca mai imblinzit, aproape pasnic,iar in secundele alea, din ce-ar fi fost mai intii o mirare,reflexia ei din privirea lui Vasile s-a transformat intr-o banuiala ca dupa o alta secunda, un ultim gind care s-a-ntilnit cu aceeasi banuiala din privirea lui care parea ca urmase acelasi drum ca si mine, s-a transformat intro certa revelatie stiind in acelasi timp cu Vasile ceva ce Carmen probail banuia si de care Gelu sigur n-avea habar, dar care-ar fi aflat curind daca rodul cautarii noastre s-ar fi implinit.

Ne-am ridicat si am iesit, fara ca Vasile sa mai faca vreun semn sau vreo aluzie, nici atunci , nici vreodata, lucru care m-a cam surprins pentru ca el era de obicei taios si sarcastic iar Carmen care-si recapatase privirea concentrata si atenta ca de cercetas aflat in misiune reluase comanda.

La vremea aia se-nsera devreme si cautarile noastre pareau zadarnice desi ne-am mai invirtit vreo ora pe la telefoane, pe la cabine,la cutia postala secreta -care era goala- pe strazile din jur, pe la cinematografele de pe bulevard pina cind ploaia marunta ne-a facut sa renuntam asa ca ei au plecat spre camin iar eu m-am intors cu tramvaiul acasa.

Se-ntunecase bine cind am ajuns, nu era nimeni in hol, Paula nu bucatarea nimic sub scara iar primusul verde statea stins si soios sub becul aproape chior,galbui…

I-am lasat pe masuta primusului tigara luata de la Vasile ca un fel de ofranada adusa cuiului de grenada care inca rezistase si am urcat in odaia mea rece, spre-o alta noapte.

Alexandru cel Bun — Povestea unui suflet care s-a întors la lumină

Se spune că fiecare om poartă în adâncul inimii sale o taină pe care lumea nu o poate vedea. Unii oameni își ascund această taină sub zâmbete, alții sub bogății, alții sub putere, iar alții sub o tăcere atât de adâncă, încât nimeni nu mai bănuiește ce se petrece în sufletul lor. Dar Dumnezeu, Care vede și cele ascunse, cunoaște întotdeauna durerea, frica și nădejdea fiecărui om.

Așa era și Lex Luthor.

În copilărie, fusese un băiat cu o minte neobișnuit de ageră. Îi plăcea să citească și să cerceteze, iar cărțile deveniseră prietenii lui cei mai apropiați. În timp ce alți copii alergau prin curțile caselor, Lex putea rămâne ore întregi în bibliotecă, cu o carte deschisă înaintea lui și cu lumina unei lămpi căzând peste paginile pline de formule și desene.

Era curios.

Întreba mereu „de ce?”.

De ce se mișcă lucrurile?

De ce cad obiectele?

De ce oamenii se comportă într-un anumit fel?

De ce unii au totul, iar alții nu au aproape nimic?

Dar printre toate aceste întrebări exista una pe care nu îndrăznea să o rostească:

De ce nu mă simt iubit?

Casa în care crescuse era mare și bogată. Avea camere numeroase, mobilier scump și oameni care se ocupau de toate nevoile familiei. Nimic nu părea să lipsească.

Și totuși, în sufletul copilului exista o singurătate pe care nimeni nu o putea cumpăra și nicio invenție nu o putea vindeca.

Tatăl său era un om sever. Pentru el, slăbiciunea era un lucru de neiertat, iar greșeala trebuia ascunsă. Lex învățase de mic că trebuie să fie puternic.

Dacă lua o notă bună, trebuia să ia una și mai bună.

Dacă făcea o invenție, trebuia să construiască una și mai impresionantă.

Dacă reușea ceva, succesul nu era niciodată suficient.

Astfel, copilul începu să creadă că valoarea lui depinde de ceea ce poate realiza.

Într-o seară, după ce petrecuse ore întregi studiind, Lex își privi tatăl și întrebă cu glas scăzut:

— Tată, ești mândru de mine?

Bărbatul îl privi câteva clipe.

— Ai făcut bine, răspunse el.

Atât.

Pentru un copil, acele cuvinte nu erau suficiente.

Lex coborî privirea.

