1  

Oasele

    O grămadă de oase zace într-un colț uitat de lume, acoperită de colb și pânze de păianjeni, țesute peste suferință. Zăcea grămada în tristețe și întuneric, căci, deși minunate relicvă ale trecutului era, nimeni nu o băga în seamă. Toată lumea uitase de vremurile de glorie ale omului ce a fost. Iar din acel minunat om nu mai rămăseseră decât oasele.

  Oasele, ultima rămășiță a vieții, a tristeții sau a bucuriei, a unei povești ce a fost trăită într-un mod unic, acum zac în uitare, și pe nimeni nu mai interesează trecutul, ci doar prezentul. Și acum stau îormântate în pământul rece, umed, lipsit de speranță. Ori zac, chiar lângă noi, și trecem, fără a aduce un ultim omagiu unei  părți dintr-un om ce a rămas agățată de viață într-un mod cumplit și dureros.

  Ignoranți sunt cei care nu cinstesc oasele semenilor lor, ale străbunilor ce i-au crescut. Ingmoranți sunt cei care, crezându-se nemuritori, profanează oasele- cea mai durabilă parte a unei ființe, ultimul fir ce leagă existența de trup. Nefericiți sunt cei care, din neștiință, trec pe lângă dovezile necuvântătoare ale umanității, atât de importante pentru toți.

   Zace o grămadă de oase, zace în tăcere, stă uitată de lume, așteptându-și moartea iminentă, cea a putrefacției. Oasele se zbat între două lumi total diferite, stând pe post de punte și sacrificându-se. Cinstiți oasele oamenilor, căci așa cinstiți sufletele oamenilor ce i-ați îndrăgit. Cinstiți oameni buni, nu profanați, căci profanând, veți avea aceeași soartă.


Категория: Проза

Все стихи автора: S.E.M. poezii.online Oasele

Дата публикации: 14 мая 2025

Timp de citire: ~3 min.

Просмотры: 858

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

La revedere, îți spune un haiduc...

     La revedere, nu știu unde mă duc,

     La revedere,  ma duc la bătălie,

     La revedere, îți spune un român haiduc,

     Mă duc să apăr minunata noastră glie...

 

    Mă duc cu pistoalele prinse în chimir,

    Mă duc, căci patria ajutorul mi-l cere,

    României sunt gata să-i aduc bir,

    Un haiduc îți spune la revedere...

    

    Nu îmi pasă dacă mor,

    Nu îmi pasă dacă cad,

    Vreau patriei să-i fiu de ajutor, 

    Dușmanii să-i rad.

    Mă duc cu pistoale, cu speranță în sufletul meu înflăcărat,

    Și sper ca eu țara să o fi salvat.

    La revedere, acum de nimic nu îmi mai pasă,

    Onoarea și datoria, să trăiesc, chiar nu mă lasă...

    

Еще ...

Războiul de lângă noi- oamenii egoiști și indiferenți de lângă noi

     Azi, orașul părea liniștit. În afară de claxoanele cu care deja m-am obișnuit, nimic nu era gălăgios. Era o dimineață...normală. Bineînțeles, aglomerația mă enerva, la fel și cei neatenți, însă, cu timpul, acesta a devenit Universul meu, ceva cotidian, fără de care, probabil, m-aș simți singură, ba chiar pierdută.

    Tot azi, în mașină, am deschis radio-ul. Da, un lucru banal. Și, atunci, cu ajutorul unei știri despre război, am înțeles ceva.

    Aici, oamenii nici nu vorbesc despre suferință. Aici, toată lumea este liniștită când are ce vrea, dar se aprinde când brusc ceva nu îi este pe plac. Acolo, în cealaltă lume, aceea năpăstuită de război, cerul se întunecă de nori de cenușă, de bombe care cad din cer, aducând Iadul. Oamenii de ACOLO sunt în suferință, murind pentru o cauză care nici nu este a lor. Mor chiar copii, adolescenți, care abia dacă au trăit. Tancurile zguduie pământul, distrug orice fel de liniște...

