Pește preistoric în engleză

- Ai vrea să fii o rază de soare să ridici privirea copilului pe-o floare?
- Aș vrea…Și floarea să fie floare de câmp!
- Ai vrea să fii duhovnicul  căruia i se spovedește călugărul din vechiul schit, când a uitat să bată toaca, a uitat și rugăciunea?
- Sufletul meu nu este pregătit!…
- Ai vrea să fii alpinistul ce poartă steagul biruinței pe culmea neputinței, lăsând pe cărarea abruptă urmele tale de străduință.?
- Aș vrea să fiu șerpașul  a cărui urmă se șterge…
- Ai vrea să fii…?
- Sunt, sunt copilul ce bate toaca, își spune rugăciunea sub cupola cerului, în timp ce călugărul cântă din caval doina ce mângâie florile câmpului.
- ,,Cogito, ergo sum,,.

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

Îi dau borcanul.

Și rămân, din nou, cu nimic.

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

Eu rămân.

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

Nu mai vând nimic.

Acum, învăț să păstrez.

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Forsögulegur fiskur

Hópur ástralskra vísindamanna og geimkönnuða hefur vogað sér að taka þátt í verkefni sem þeir hafa aldrei heyrt um áður, nefnilega að fara í ferð með nýju Kepler 170 eldflauginni. Eldflaugin er í raun frumgerð, enn í þróunarprófunum, en voru lofaði að þeir yrðu verðlaunaðir fyrir hugrekki sitt ef þeir kæmu aftur heilu og höldnu til jarðar.

Þeir tóku áhættuna sem þeir verða fyrir, gerðu sér grein fyrir að þeir gætu ekki litið dagsins ljós aftur, tóku áskoruninni, tóku allt sem þeir þurftu, fengu tvenns konar búnað (einn fyrir þegar þeir eru í eldflauginni og annan fyrir þegar það mun tungl og þeir verða að fara upp á yfirborð Júpíters tungls Evrópu). Verkefni þeirra miðar að því að kanna og greina himintunglann Europa, sem fleiri kenningar hafa heyrst um, en ekkert áþreifanlegt í meginatriðum. Leyndardómurinn er þeim mun meiri að það hafi verið gefið þetta nafn "Evrópa", mjög almennt nafn, vegna þess að það er meginland Evrópu og myndun Europa FM, en ég sé eitthvað kunnuglegt í þessu nafni, bendir það ekki einhvern veginn til hugmyndina um að það gæti lofað tilvist lífsforma, hvort sem það jafnvel örverur?Og ef satt er, þá: Hvernig myndi dagur á Evrópu líta út?, Hversu margar klukkustundir hefur sólarhring þar?, Hver væri meðalhiti? , Er himinninn einhver sérstakur litur þarna, eins og hvernig sjáum við á jörðinni?, Eru árstíðir á þeim eða er það eilífur vetur?, Í ljósi þess að það er vatnsrík pláneta, er flogi og flæði?

Hugrakkir vísindamenn okkar munu gefa okkur svar við öllum spurningum. Stjórnturninn sér til þess að allar nauðsynlegar athuganir séu gerðar til að fara í loftið og vélarnar fara í gang, skrúfurnar snúast hraðar og hraðar, þær eru slökktar. Þeir fara í gegnum öll lög lofthjúps plánetunnar jarðar, þeir hristast eins og þeir geta, þeir geta ekki einu sinni haft augun opin lengur og þeir hafa yfirgefið lofthjúpinn. Nú er eldflaugin enn á leið í átt að Evrópu, en á hægari hraða, eins og hún sé á floti, sem er það sem hún gerir í raun og veru.

Til að draga ferðalag þeirra segi ég að eftir mánuð komu þeir til Evrópu, mánuð þar sem þeir lifðu aðeins á niðursoðnum túnfiski, hylkjum sem koma í stað daglegra máltíða, þeir eru þurrkaðir og beinþéttni þeirra hefur minnkað. Þeir hafa ekki farið í bað í mánuð, en árangur krefst fórna.