În acea seară, în timp ce se afla singur în camera lui, își spuse:

— Voi deveni atât de puternic, încât nimeni nu va mai putea spune că nu sunt suficient de bun.

Nu știa atunci că această hotărâre avea să-i schimbe întreaga viață.

Anii trecură.

Copilul deveni adolescent, iar adolescentul deveni tânăr. Inteligența lui se transformă într-un instrument puternic. Citea despre știință, tehnologie, economie și filozofie. Învăța repede și reușea să rezolve probleme pe care alții le considerau aproape imposibile.

Dar, odată cu inteligența, crescuse și mândria.

Lex nu mai privea oamenii ca pe niște semeni, ci ca pe niște trepte.

Unii îi erau folositori.

Alții îi erau inutili.

Cei care îi erau de folos erau păstrați aproape.

Cei care îl dezamăgeau erau îndepărtați.

În cele din urmă, deveni un om foarte bogat și foarte influent.

Avea tot ceea ce copilul de odinioară își dorise.

Dar într-o noapte, când toate luminile orașului străluceau în depărtare, Lex rămase singur în biroul său.

În fața lui se aflau documente, contracte și rapoarte.

Pe masă se afla un ceas.

Tic.

Tac.

Tic.

Tac.

Lex se uită la el.

Deodată, toate lucrurile din jur i se părură fără însemnătate.

Se ridică și se apropie de fereastră.

Orașul era frumos.

Dar în sufletul său era întuneric.

— Am tot ce mi-am dorit, spuse el încet.

Apoi făcu o pauză.

— Și de ce sunt atât de singur?

Întrebarea rămase fără răspuns.

În noaptea aceea, Lex nu dormi.

Pentru prima dată după mulți ani, începu să-și cerceteze nu mintea, ci inima.

Își aminti de copilul care fusese.

Își aminti de dorința de a fi iubit.

Își aminti de toate momentele în care răspunsese la durere prin mândrie.

Și atunci înțelese că ridicase în jurul inimii sale un zid.

Un zid foarte înalt.

Îl construise din avere.

Din orgoliu.

Din teamă.

Din neîncredere.

Din dorința de control.

Dar acum zidul devenise închisoarea lui.

A doua zi începu să caute răspunsuri.

Citi despre credință.

Citi despre creștinism.

Citi despre sfinți.

Citi despre oameni care renunțaseră la bogăție pentru a-și salva sufletele.

Și, cu cât citea mai mult, cu atât simțea o chemare pe care nu o putea explica.

Într-o carte veche întâlni cuvântul „pocăință”.

La început nu îi înțelese adevărata însemnătate.

Dar apoi descoperi că pocăința nu înseamnă doar regret.

Înseamnă întoarcere.

Întoarcerea inimii către Dumnezeu.

Lex rămase mult timp privind acel cuvânt.

Apoi șopti:

— Poate că asta caut.

Și porni la drum.

Drumul său îl purtă până în România.

Ajunse într-o zi în Gorj, iar după multe ore de călătorie se apropie de Cărbunești-Sat.

Era o zi liniștită.

Cerul era senin, iar vântul mișca încet frunzele copacilor. Satul părea departe de lumea în care Lex își construise imperiul.

Aici nu existau clădiri uriașe.

Nu existau oameni care să alerge după bani.

Era doar liniște.

Și în mijlocul acelei liniști, Lex zări o biserică ortodoxă.

Se opri.

Privi spre turla bisericii.

Deasupra ei se afla Sfânta Cruce.

În sufletul său se născu o emoție pe care nu o mai simțise.

Nu știa de ce, dar simțea că trebuie să intre.

Coborî din mașină.

Merse încet spre poartă.

O deschise.

Păși în curtea bisericii.

La intrare îl întâmpină un om al bisericii.

— Pace și bine ai venit!

Lex îl privi surprins.

— Bună ziua.

— Bine ai venit. Ești pentru prima dată aici?

Lex ezită.

— Da.

Omul zâmbi.

— Atunci intră. Nu te teme.

Lex îl privi.

— Nu știți cine sunt.

— Nu contează cine ai fost înainte să intri pe această poartă. Contează cu ce inimă ai venit.

Cuvintele îl tulburară.

Lex păși în biserică.