    Soldații, murdari stând în tranșee, zac acolo, fără să poată face ceva. Soarta ce le-a fost hărăzită, a fost una nemiloasă, crudă. Plânsul și urletul- acestea sunt singurele sunete umane care persistă pe timp de război, o perioadă în care oamenii își pierd umanitatea, mărinimia, esența speciei atât de inteligente. În război, lacrimile se rostogolesc peste obrajii deveniți așpri. Nimic în afară de suferință, nimic nu aduce războiul... Suferință și distrugere... 

    Iar conducătorii, cei care manipulează și provoacă actul de canibalism între oameni... Aceștia stau pe scaune din piele și beau băuturi fine, la căldură, în protecție, fără a le păsa. Liderii care își transformă cetățenii în cadavre, un zid uman făcut pentru iluzia gloriei și a puterii, sunt niște oameni egoiști.

    După ce am închis radio-ul, am ajuns la o concluzie: cei care se comportă ca și când nu ar exista războaie și suferință, cei care nu fac nimic pentru semenii lor, sunt ignoranți și egoiști, transformând aceste trăsături în unele tipice umane. Acești oameni provoacă suferință psihică tocmai prin faptul că își întorc privirea în altă parte! Refuză să audă strigătul de ajutor al celor aflați în nenorocire.

    Persoanele care chiar au crezut că războaie nu sunt, se înșeală. Aceștia sunt ori proști, ori prefăcuți. Dar, chiar și așa, dragi OAMENI care sunteți în stare umană încă, vă rog să vă treziți și să îi treziți și pe ceilalți!

 Cu respect și părere de rău, cu multă durere în suflet,

               UN OM

    

Еще ...

Sânge

     Sânge, esența vieții, a existenței însăși, chiar a umanității... Fără minunatul sânge nu putem trăi, nu putem exista. Și, dacă nu existăm, cum putem trăi, respira, iubi? 

     Golit de sânge, dacă ești, din rasa umană nu poți spune că faci parte. Nu poți trăi bucuriile vieții, nu te poți bucura de familie, nu poți gândi... Și, atunci, ce poți face fără sânge? Fără sânge poți să mori, ba chiar să te bucuri, sub o piatră de mormânt cenușie, de moarte. Să vezi partea opusă, neagră a existenței. Dar, cu ce rost? 

     Precum sângele curge în vene, așa curge și viața în oameni, așa curg și gândurile din mintea noastră, curg în valuri meditații în inimi, în suflet.

    Sânge, parte a umanității, parte minunată din om, pein culoarea sa roșie exprimă bucuria de a trăi, bucuria de a fi om. Reprezintă iubirea ce se leagă între oamenii de pretutindeni, căci toți avem în noi sânge.

     Legăturile de sânge sunt mult mai profunde decât par, căci, chiar dacă la propriu sângele poate fi văzut, ca o dovadă pentru existența umanității din toate ființele vii, ce prin bunătate sunt legate, în profunzime, chiar în suflet, înconjurând inima precum o strajă a iubirii, stă sângele, schimbându-se neîncetat, căci și emoțiile, precum sângele, se schimbă... Și la fel se schimbă și lumea.

     Sângele este doar o dovadă. Sângele este doar un exemplu. Dar, mai presus de toate, sângele este o legătură.

Еще ...

Стихи из этой категории

LUMINA ANULUI 2100

PROLOG

 

Lumea de după două veacuri

 

Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.

 

Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.

 

Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.

 

Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.

 

Știința făcuse pași uriași.

 

Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:

 

De ce este omul încă neliniștit?

 

Avea aproape tot ce își putea dori.

 

Dar nu avea întotdeauna pace.

 

Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.

 

Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.

 

Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.

 

Avea tăcere.

 

Pereții erau acoperiți cu icoane.

 

În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.

 

Înaintea icoanelor ardeau candele.

 

Deasupra ușii era scris:

 

„Lumina luminează în întuneric.”

 

Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.

 

În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.

 

Iar viața lui avea să se schimbe.

 

---

 

PARTEA I

 

COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS

 

Capitolul 1 – Andrei

 

Andrei avea șaisprezece ani.

 

Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.

 

Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.

 

În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.

 

Totul era ordonat.

 

Totul era rapid.

 

Totul era automat.

 

Dar Andrei nu era fericit.

 

Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:

 

— Ești bine?

 

— Da.