Þeir komu, þeir komust út úr eldflauginni, þeir voru að ganga á yfirborði frosnu hafsins í Evrópu. Hættan á að renna og togna á ökkla er ekki eins og á skautavellinum, því þyngdaraflið er ekki eins og á jörðinni, ég snerti yfirborðið með fótunum öðru hvoru, ekki alltaf, þetta er meira stökkganga. Með leysi sem bráðnar, sýður, gerir hvers kyns efni fljótandi, kýldu þeir gat á yfirborð Evrópu til að draga sýni, vísbendingar um líf, hvað sem er. Rafmagnsstöng er síðan sett í það gat. Þegar það finnur skepnur mun það setja net þar sem það mun veiða þær. Það er ekki einu sinni stundarfjórðungur liðinn á jörðinni að þeir hafi þegar náð einhverju. Hver er tilgangurinn með því að vera fastur ef hann kemst ekki upp úr holunni vegna þess að hún er of lítil? Landkönnuðir stækka gatið með leysinum. Þeir drógu út stórt dýr á stærð við strandhvalirnar sem eru í fréttum. Ég set hann í hitakassa af hans stærð og fer með hann í eldflaugina.

Hann virðist frekar dofinn, þegar hann er að deyja úr því að vera tekinn úr sínu náttúrulega umhverfi.

Einn vísindamannanna tekur atlas um líffærafræði sjávardýra á Evrópu. Sjáðu þennan fisk, hann lítur út eins og jarðarbrauð ásamt steinbít. Munnurinn er nokkuð áhugaverður, nefið ferhyrnt og með yfirvaraskegg.

Í fyrstu héldu þeir að um sjaldgæfa tegund væri að ræða úr ríkinu Felinae Purcicae natāre, en eftir að þeir stungu hann fyrir blóð var niðurstaða DNA prófsins vægast sagt átakanleg.

Rannsakendur héldu frystum kattardýri í haldi, nánar tiltekið ferskvatninu Nebelung. Hann var einn af fáum Nebelungum neðansjávar (alveg gamlir að því er virðist) sem raunverulega búa í kyrrlátu vatni tunglsins Evrópu. Það var grátt eins og Nebelung kettirnir á jörðinni. Það hefur lögun eins og fiskur, en samkvæmt atlasinu væri það kattardýr. Þannig að það getur ekki verið annað en selur ef hann hefur bæði kött- og fiskeiginleika.

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Die Überraschungen in der neuen Wohnung

Nach dem Umzug in die neue Wohnung, genauer gesagt mit der Mitnahme aller Habseligkeiten, entdeckte Cecilia immer mehr unnatürliche Dinge. Er bewegte zum Beispiel Möbelstücke und hörte irgendwann ein Knarren in der Wand. Neugierig klopfte Cecilia ein wenig mit ihrem Nagel an die Wand, der Putz löste sich in einer Sekunde und brachte ein wunderschönes Loch in der Wand zum Vorschein. Deshalb decken unsere fleißigen und engagierten Bauarbeiter die Löcher mit durchsichtigem Klebeband ab und tragen Tünche auf. Es wäre gelinde gesagt seltsam, aber wir sollten auch sagen, dass es sich um eine Arbeit handelt, die nur mit den Augen der Welt erledigt wird. Was machen wir mit solchen Mauern im Falle eines Erdbebens oder so? Sie überfallen die Mieter, bevor diese aus der Wohnung fliehen können.

Dann wollte er die Tücher mit ins Badezimmer nehmen, im Badezimmer, was konnte er sonst noch finden, ein doppeltes Cheeseburger-Sandwich, dort einen Monat lang vergessen, aber in fast perfektem Zustand. Es ist zwar nicht mehr essbar, aber es sieht unglaublich gut aus. Es gibt auch Verpackungen aus Cordon Bleu, Apfelkuchen von Hornbach, Österreichischen Schinken (der leckerste Schinken für Bauherren), Martinelwürste, es scheint, dass die Leute beim Essen deutsche Qualität bevorzugen, das ist nur eine Beobachtung.