În interior, lumina candelelor se mișca încet. Icoanele priveau tăcute către cei care veniseră să se roage.

Lex nu știa toate rânduielile.

Nu știa unde să stea.

Nu știa ce să facă.

Dar știa că trebuia să rămână.

Se apropie de icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă, își aminti de toate lucrurile pe care le făcuse.

Își plecă fruntea.

— Doamne...

Se opri.

Vocea îi tremura.

— Dacă mă mai poți primi...

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Primește-mă.

În biserică era liniște.

Dar în sufletul lui se întâmpla ceva.

Pentru prima dată, Lex nu mai încerca să fie puternic.

Nu mai încerca să demonstreze nimic.

Pur și simplu stătea înaintea lui Dumnezeu.

Preotul îl primi și îl ascultă.

Lex povesti despre copilăria sa.

Despre singurătate.

Despre tatăl său.

Despre dorința de a fi respectat.

Despre averea sa.

Despre mândrie.

Despre oamenii pe care îi rănise.

Despre nopțile în care, deși avea totul, se simțea gol.

Când termină, preotul îi spuse:

— Fiule, Dumnezeu nu așteaptă să vii înaintea Lui spunând că nu ai greșit. Dumnezeu așteaptă să vii cu inimă sinceră și să spui: „Am greșit. Ajută-mă să mă schimb.”

Lex ridică ochii.

— Și dacă am greșit prea mult?

— Niciun om nu trebuie să creadă că mila lui Dumnezeu este mai mică decât greșelile sale.

Lex rămase tăcut.

Cuvintele acestea îi pătrunseră adânc în suflet.

În zilele următoare, începu să vină tot mai des la biserică.

Învăța.

Se ruga.

Asculta.

Întreba.

Și, încetul cu încetul, omul care fusese Lex Luthor începea să se schimbe.

Nu peste noapte.

Nu printr-o minune care să șteargă trecutul.

Ci prin pași mici.

Într-o dimineață ajută un bătrân să ducă niște lucruri până acasă.

În altă zi cumpără medicamente pentru o familie care avea nevoie de ele.

Apoi ajută un copil să-și cumpere cărți pentru școală.

Când oamenii îi mulțumeau, el răspundea:

— Nu mie trebuie să-mi mulțumiți. Mulțumiți lui Dumnezeu și rugați-vă pentru mine.

Averea lui începu să fie folosită pentru oameni.

Casa lui deveni mai simplă.

Viața lui deveni mai liniștită.

Dar cea mai mare schimbare era în inimă.

Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Lex rămase în biserică.

Privi icoanele și spuse:

— Vreau să las în urmă omul care am fost.

Preotul se apropie.

— Ce ai în inimă?

Lex răspunse:

— Vreau un nume nou.

— Ce nume?

Lex privi către icoana Mântuitorului.

— Alexandru.

Apoi adăugă:

— Alexandru cel Bun.

Preotul zâmbi.

— Atunci să înțelegi că un asemenea nume nu este o laudă. Este o datorie. Dacă vrei să fii numit astfel, trebuie să înveți să fii bun în fiecare zi.

Alexandru își plecă fruntea.

— Voi încerca.

— Nu spune doar „voi încerca”. Spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.”

Alexandru făcu semnul Sfintei Cruci.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi merge pe acest drum.

Din acea zi, oamenii din sat îl numiră Alexandru cel Bun.

Dar el nu se considera bun.

Când cineva îl lăuda, răspundea:

— Nu sunt bun. Încă învăț să fiu.

Într-o seară, stătea în curtea bisericii și privea apusul.

Un copil se apropie de el.

— Domnule Alexandru?

— Da?

— Pot să te întreb ceva?

— Sigur.

— De ce ai venit tocmai aici?

Alexandru zâmbi.

— Pentru că eram pierdut.

— Și acum?

Alexandru privi către biserică.

— Acum știu unde să mă întorc atunci când mă rătăcesc.

Copilul se gândi puțin.

— Și unde este drumul?

Alexandru răspunse:

— În inimă, dacă inima îl caută pe Dumnezeu.

Copilul zâmbi și plecă.

Alexandru rămase singur.

Clopotul începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi încă o dată.