 

— Pari trist.

 

— Nu sunt trist.

 

Mama îl privi câteva clipe.

 

— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?

 

Andrei nu răspunse.

 

Privea orașul.

 

Milioane de oameni se mișcau sub el.

 

Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.

 

---

 

Capitolul 2 – Întrebarea

 

La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.

 

— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.

 

Un elev ridică mâna.

 

— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?

 

Profesorul zâmbi.

 

— Desigur.

 

— Ce anume?

 

Profesorul se opri pentru câteva clipe.

 

— Nu știm încă toate răspunsurile.

 

Andrei ridică și el mâna.

 

— Dar știm de ce existăm?

 

Clasa amuți.

 

Profesorul îl privi.

 

— Aceasta este o întrebare filozofică.

 

— Dar este importantă.

 

Profesorul nu mai răspunse.

 

În acea zi, Andrei începu să caute.

 

Căută în arhive.

 

Citi cărți.

 

Ascultă oameni de știință.

 

Citi filozofi.

 

Dar întrebarea rămânea:

 

De ce existăm?

 

---

 

PARTEA A II-A

 

BISERICA

 

Capitolul 3 – Lumina

 

Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.

 

Nu știa unde merge.

 

Apoi văzu o lumină.

 

Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.

 

Andrei se opri.

 

În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.

 

Ușa era deschisă.

 

Intră.

 

Liniștea îl înconjură.

 

Nu existau ecrane.

 

Nu existau reclame.

 

Nu existau zgomote.

 

Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.

 

Andrei privi icoanele.

 

În fața lui se afla Hristos.

 

Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.

 

Din apropiere se auzi o voce:

 

— Cauți ceva?

 

Andrei se întoarse.

 

Era preotul bisericii.

 

Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.

 

— Nu știu, răspunse Andrei.

 

— Atunci ai venit într-un loc bun.

 

— De ce?

 

— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.

 

---

 

Capitolul 4 – Părintele Gavriil

 

Andrei se așeză.

 

— Părinte, pot să vă pun o întrebare?

 

— Poți.

 

— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?

 

Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.

 

Privi spre icoana lui Hristos.

 

— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.

 

— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.

 

— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.

 

— Care?

 

— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.

 

Andrei tăcu.

 

Părintele continuă:

 

— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.

 

— Pentru cine a venit?

 

— Pentru oameni.

 

— Pentru toți?

 

— Pentru toți.

 

---

 

PARTEA A III-A

 

CARTEA

 

Capitolul 5 – Biblia

 

Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.

 

Pe un raft se afla o Biblie.

 

Andrei o luă în mâini.

 

— Este foarte veche.

 

— Da.

 

— De ce nu folosiți una digitală?

 

— Putem folosi și una digitală.

 

— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?

 

Părintele zâmbi.

 

— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.

 

Andrei deschise cartea.

 

— De unde să încep?

 

— De la Evanghelie.

 

— De ce?

 

— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.

 

Andrei începu să citească.

 

Nu înțelese totul.

 

Dar ceva îl atrăgea.

 

Nu era doar o carte despre trecut.

 

Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.

 

---

 

PARTEA A IV-A

 

ÎNCERCAREA

 

Capitolul 6 – Orașul

 

În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.

 

Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.

 

Dar nu uită biserica.

 

Într-o zi, îi spuse părintelui:

 

— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.

 

Părintele zâmbi.

 

— Nu trebuie să fie.

 

— Atunci de ce oamenii se ceartă?

 

— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.

 

Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.

 

Trebuia căutat cu sinceritate.

 

---

 

Capitolul 7 – Iarna

 

Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.

 

Rețelele energetice fură afectate.

 

Sistemele automate se opriră.

 

Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.

 

Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.

 

În jurul bisericii se adunară sute de oameni.

 

Părintele Gavriil deschise porțile.

 

— Intrați.

 

Oamenii intrară.

 

Unii aveau nevoie de hrană.

 

Alții de căldură.

 

Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:

 

„Nu sunteți singuri.”

 

Andrei începu să ajute.

 

Căra apă.

 

Împărțea mâncare.

 

Mergea la bătrâni.

 

Stătea lângă copiii speriați.

 

Într-o noapte îl întrebă pe părinte:

 

— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?