Aber diese Bauingenieure sind etwas müde, weil sie ihre Druckbleistifte, Notizbücher und ich weiß nicht, wie viele Stifte es im Haus gibt. Es passt zu Cecilia, es wird ihr sehr gut tun, die Noten vier und zwei zu vergeben, denn das ist alles, was ihr Herz zulässt. Wer es schafft, bei ihren Prüfungen eine Sieben zu bekommen, kann wirklich ein bisschen Englisch. Aber er glaubt nicht, dass es schwierig sein würde, er glaubt, dass die Anstrengung von beiden Seiten kommen muss, nicht nur von der einen gebend und der andere nehmend. Darüber hinaus ist sie der Meinung, dass es das Lernen sehr erleichtert, doch sie ist sich dieser Fähigkeit etwas unsicher, sie möchte sich durch die Lektüre der Kindertests davon überzeugen. Es sieht kalt aus, aber im Inneren verbirgt sich ein warmes, sensibles, sogar kindisches Herz. Aus zu großer Lust, Kind zu sein, regt sie sich nicht auf, sie lacht sogar, als sie den Tisch im Wohnzimmer sieht, den gleichen alten Tisch aus der Wohnung ihrer Großeltern. Wie gekritzelt, mit Buntstiften, Buntstiften und Wasserfarben gezeichnet, sie ist aus der Zeit geblieben, als ihr Sohn etwa 2-3 Jahre alt war. Wenn er seine Malbücher aus den Vorjahren auspackt, sieht er, wie unbeholfen und doch bezaubernd er jede Figur, jedes Haus, jedes Detail auf den Bildern ausgemalt hat und wie gut er dabei zum Ausmalen kam. Er lässt auch die Karten mit Nachrichten nicht weg, die er erhielt, als er älter wurde, vor etwa 5 Jahren. Es gab Sätze, die er hätte vervollständigen sollen, wie zum Beispiel: „Wenn ich eine Blume hätte, würde ich sie ihr geben…“, Wenn ich meiner Mutter danken würde, würde ich es tun, weil…“ kurze Texte von Dankbarkeit, ein Weihnachtsgeschenk von einer Tante.

Schöne Erinnerungen, aber die Überraschungen in der Wohnung hören nicht auf, sie gehen weiter. Der Parkettboden knarrt jedes Mal, wenn Cecilia darauf tritt. Bei ähnlichen Musiknoten knarren auch die Türen, wenn man sie öffnet. Die Schubladen fallen aus dem Nachttisch, dem einzigen Nachttisch in ihrem Schlafzimmer. Was können wir über das Kinderzimmer sagen? Alle Kisten, in denen sie ihre Spielsachen aufbewahren, sind übereinandergeknallt, außerdem ist es unbeschreiblich kalt. In allen Räumen ist die Temperatur durchschnittlich, nur im Zimmer des Sohnes ist es unerträglich kalt. Das Fenster war doppelt verglast, aber nicht gut befestigt, außerdem fehlt eine Wärmedämmschicht.

Cecilia warnte, was soll sie mit ihrem Jungen machen, der sowieso immer wieder Nebenhöhlenentzündungen bekommt und oft mit seiner Nase zu kämpfen hat, weil er wie sie aussieht? Er befahl, einen Bademantel mit Kapuze ständig zu tragen, auch beim Schlafen.

Die Deckenleuchte gibt auch ein Discolicht ab, da sie immer flackert, beim Schreiben, Lesen oder Zehennägelschneiden etwas störend ist, aber als Raumlicht ist sie so wie sie ist, vorerst gut. In Zukunft wird sie einen Kronleuchter mit kühlerem Licht kaufen, weil sie eine kirschfarbene Uniform hat und ihr nicht gefällt, wie Kirsche in gelbem Licht aussieht. Andererseits mag er Lila, und wenn das Licht blau ist, wird die Uniform lila aussehen, was ihn faszinieren würde, weil es eine viel interessantere und optisch ansprechendere Uniform wäre als die, die er bisher gewohnt war lange Jahre.