Sunetul se răspândi peste casele satului.

Alexandru își făcu semnul Sfintei Cruci.

În fața bisericii, sub lumina amurgului, nu mai era omul care se temea să fie slab.

Nu mai era copilul care credea că trebuie să fie puternic pentru a fi iubit.

Nu mai era omul care credea că averea poate cumpăra pacea.

Era Alexandru.

Un om care învățase să se roage.

Un om care învățase să ceară iertare.

Un om care învățase să ajute.

Un om care învățase că adevărata putere nu este să-i stăpânești pe ceilalți, ci să-ți stăpânești propria mândrie.

Într-o noapte, înainte să plece din biserică, Alexandru îngenunche înaintea icoanei Mântuitorului.

Lumina unei singure candele tremura în liniștea bisericii.

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. Îți mulțumesc că mi-ai arătat drumul atunci când eu nu mai știam încotro să merg. Ajută-mă să nu mă mai întorc la omul care am fost. Ajută-mă să fiu bun cu cei săraci, blând cu cei întristați, răbdător cu cei care greșesc și smerit atunci când oamenii mă laudă.

Se opri.

Apoi adăugă:

— Și dacă vreodată voi uita cine sunt, adu-mi aminte de această biserică și de ziua în care ai deschis înaintea mea ușa către o viață nouă.

Apoi se ridică.

Ieși din biserică.

Deasupra satului se întindea cerul înstelat.

Alexandru privi către el și zâmbi.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nevoia să aibă răspuns pentru toate.

Unele lucruri trebuiau doar trăite.

Unele taine trebuiau doar primite.

Iar unele drumuri trebuiau parcurse cu credință.

A doua zi, Alexandru se întoarse din nou la biserică.

Și în ziua următoare.

Și după aceea.

Viața lui nu devenise lipsită de încercări. Mai avea momente de îndoială, momente în care trecutul îl urmărea și momente în care vechea mândrie încerca să se întoarcă.

Dar acum știa ce să facă.

Se oprea.

Se ruga.

Și își amintea de cuvintele preotului:

„Nu contează numai cât de jos ai căzut. Contează și către cine te întorci atunci când te ridici.”

Așa trecură anii.

Iar oamenii din Cărbunești-Sat ajunseră să-l cunoască nu după trecutul său, ci după faptele sale.

Copiii îl salutau.

Bătrânii îi vorbeau.

Oamenii săraci știau că pot găsi la el un ajutor.

Iar el, de fiecare dată când cineva îi spunea „Alexandru cel Bun”, își pleca privirea și răspundea:

— Rugați-vă pentru mine, ca să merit într-o zi acest nume.

Și astfel, omul care cândva crezuse că lumea trebuie cucerită învățase că adevărata biruință este aceea asupra propriei mândrii.

Omul care își construise ziduri în jurul inimii învățase să deschidă ușa.

Omul care căutase puterea în bogăție o găsise în credință.

Iar omul care fusese cândva Lex Luthor își găsise, în cele din urmă, un alt nume și un alt drum.

Alexandru cel Bun.

În fiecare duminică, clopotul bisericii din Cărbunești-Sat se auzea peste sat.

Iar atunci Alexandru își ridica privirea către cer și își făcea semnul Sfintei Cruci.

Nu mai întreba:

„Cât de puternic pot deveni?”

Ci întreba:

„Cât de mult bine pot face astăzi?”

Și aceasta a fost cea mai mare schimbare din viața lui.

Pentru că omul care își petrecuse copilăria încercând să fie deasupra tuturor descoperise, la sfârșitul drumului, că omul adevărat nu se înalță călcând peste ceilalți.

Se înalță atunci când îi ridică pe cei căzuți.

Iar în lumina blândă a candelelor, înaintea icoanelor, Alexandru cel Bun învățase taina pe care nicio carte de știință și nicio avere nu i-o putuseră dărui:

că sufletul își găsește adevărata pace atunci când omul se întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.

Și astfel, povestea lui nu s-a sfârșit în ziua în care și-a schimbat numele.

Atunci abia a început.

A început povestea unui om care a învățat să iubească.

A unui om care a învățat să ierte.

A unui om care a învățat să fie smerit.

A unui om care a învățat să folosească ceea ce avea pentru binele altora.