 

Părintele răspunse:

 

— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.

 

---

 

PARTEA A V-A

 

ÎNTOARCEREA

 

Capitolul 8 – Alegerea

 

După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.

 

Mulți uitară repede ce se întâmplase.

 

Andrei însă nu uită.

 

Înțelesese ceva:

 

Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.

 

Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:

 

— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.

 

— Nu spuneți asta.

 

— Este firesc.

 

— Și cine va avea grijă de ea?

 

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

 

— Oamenii.

 

— Care oameni?

 

— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.

 

---

 

PARTEA A VI-A

 

ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI

 

Capitolul 9 – Bătrânul

 

Anii trecură.

 

Andrei deveni profesor.

 

Părintele Gavriil îmbătrâni.

 

Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.

 

— Părinte.

 

— Da?

 

— Vă este teamă?

 

Bătrânul zâmbi.

 

— De ce să-mi fie teamă?

 

— De moarte.

 

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

 

— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.

 

Apoi adăugă:

 

— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.

 

Andrei îi luă mâna.

 

— Vă mulțumesc.

 

— Pentru ce?

 

— Pentru că m-ați învățat să caut.

 

— Eu nu te-am învățat să găsești.

 

— Atunci?

 

— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.

 

---

 

PARTEA A VII-A

 

LUMINA RĂMÂNE

 

Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.

 

Biserica fu plină.

 

Andrei stătea în fața icoanei.

 

Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.

 

Atunci întrebase:

 

„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”

 

Acum cunoștea răspunsul.

 

Da.

 

Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.

 

Îi ascultă pentru că sunt oameni.

 

---

 

PARTEA A VIII-A

 

ANDREI

 

Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.

 

Orașul se schimbase din nou.

 

Clădirile vechi dispăruseră.

 

Alte tehnologii apăruseră.

 

Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.

 

Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.

 

Andrei devenise cel care aprindea candela.

 

În fiecare dimineață.

 

În fiecare seară.

 

Într-o zi, un copil intră în biserică.

 

— Domnule, de ce arde lumina aceea?

 

Andrei îi răspunse:

 

— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.

 

— De ce?

 

— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.

 

— Ce să nu uite?

 

Andrei privi spre icoana lui Hristos.

 

— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.

 

Copilul privi icoana.

 

— Cine este?

 

Andrei zâmbi.

 

— Iisus Hristos.

 

— Și ce a făcut?

 

Andrei se așeză lângă el.

 

— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.

 

Copilul îl privi.

 

— Și povestea Lui s-a terminat?

 

Andrei clătină din cap.

 

— Nu.

 

— De ce?

 

— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.

 

— Atunci ce este?

 

— Începutul nădejdii.

 

---

 

EPILOG

 

PENTRU TOȚI OAMENII

 

În acea seară, biserica era goală.

 

Andrei aprinse candela.

 

Apoi se opri în fața icoanei.

 

Lumina tremura pe chipul lui Hristos.

 

Afară, orașul era plin de lumini artificiale.

 

Dar în biserică exista o altă lumină.

 

Una pe care niciun om nu o putea fabrica.

 

Andrei închise ochii.

 

Își aminti de toate generațiile care trecuseră.

 

De oamenii care iubiseră.

 

De cei care greșiseră.

 

De cei care se pocăiseră.

 

De cei care ajutaseră.

 

De cei care se rugaseră.

 

De cei care păstraseră credința.

 

Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.

 

Fusese povestea omului.

 

Omul care avea nevoie de Dumnezeu.

 

Omul care căuta adevărul.

 

Omul care putea să cadă și să se ridice.

 

Omul care putea să uite și să-și amintească.

 

Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.

 

Andrei privi pentru ultima dată candela.

 

Și șopti:

 

— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.

 

Apoi ieși din biserică.

 

În urma lui rămase candela.

 

Flacăra ei era mică.

 

Dar nu se stingea.

 

Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.

 

Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:

 

Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.

 

Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:

 

Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?

 

Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.

 

Pentru că fiecare viață este o poveste.

 

Fiecare om primește libertatea de a o scrie.

 

Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.

 

Sfârșit.

Еще ...