Zusammenfassend lässt sich sagen, dass es viele Überraschungen gab, und zwar Schlamm auf dem Boden in jedem Zimmer, Essensreste, vergessene Gegenstände, aber es ist eine bewohnbare Wohnung, es ist warm genug, In einigen Zimmern funktionieren der Fernseher, der Kühlschrank, das Internet, und wir hoffen, dass sie auch weiterhin funktionieren, es ist noch nicht vorbei, denn im November weht der Wind, alles geht kaputt, und die Mieter, die es kaputt gemacht haben, sind schuld, weil Die Leitungen sind alt, dass sie wärmeempfindlich sind, dass es sich um eine Ansammlung technischer Details handelt, die uns erschrecken, keinen Sinn ergeben, unser Leben verkomplizieren, und dass es wichtig wäre, Zugang zu allem zu haben, solange sie den vollen Preis zahlen Preis, nicht die Hälfte oder ein Viertel. Warum sollte das Kind schlechte Noten bekommen, weil es seinen Abituraufsatz erst um zwei Uhr morgens beendet hat, warum sollte es Essen im Kühlschrank verdorben haben, weil der Strom nicht konstant ist, das Essen im Kühlschrank genommen ist und stinkt, das Das Kind isst es und braucht es dann von der Schul- oder Meditationsbefreiung, sodass es sich nicht in dem Zustand präsentieren kann, in dem es sich befindet? Warum sollte er diese Stunden nachholen müssen? Haben sie es absichtlich übersehen? Hat er absichtlich nicht getan, was andere von ihm erwarteten, oder hatte er keine Möglichkeit dazu? Ja, sagen Sie uns besser, wer versucht, andere zu verurteilen, die dies nicht getan haben. Heutzutage ist es nicht möglich, Gleichgestellte zu haben.

Es gibt nur wenige, die Situationen wirklich verstehen, sitzen und analysieren können. Die Besitzlosen müssen in allem die gleichen Chancen haben wie die Besitzenden. Dies sollte kein Hindernis sein. Wenn er die Zulassung zum Biologiestudium erteilen möchte und sein Internet ausfällt, wie kann er dann Fachabhandlungen konsultieren? Eltern müssen sich um das Wissens- und Erfüllungsbedürfnis des Kindes kümmern. Passt auf die Eltern auf, das ist nicht das Problem. Das Problem beginnt damit, wer überhaupt so gut wusste, wie man alles auf die Beine stellt. Cecilia, wenn dir die Zukunft deines Kindes am Herzen liegt, dann entziehe ihm einige Ausreden (die sich entschuldigen, sich selbst Vorwürfe machen), Erklärungen, die „vielleicht zu einfach“ sind und von niemandem verdaut werden können und die es schließlich Jahre und Jahre später noch geben wird. Tun Sie ihm einen Gefallen und verlegen Sie ihn in eine Stadt mit mehr Möglichkeiten. Lassen Sie ihn nicht in Situationen stecken, die er irgendwann bereuen wird.

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

De beste cateringservice

(ironisch)