A unui om care, după o viață întreagă petrecută în căutarea puterii, a găsit în cele din urmă ceva mai mare decât puterea:

credința, nădejdea și iubirea.

Iar peste sat, în liniștea serii, clopotul bisericii continua să bată.

Și fiecare bătaie părea să spună:

„Întoarce-te.”

„Nu este prea târziu.”

„Ridică-te.”

„Mergi înainte.”

Iar Alexandru cel Bun mergea.

Cu pași liniștiți.

Cu inima smerită.

Și cu Dumnezeu înaintea lui.

Articolul 601 — Dreptul la viață

(1) Viața omului are o valoare fundamentală.

(2) Fiecare persoană trebuie tratată cu demnitate și respect.

(3) Nimeni nu trebuie să fie ucis în mod ilegal.

Articolul 602 — Respectarea demnității umane

(1) Fiecare om are demnitate indiferent de credință, origine, avere, statut sau opinii.

(2) Demnitatea persoanei trebuie respectată în familie, Biserică, școală, muncă și societate.

(3) Umilirea și degradarea intenționată a unei persoane sunt incompatibile cu principiile prezentei Constituții.

Articolul 603 — Interzicerea omorului

(1) Porunca „Să nu ucizi” constituie un principiu moral fundamental al acestei Constituții.

(2) Nimeni nu are dreptul să ia viața unei persoane prin răzbunare, ură sau interes personal.

(3) Viața trebuie protejată prin mijloace pașnice și legale.

Articolul 604 — Interzicerea violenței

(1) Violența fizică împotriva unei persoane este condamnată.

(2) Creștinul nu trebuie să își rezolve conflictele prin lovire, agresare sau răzbunare.

(3) Conflictele trebuie soluționate prin dialog și mijloace legale.

Articolul 605 — Violența domestică

(1) Bătaia, amenințarea, intimidarea și abuzul în familie sunt condamnate.

(2) Soțul nu are dreptul să își lovească soția, iar soția nu are dreptul să își lovească soțul.

(3) Copiii, părinții și celelalte persoane din familie trebuie protejate împotriva abuzului.

Articolul 606 — Interzicerea torturii

(1) Tortura este incompatibilă cu demnitatea umană.

(2) Nicio persoană nu trebuie supusă torturii sau tratamentelor degradante.

(3) Credința religioasă nu poate fi invocată pentru justificarea torturii.

Articolul 607 — Interzicerea cruzimii

(1) Cruzimea intenționată față de oameni este condamnată.

(2) Creștinul este chemat să manifeste milă și compasiune.

(3) Suferința unei persoane nu trebuie folosită ca spectacol sau instrument de răzbunare.

Articolul 608 — Interzicerea răzbunării

(1) Creștinul nu trebuie să își facă singur dreptate prin violență.

(2) Nedreptatea trebuie sesizată autorităților competente.

(3) Răzbunarea nu reprezintă dreptate.

Articolul 609 — Ura

(1) Ura față de o persoană nu trebuie transformată în violență.

(2) Creștinul este chemat să combată ura prin adevăr, rugăciune, răbdare și responsabilitate.

(3) Iertarea este încurajată, fără a elimina dreptul victimei la protecție și dreptate.

Articolul 610 — Mânia

(1) Mânia trebuie controlată.

(2) Furia nu justifică lovirea, amenințarea sau uciderea unei persoane.

(3) În timpul unui conflict, retragerea și calmarea situației sunt preferabile violenței.

Articolul 611 — Amenințările

(1) Nimeni nu trebuie amenințat cu moartea, bătaia sau distrugerea bunurilor.

(2) Amenințările grave trebuie tratate cu seriozitate.

(3) Persoana amenințată are dreptul să solicite protecție.

Articolul 612 — Protecția persoanei vulnerabile

(1) Copiii, vârstnicii și persoanele aflate în situații de vulnerabilitate trebuie protejate.

(2) Vulnerabilitatea nu poate fi exploatată.

(3) Comunitatea creștină trebuie să ofere sprijin celor aflați în nevoie.

Articolul 613 — Interzicerea sclaviei

(1) Nicio persoană nu trebuie tratată ca proprietatea altei persoane.