Rex

Acum este timpul să-ți povestesc un crâmpei din copilăria mea. Nu este o amintire dintre acelea calde și jucăușe ale copilăriei. Dar mai bine vei decide tu ce fel de amintire este: eu nu știu, nu mai știu...

Aveam vreo șaisprezece ani, când într-o bună zi, după școală, mă trezesc că taică-miu îmi înghesuie în brațe un... cățel. Era un pui mic și jigărit, o corcitură de ciobănesc german și ceva vag de câine lup. Maroniu la culoare, flocos, cu niște ochișori negri ca două mărgele zglobii, cu urechile blegi în toate direcțiile și o limbă roz foarte harnică peste toată fața mea. Maică-mea, foc și pară: că o să se pișe și o să se cace peste tot prin casă pe covoare, că o să pută a câne prin toată casa, că o să lase păr peste tot chiar și în mâncare, că o se ne țină treji noaptea, etc.

Și exact așa a și fost: nu numai toate cele de mai sus, dar câteodată chiar mai multe decât atât. Însă mie nu-mi păsa: îmi dorisem atât de mult un câine, tovarăș la toate nebuniile (că mă rog, arată-mi tu vreun băietan care să nu-și fi dorit vreodată un câne), încât Rex, fiindcă așa-l numisem, după îndelungi dezbateri în familie lăsate cu voturi pro și contra, se alesese din toată tevatura asta iscată, cu un vașnic apărător în mine: stăpânul lui.

Evident că am promis toate cele: că o să-l învăț să-și facă nevoile afară, că o să-l spăl de cel puțin două ori pe săptămână, că n-o să doarmă cu mine-n pat, că o să mănânce numai oase și resturi, că...

Dar n-a fost așa: cânelui nu-i plăcea apa decât cea a râului, unde se bălăcea cu plăcere, necum apa din cada băii. Urla ca scos din minți de ziceai că-l duci la tăiere, la abator! Se ținea disperat cu labele de canatul ușii, ca un veritabil condamnat la moarte, cu ochii bulbucați de groază, întrucât era convins că apa avea o mie de grade celsius, iar săpunul de casă cu care-l spălam, avea să-i pice blana și colții deopotrivă! Cât despre uscatul blănii cu feonul, urla ca din gură de șarpe, de baga în spaime tot blocul. Nu-ți mai spun de ruina în care rămânea baia după ce cânele își scutura blana... Îmi lua două ore să aduc baia înapoi într-o formă cât de cât umană...

Evident că știa că n-avea voie să doarmă în pat sau pe fotoliu sau canapea... Dar ispita moale a confortului era prea mare: cânele se aburca de fiecare dată pe pat, canapea sau fotoliu, orice numai podea să nu fie, deși aveam covoare... Iar când era prins și ocărât de mama, lua o mină de om jignit și deranjat, lovit în amorul propriu, încât ți se rupea inima, dar și bușeai în râsete de te țineai cu mâinile de burtă...

La masă, când mâncam... e-hei! Nu puteai să-l ții departe de bucătărie: scâncea, se fofila, te șantaja, ba era nepăsător, ca mai apoi să ți se strecoare printre picioare, ce mai... nu exista obstacol, nici măcar în făcălețul iute al mamei... În fine: ca să putem mânca liniștiți trebuia să-l acceptăm în bucătărie, unde se punea sub scaunul meu fiindcă știa că dacă nu pică atunci tot cade ceva bun de papa... Și mânca mai orice: ciorbă, murături, pâine, clătite, coji de ouă, hârtia de la pachetul de unt (care îi dădea întotdeauna mâncărimi de fund), punga de la pui (mâncărimi), paste nefierte, mămăligă, drojdie (mâncărimi, gaze verzi otrăvitoare), pepene (baltă de pipi pe hol) morcovi, mere și sâmburi de cireșe. Era haios rău când avea mâncărimi și se târâia cu fundul de covoare, atunci îi plăceau!

Dar cânele mai era și hoț câteodată: învățase să deschidă cu botul ușa cuptorului de la aragaz de-i căzuse pradă o porție zdravănă de pârjoale cu sos de roșii (gaze, plus vomă în spatele fotoliului), altădată un chec marmorat cu cacao (letargie plus dureri de burtă, zăcut două zile). Iar când aveam popcorn, dădea în mintea copiilor! Le hăpăia fără să le mestece, nimic nu-i scăpa, nici măcar o boabă, pe care le prindea din zbor!