Het is vrijdagavond, het is laat, we zijn te lui om te koken. Wat is er nog lekkerder dan een Quattro Stagioni-pizza? We kijken naar de tablet, we selecteren deze door op "Toevoegen aan winkelmandje" te klikken, we kiezen de saus en een portie gebakken aardappelen. Dat gezegd hebbende, drukken we op "Plaats de bestelling", we voeren het adres en het telefoonnummer in , kiezen wij de betaalmethode. We wachten kwijlend, worden hongeriger en hongeriger, kijkend naar de foto's van de schoonheden die ze tentoonstellen. Thuis zijn wij zó enthousiast, daarentegen komen er al een tijdje een reeks leerling-koks naar het restaurant. Ze kunnen niet koken, maar ze gingen het leren van chefs met tientallen jaren ervaring. Fouten van welke aard dan ook worden vergeven omdat ze nog maar aan het begin staan en omdat ze alleen door fouten te maken zullen leren. Het maakt helemaal niet uit hoe vaak hij een fout zou maken, dat hij misschien de pan, het koken, de hele keuken of alleen de keuken en de badkamer zou verbranden die via een scheidingsmuur met elkaar communiceren. Dus we krijgen telefoontje na telefoontje waarbij de chef-kok zich verontschuldigt dat de bak met glühwein is gebarsten, dat de pizza te gaar is, dat hij niet genoeg heeft gebakken, dat de kaas te veel smeert, dat hij geen tomaten en champignons heeft toegevoegd , dat hij geen kwarteleitjes had gezet (het is een beetje een dieetpizza), dat ze geen tzatziki-saus aan het menu hadden toegevoegd, dat ze de dosis Pepsi Twist met citroensmaak waren vergeten, dat de donuts met citroenglazuur waren 't deed het niet zo goed chocolade en andere...

Verveeld door zoveel uitleg (ik wilde niet eens uitleg, ik wilde alleen eten), vertelde ik de betreffende chef-kok vriendelijk dat ik het eten graag vóór 12 uur 's avonds besteld had, ik zou rond 7 uur' s avonds bestellen. De chef-kok begreep het, nam de leerlingen netjes bij de vleugel en stuurde ze naar huis met een opdracht om klaar te maken.

Zo kwam er rond 23:45 uur een jongen op de fiets vlakbij het blok aan, belt mij en vraagt of ik thuis ben (waar zou ik anders kunnen zijn op dat late uur?, op de markt?, aan zee op de klif?, ik bedoel serieus, waar zou ik anders kunnen wachten op een pizza, bevroren of verbrand, wat dan ook?), Ik vertelde hem dat ik thuis was, maar vroeg hem om de lift te gebruiken en naar boven te gaan. Het kwam aan, ik betaalde, nam de pizza met al het andere waar ik om vroeg en opende de doos.

De pizza was eigenlijk een Quattro Stagioni Happy Meal, inclusief speelgoed naast wat ik bestelde. Hij maakte een kindermenu omdat de leerlingen al het deeg hadden opgebruikt om pizza te leren maken en dat was alles wat er nog over was.

De pizza was lekker, het wachten was het waard na alle zenuwen en zorgen, ook al was het een kinderportie.

  Fiecare factor de stres caruia ii faci fata devine o treapta spre o forma mai evoluata si mai puternica a ta. Stresul este si devine putere,pentru ca noi il coplesim,nu invers. Trebuie sa invatam ca noi suntem personajele principale,dar si naratorii propriei vieti. Ne scriem povestea,regulile. Fiecare decizie contribuie la dezvoltarea sau esecul nostru. Uneori suntem absorbiti de oamenii din jurul nostru,la viata lor,iar atunci cand realizam ca o duc nitel mai bine ca noi devenim invidiosi si cream ura intre noi. In zilele astea cam asa functioneaza lucrurile,ne comparam cu altii pentru ca undeva in drumul nostru spre succes ne-am pierdut increderea,stima de sine. Asa ca facem diverse pauze si poate devenim mai anxiosi decat am fost la inceput din pricina anumitor ganduri. Cand atentia noastra este indreptata catre lucruri care nu ne fac bine,uitam sa ne bucuram de lucrurile simple si care conteaza cu adevarat. Nu ai nevoie de multe in viata ca sa fii fericit. Daca ne-am iubi pe noi insine macar pe jumatate cat ii iubim pe cei apropiati,am fii mai sclipitori! Iubire,de orice natura ar fii ea,te face sa stralucesti si pe plan personal,dar si profesional. 

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open-space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Dorești să deții cele mai noi aplicații,

Nu chiar noi, cu unele variații.

Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,

Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.

Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,

Dacă nu alegi, culegi,

Așa că te așezi la coada rândului nouă

Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,

Nimeni nu mai înaintează,

Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,

La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște

Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,

La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,

A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,

La ghișeul unu

S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,

La nouă nu mai termină de vorbit la telefon

Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,

La șapte

Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,

La opt

S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.