(2) Libertatea și demnitatea umană trebuie respectate.

(3) Exploatarea unei persoane prin constrângere este condamnată.

Articolul 614 — Interzicerea traficului de persoane

(1) Traficul de persoane este incompatibil cu demnitatea umană.

(2) Exploatarea persoanelor vulnerabile trebuie combătută.

(3) Comunitățile creștine sunt încurajate să sprijine victimele.

Articolul 615 — Exploatarea sexuală

(1) Exploatarea sexuală a unei persoane este condamnată.

(2) Nicio persoană nu trebuie constrânsă să participe la acte sexuale împotriva voinței sale.

(3) Minorii trebuie protejați în mod special împotriva exploatării sexuale.

Articolul 616 — Prostituția și exploatarea

(1) Prezenta Constituție condamnă exploatarea, constrângerea și traficul sexual.

(2) Persoana vulnerabilă nu trebuie tratată cu ură sau dispreț.

(3) Comunitățile creștine sunt chemate să ofere sprijin persoanelor care doresc să iasă din situații de exploatare.

Articolul 617 — Respectarea persoanei

(1) Fiecare om trebuie tratat ca persoană, nu ca obiect.

(2) Nicio persoană nu poate fi redusă la statutul său social, economic sau religios.

(3) Respectul aproapelui reprezintă o obligație morală fundamentală.

Articolul 618 — Protecția victimei

(1) Victima unei agresiuni trebuie tratată cu respect.

(2) Comunitatea trebuie să evite învinovățirea victimei.

(3) Victima trebuie încurajată să solicite ajutorul corespunzător.

Articolul 619 — Protecția martorilor

(1) Persoanele care semnalează abuzuri trebuie tratate cu responsabilitate.

(2) Intimidarea martorilor este incompatibilă cu principiile dreptății.

(3) Problemele juridice privind protecția martorilor se soluționează potrivit legii.

Articolul 620 — Dreptatea

(1) Creștinul este chemat să urmărească dreptatea.

(2) Dreptatea nu trebuie confundată cu răzbunarea.

(3) Nimeni nu trebuie condamnat pe baza unor acuzații neverificate.

Articolul 621 — Prezumția de nevinovăție

(1) O persoană acuzată de o faptă nu trebuie considerată vinovată înainte de stabilirea vinovăției potrivit legii.

(2) Comunitățile religioase trebuie să evite condamnările bazate doar pe zvonuri.

(3) Adevărul trebuie căutat cu responsabilitate.

Articolul 622 — Mărturisirea și responsabilitatea

(1) Creștinul este încurajat să își recunoască greșelile.

(2) Pocăința presupune asumarea responsabilității și dorința de îndreptare.

(3) Pocăința nu trebuie folosită pentru a ascunde sau continua abuzul.

Articolul 623 — Îndreptarea

(1) Persoana care a greșit este chemată să se îndrepte.

(2) Îndreptarea presupune schimbarea comportamentului.

(3) Atunci când există victime, repararea răului trebuie urmărită în limitele legii și posibilităților.

Articolul 624 — Iubirea și dreptatea

(1) Iubirea creștină trebuie să fie unită cu dreptatea.

(2) A iubi o persoană nu înseamnă a ascunde răul pe care îl face.

(3) Protejarea celui vulnerabil este o formă de responsabilitate față de aproapele.

Articolul 625 — Principiul sacru al vieții și demnității

(1) Viața și demnitatea fiecărei persoane trebuie respectate.

(2) Omorul, tortura, violența, răzbunarea, sclavia, exploatarea și abuzul sunt incompatibile cu principiile prezentei Constituții.

(3) Creștinul este chemat să fie făcător de pace, apărător al celui vulnerabil și slujitor al aproapelui.