Însă era și foarte deștept. La început în primele două-trei luni, nu dădea semne, dar de îndată ce-și îndreptase urechile-n sus, parcă și în ochișorii lui se iviseră niște scântei jucăușe, care trădau atenție și dorință de ascultare... Îl învățasem să fie ascultător, să se ceară și să facă afară, să latre la comandă, să aducă tot felul de lucruri, să dea lăbuța, să facă aport cu mingea de tenis, să joace fotbal, să meargă în lesă cu botul la gambă, să latre la pisici și bineînțeles să-și marcheze cu dăruire teritoriul... Și mai avea o tară: urla a mort când îl vedea pe Ceaușescu cuvântând la televizor, de ne gândeam că o să ne aducă Securitatea pe cap...

Apoi a venit vremea examenelor mele. Când veneam de la școală, mă simțea încă de când puneam piciorul pe ușa blocului, iar când intram în casă, trebuia să lepăd orice aveam în brațe, fiindcă îmi sarea ditamai namila în brațe - fiindcă între timp se făcuse maaare! - de mă dădea jos din picioare, gudurându-se și lingându-mă pe mâini și pe față! Apoi părinții îngrijorați că alocam prea mult timp cânelui în detrimentul învățatului pentru examene, au hotărât să-l ducem la țară pentru o lună, două... 

L-am dus, cu inima grea. Nici cânele nu înțelesese cu ce greșise de primise așa o pedeapsă de mare. 

...Înainte de a pleca, bunicul, i-a schimbat lesa cu lanțul, iar eu cu lacrimi în ochi l-am mângâiat și îmbrățișat încă odată în timp ce cânele scheuna a jale...

Am plecat și i-am aruncat cânelui meu o ultimă privire pe luneta din spate a mașinii, în timp ce el se zbătea să rupă lanțul... 

Ne-am depărtat, cale de vreo sută de metri, iar cânele a rupt lanțul urmându-ne și alergând din răsputeri paralel cu mașina... N-a izbutit să țină pasul... Ne-a urmat cât a putut până la marginea satului, până când ne-a pierdut în norul de praf iscat pe drumul neasfaltat de țară. 

Apoi am aflat mai târziu de la bunicul, că nu a vrut să mănânce sau să bea apă vreo trei zile, că obișnuia să iasă dimineața din curte pe sub gard și că mergea până la marginea satului, acolo unde ne pierduse din vedere...

Între timp, eu aveam să-mi fi dat examenele și în ajun de Crăciun, după tăierea porcului, aveam să ne întoarcem după el. Când am ajuns, cu inima tresărindu-mi de emoția revederii cu tovarășul meu Rex, m-am repezit în curte cercetând-ul peste tot cu privirea. 

...Cu lacrimi în ochi, bunicul mi-a povestit că Rex, după tăierea porcului, s-a pus paznic la ușa magaziei unde fusese pregătit porcul pentru afumătoare. L-a găsit a doua zi dimineață, mort, pasă-mi-te, otrăvit cu mămăligă de niște derbedei puși pe furat din vinul bătrânului... Îl îngropase chiar el la rădăcina salcâmului din curte. 

N-am putut să mai ascult restul poveștii: cu inima frântă am ieșit afară. Gerul iernii îmi înghețase lacrimile arzându-mi obrajii. Cerul plumburiu, fără soare, plângea și el cu lacrimi înghețate. Ningea. Ningea peste rădăcinile noduroase ale salcâmului din ogradă.

Și acum mai am pe undeva, pe fundul vreunui sertar, mingea de tenis pe care cânele mi-o aducea la aport. 

Еще ...

La bâlci

Nu știu dacă în copilăria ta ai fost vreodată cu bunicii tăi la vreun bâlci de țară... Eu am avut "norocul" să văd un astfel de bâlci și, uite, vreau să suflu, așa un pic, vălul de praf de pe amintirea aceasta, să nu se piardă - căci ar fi păcat - ea încă există în memoria mea ca o poză veche îngălbenită de trecerea timpului, care încă-și strigă dreptul la existență.