Nici nu mai știi de ce ai intrat,

Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,

Vrea să știe cum te poate ajuta

Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,

Propune să instalăm aplicația George,

Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,

Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia

Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.

(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)

Am mers să admirăm o expoziție de vehicule organizată cu ocazia zilelor orașului

După ce am gustat peste 17 feluri de brânzeturi, prezentate de dragul cașului.

Erau vehicule de toate felurile: când de epocă, când de mers pe uscat, când de mers pe apă, când de pilotat la mare altitudine.

Plină de entuziasm și de exces de zel

Pentru ceea ce s-a dovedit a fi, de fapt, un țel,

Uitându-ne la fiecare vehicul, vedem că cele ce nu sunt de epocă sunt de închiriat,

După cum și cu proprietarul am discutat,

Multă încredere din partea lui am câștigat,

L-am convins să ne lase să închiriem elicopterul pentru trei zile

Spunând că vom preda totul intact, fără a avaria acele proiectile

Laterale, concepute pentru a apăra mai bine scaunele pasagerilor

De zborul neatent al păsărilor,

Ne urcăm în elicopter, găsim și cartea tehnică

Care în unele situații mai mult ne pune piedică,

Cui îi trebuie instrucțiuni

La asemenea vehicule și la ambarcațiuni?

Tragem de manetă în sus,

Tot ce aveam mai de preț în sertare ne-am pus

Și decolăm liniștiți,

Suntem cei mai fericiți,

Zburăm deasupra unei cetăți,

Vedem multe ziduri, fortificații,

Se lasă seara, poate vom zări chiar constelații,

Ne învârtim de jur împrejurul orașului,

Ne plictisim de acest spațiu aerian, ne uităm pe busolă și mergem tot mai la vest

Și pentru că vrem, dar și ca să supunem vehiculul unui test,

Zburăm deasupra orașului Satu Mare,

Ne bucurăm, e 10 noaptea, luăm și ceva mâncare,

Luăm de la drive-through, tot meniul, cu tot cu cartofi prăjiți,

În cuptor bine rumeniți,

Ne simțim bine, dormim în elicopter pentru că în zori de zi ne întoarcem la expoziția de la care am plecat,

Să îi dăm proprietarului elicopterul numai bun de returnat.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Motorozás

Azóta, hogy Cecilia megszerezte A kategóriás jogosítványát, egy ideje érdekes fordulatot vett az élete. B és C kategóriában is megvolt, de az A számára ez valóban új élmény. A vizsga megterhelő volt, különösen az útvonalon lévő, de az erőfeszítést megjutalmazták azzal a szabadsággal, hogy bárhol fingott, bármikor, a nap vagy éjszaka bármely szakában. Szabadságának egyetlen akadálya az, hogy a motorkerékpárnak nincs akasztója. Miért van szüksége Ceciliának ragaszkodásra? Jó kérdés...hát nem is tudom, talán elcipelni a piacról bevásárolni, a fiát sétáltatni a mezőkön, hogy megnézze a mezőket, élvezze a pitypanggal tarkított rétek képét és sok más bukolikus tájat. , hogy megszerezze a matracát a Jysk-től és elhelyezze (egy része a mellékletben). Félreértés ne essék, Cecilia gyakorlatias ember, a rögzítést a motor meghosszabbításának tekinti, mintha ő vezetné az autót és ott lenne egy hátsó ülés, hogy pillanatnyilag olyan, mintha csak két autó lenne. ülések. Cecilia perspektívából látja a dolgokat, motorkerékpárral elmegy a legközelebbi autószervizbe. Beszél az ottani szakértőkkel, megmutatják neki a lehetőségeket, az egyes rögzítési modellek árát. Cecilia leül, és átnézi a rögzítési modellek listáját. Az összes árat mérlegelve azt a mellékletet választja, amelyik a legolcsóbbnak tűnt. A férfi megkérdezi tőle, hogy biztos-e benne, amit akar, hogy több vásárló panaszkodott a megvásárlása után, hogy teljesen le kellett választani a motorról, nem bízhattak benne, hogy embereket, tárgyakat szállítanak, nagy zajt csapni (annyit a semmiért), hogy megbánták a vásárlást, többször is be kellett menni a szervízbe, mint általában, stb. Cecilia szilárdan meg volt győződve arról, hogy ezt akarja, és azt mondta, hogy ő döntött, és semmi és senki nem változtathatja meg a preferenciáját. Az autószerviz tulajdonosa egyetértett vele, és a melléklethez hasonló, de minőségibb modellt rendelt. Várnia kellett, amíg az övé lesz, mert Hollandiából érkezett. Cecilia nem sietett, nagyon izgatott volt, hogy a motorján úgyis lesz ragaszkodás. Szerencsére nagyon energikus volt, nem kellett több vitamin, éjszaka sem aludt, túl nagy extázis, hogy esetleg az autószerviz tulajdonosa felhívja, hogy jöjjön el az attaséért.