… Domnul își  continuă pașii călăuziți de bastonul lui alb ca într-o plimbare în amurg. Merge agale, nu deranjează trecătorii, dar uneori  trecătorii grăbiți, involuntar îl lovesc cu sacoșele lor, cu neatenția lor, chiar și cu nepăsarea. Fatalitate, ar spune unii, se înnopta și  trecătorii erau nervoși, chiar înjurau că nu se aprinde iluminatul stradal mai repede deși nu era chiar întuneric de nu se putea merge pe stradă. Omul cu bastonul alb se oprește , lovește ușor un coș de gunoi stradal și lasă în coș un șervețel cu care s-a șters la ochii, poate a șters câteva lacrimi…Continuă drumul cu pasul lui controlat, ajungând în dreptul unui gard de fier ce străjuia curtea și biserica ,, Izvorul Tămăduirii,,. Pipăie sulițele gardului, se lipește de el, cuprinde bastonul alb intre palmele împreunate ca în  rugăciune și cu ochii îndreptați spre cer, se aude  glasul ce-i mulțumește lui Dumnezeu  pentru toate putințele și neputințele lui de a percepe lumea și tot ce-l înconjoară cu ochii sufletului, cu simțul  trăirii și al discernământului, toate  considerându-le daruri cerești. Se îndepărtează de gard și precum s-ar adresa cuiva din fața lui, spune încet, din când in când mai tare : ,,Tatăl nostru care ne ești în ceruri…..Facă-se voia ta…..Și mă iartă Doamne….Și eu iert greșelile greșiților mei…!,,. Apoi își face semnul crucii,coboară bastonul alb, sprijinul lui permanent, fixând cu el pământul ,caută direcția drumului spre întoarcerea acasă. Crucea ce străjuia turla principală a bisericii strălucind în noapte se înălța  spre cer, parcă  vrând să se contopească cu stelele,sau, poate  dând zbor rugăciunilor spre neant.
Cu același pas domul omul cu bastonul alb trece pe lângă vitrine luminate, oameni grăbiți, oameni veseli,poate unii  triști, dar tristețea nu se poate auzi, ea, poate fie văzută, simțită…
Din față veneau spre el glasuri de copii veseli, zglobii și  deodată in jocul lor lovesc bastonul, îl lovesc pe domnul care se dezechilibrează, cade  și bastonul se rulează departe de el…
- Vă rog dați-mi bastonul, vă rog bastonul dați-mi-l!
Tatăl și copiii care se jucau, imediat îi dau ajutor să se ridice, îi dau bastonul și mereu se scuză,  se roagă să fie iertați,  se interesează dacă în cădere nu s-a lovit. Zâmbetul politicos luminează chipul nevăzătorului care îi asigura pe copii că totu-i bine și apoi își spun la revedere. Copiii plecă privind triști în urmă. Omul mai rămâne pe loc, își trece palmele peste bastonul alb,  tactil caută să se localizeze mai aproape de partea  laterala a trotuarului…Mersul îi este puțin șchiopătat  , durerea  nu-i oprește drumul către  casă. Își spune ca pentru el,  că-i pare rău ca le-a stricat veselia ștrengarilor.
În sensul celălalt al drumului, tatăl cu cei doi copii dojeniți de el, încearcă să le explice de ce  domnul nevăzător are bastonul alb deși nu vede culorile, spunându-le că bastonul este alb să fie văzut de cei care văd, pentru a nu  deranja persoanele nevăzătoare, cum au făcut ei. Unul dintre copii îi spune că mai bine era ca domul să fie însoțit de cineva, să-l țină de mănă așa cum sunt ținuți de mână copiii…Tatăl profund impresionat le spune că uneori oamenii care văd sunt neatenți, nepăsători față de cei ce văd doar cu sufletul.
Un om și bastonul lui alb urcă în liniște treptele scării care duc spre apartamentul lui. De la etajul unu se deschide o ușă:
- Mulțumim frumos domnule Petru, să știți că a  venit de la deranjamente cineva și a remediat iluminatul pe casa scării, datorită apelului telefonic făcut de dumneavoastră.
Cu același  zâmbet politicos, domnul , se bucură că s-a  rezolvat cu iluminatul pe casă scării și îi urează vecinului noapte bună.
- Noapte bună vă spun și eu, domnule . Dar, de ce șchiopătați, ce-ați pățit ?
- De data aceasta, vecine, a fost seara mai întunecată, nimic altceva...                                                     
E noapte pentru văzători . Nevăzătorii și ei visează...  Bastonul nevăzătorilor este alb să fie văzut de cei ce văd...Povestea aceasta cu adevărurile ei nu-i scrisă în alfabetul Braille, este scrisă doar pentru văzători.