Egy hónappal később kap egy e-mail-értesítést az autószerviztől, hogy az alkatrész készen áll, és jöhet a motorkerékpárral, hogy oldalra rögzítse. Cecilia néhány sötét karikával érkezett, túl régóta remélte, hogy a lehető legrövidebb időn belül készen lesz. Háromszor kellett bemennie a kukoricatáblára. De nem baj, nem szenvedett semmit, épségben megérkezett az autószervizbe. Az ottani férfiak felszerelték neki, jól passzolt, nem lötyögött, nem volt semmi gyanús. Legalábbis Cecilia első pillantásra így gondolta. De még csak nem is motorozott kötődéssel, hogy lássa, milyen érzés maga az élmény. Beindította a motort, hogy hazamenjen. Hazafelé úgy érezte, hogy a tartozékot kicsit nehéz cipelni, a motor is nehezebben kezelhető emiatt, főleg, ha kanyarodni kell, balra, jobbra, ahol csak kellett. Ezt azonban nem hagyja elkedvetleníteni, állandóan az attaséval megy, amíg egy meglehetősen tragikus eset meggondolja magát.

Egy forró augusztusi estén a környékbeli hipermarketbe ment vásárolni. Miután mindent beszerzett, ami a lasagne elkészítéséhez kellett, a táskát a vásárolt termékekkel a mellékletbe tette. Kiment a bolt parkolójából, miközben egy göröngyös úton ment, mert a külvárosban lakik, és ilyenek az utak, egy ponton valami furcsát érzett, mintha leszakadt volna a hosszabbítás, amit hordott. Egyáltalán nem tévedett. Az attasé megérkezett a kukoricatáblára, minden terméke a síkságon volt. Hogyan tud még ilyen körülmények között elkészíteni Dr. Oetker lasagnáját? Cecilia szóhoz sem jutott a döbbenettől, és arra gondolt, hogy a táska helyett akár egy személy is lehetett. Nem szerette meggondolatlan vágyának következményeit, ezért a helyi sajtóban hirdetett, borzasztó áron eladta az attasét, és a pénzen vett egy kész lasagnét.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer

und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.

Sì, una volta sognai

Sì, una volta sognai un raggio di sole,

dove ci siamo incontrati, da qualche parte nello spazio.

Non mi sono mai sentito così fortunato come mai prima in vita mia,

perché per la prima volta ricambi il sorriso.

Non credo nei sogni, non importa quanto ci provi

Ma spero che un giorno ti vedrò

all'alba purpurea, quando ci rincontreremo,

si percorrerà la stessa strada.

Sì, una volta sognai un raggio di sole,

dove ci siamo incontrati, da qualche parte nello spazio.

Non mi sono mai sentito così fortunato come mai prima in vita mia,

perché per la prima volta ricambi il sorriso.

Non credo nei sogni, non importa quanto ci provi

Ma spero che un giorno ti vedrò

all'alba purpurea, quando ci rincontreremo,

si percorrerà la stessa strada.

Sì, una volta sognai un raggio di sole,

dove ci siamo incontrati, da qualche parte nello spazio.

Non mi sono mai sentito così fortunato come mai prima in vita mia,

perché per la prima volta ricambi il sorriso.

Sì, una volta sognai un raggio di sole,

dove ci siamo incontrati, da qualche parte nello spazio.

Il sogno volge al termine, il sole sprofonda nel mare

e quando mi sono svegliato non ti ho trovato più.

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Islantilainen jäätelö

(okei, ei aivan islantilainen, mutta ymmärrät idean, otettu Islannista)

Kello on 9 aamulla, on vielä pimeää, se on myös normaalia, koska olemme hyvin lähellä napapiiriä ja menemme Reykjavíkiin McDonald'siin, joka on suurin piirtein ainoa, joka löytyy Islannista sen jälkeen, kun määräys annettiin Rakennetaan myös maata ei ravintoloihin, jotka myyvät pikaruokaa. Koska se on ainoa jäljellä, emme näe mitään syytä olla käyttämättä tilaisuutta hyväkseen, joten menemme katsomaan, mitä heillä on ruokalistalla ja miltä näyttää, suurin osa voileipistä on muunnelmia samasta teemasta, monipuolisia versioita hampurilainen - Filet-O-Fish. Saamme kaksi Filet-O-Fish-ruokaa, yhden lohen, toisen taimenen, kaksi isoa annosta perunoita, koska ne ovat suosikkini jokaisella McDonald'sin ruokalistalla, missä tahansa maassa, suklaamuffinssia ja ennen kaikkea mikä tärkeintä, islantilainen McFlurry. Se eroaa muusta Euroopasta siinä, että se on paljon kylmempää, ilmasto auttaa sitä myös säilyttämään itsensä, se on rakenteeltaan paljon yhtenäisempi, pakkasempi ja siinä on voimakkaan sinisen sävy ja stracciatellan palasia myös sinisiä, mikä näyttää siltä. outoa minulle. He käyttivät sinistä elintarvikeväriä, jonka koostumuksessa on E407, he väittävät, että he eivät halua prosessoitua ruokaa, että he haluavat kaiken olevan mahdollisimman luonnollista.

Maistamme islantilaista McFlurrya. Se on hyvää...otetaan vielä kerran,...se on uskomattoman hyvää...ja vielä yksi asia, älkäämme unohtako makua... kyllä, saimme sen, se on myös paras McFlurry, jota olemme koskaan maistaneet. huono se on niin kaukana kotoa. Arvelemme kuitenkin, että Islannin McDonald's-ravintola noudattaa tiettyä teemaa, paitsi perunoita, koko ruokalista muistuttaa meren rannalla sijaitsevaa tavernaa, myös lautasliinat ovat sinisiä ja niihin on piirretty kala, lasiin on kirjoitettu viestejä. kuten, , Valmis meriseikkailuun?", mutta huoneessa on kaikki sinisen sävyjä. Mielenkiintoista kyllä, löydämme myös Islannista McDonald'sin, se on hyvin erilainen kuin kaikki muut tähän mennessä näkemämme.

Koska pidimme niin paljon islantilaisen McDonald'sin jäätelöstä, menemme maistelemaan muita makuja ja jäätelökuuloja paikallisista gelaterioista, nimittäin Isbúð Vesturbæjarista. Ja täällä heillä on paljon valikoimaa, joista voimme valita. Otamme kaakaota ja pistaasipähkinöitä. Ja nämä ovat parhaita. Islanti, haluan onnitella sinua, olet paras jäätelöntekijä, jonka olen koskaan tavannut. Mitä tarjoat, ehkä liian vähän tai kukaan ei tarjoa enää. Olet erikoistunut muuttamaan kylmästä jotain taiteellista, miellyttävää katsella, tuntea ja maistaa, synestesiaa kaikin puolin.