E, totuși, o misiune grea, fiindcă îmi va fi imposibil să-mi aduc aminte de toate detaliile, să descâlcesc cu migală și răbdare, tot ghemul acesta de sfoară diferit colorată care la țară se numește simplu "Bâlciu' di Sântă Mărie"... dar pentru tine și pentru memoria mea o să-ncerc, iar la final, tu să-mi zici dacă am reușit să redau...

... o zi splendidă de vineri din vacanța de vară! De vreo săptămână, un zvon măturase, ca o mică ploaie caldă de vară, toată suflarea satului bunicilor, iar toată lumea era în fierbere, fiindcă cineva dăduse de veste că pe o bucată de tarla de la marginea satului, avea să vie bâlciul... 

Noi, copii, am dat fuguța la fața locului, să cercetăm adevărul spuselor, dar am fost dezamăgiți să găsim doar un sătean care cosea buruienile, nu se vedea nimic, nu se găsea nici scrânciobul cel mare cu lanțuri amețitoare, nici "roata îndrăgostiților" împodobită cu crengi de brad și funde colorate de mătase, nici caruselul cu căluți pentru țânci, nici gheretele cu vată de zahăr sau floricele însiropate de porumb, nici semințe de bostan prăjite cu sare la cornet din ziare, nici standul cu tir, cu puști cu petiție și tragere la țintă mobilă, nici cortul "zicătoarei" care-ți "gâcea" viitorul în cărți de tarot, în ghioc sau în bobi de fasole - depindea de cât mărunțiș aveai prin buzunare! -, nici boxul sau ciocanul cu care-ți măsurai forța și tăria mușchilor, nici "mașinuțele", nici celebrul și doritul stand al "roții norocului", și nici fanfara cu uniforme roșii și alămuri strălucitoare...

Nu "ierea" nimica pe tarla, doar săteanul care stătea sprijinit în coada coasei și rânjea la noi cu doi dinți îngălbeniți de tutun:

-Nu ie niciun bâlci! Care bâlci? Cine v-o șuguit pi voi?, răspundea el întrebărilor noastre care năvăleau ca niște căluți în cascadă...

Dezamăgiți, ne-am risipit fiștecare pe la cășile noastre, dar a doua zi, dis-de-dimineață, când am făcut ochi, am auzit în depărtare marșul fanfarei, care vestea lumii întregi bâlciul... N-am întârziat prea mult cu mic dejunul și spărgând pușculița cu agoniseala mea de-o viață, am numărat cei douăzeci și cinci de lei în mărunțiș (o mică avere!), că m-am și zorit către bâlci dimpreună cu toată gloata noastră de puști puși pe fapte mari! Pasămite, peste noapte, bâlciul se instalase în toată măreția lui, "săteanul" care culcase buruienile de pe tarla, fiind de fapt unul dintre "oamenii" bâlciului.

Cu inima bătându-mi să iasă afară din piept, am pășit pe poarta bâlciului frumos arcuită cu crenguțe împletite de brad, făcându-mi loc cu coatele și îmbrâncindu-mă în mulțimea pestriță care deja aglomera bâlciul. Se găsea acolo toată suflarea satului și de prin împrejurimi cale de alte câteva sate, oameni străini veniți de aiurea la "distracția" bâlciului, fiindcă acesta venea rar la noi în sat - odată la câțiva ani - și toată lumea se minuna de atmosfera gălăgioasă, toți gustau cu maximă intensitate ceea ce oferea bâlciul, toate atracțiile acelea menite doar să ne ușureze de bani buzunarele...

-Da' să nu-ți cheltui toți banii la bâlci, auzi mă?, îmi răsuna vag în urechi ecoul sfătos al bunicilor. 

Da' eu știam mai bine: rând pe rând, am încercat "lanțurili" amețindu-mă bine de tot, mașinuțele, caruselul cu căluți - ce dacă era pentru țânci, eu ce eram? -, chiar și roata îndrăgostiților, momind o fată de prin vecini cu care nu mă aflam în tandrețuri, dar cu care de fapt mă stupeam ca mâțili, am încercat și trasul cu pușca la țintă, (fir-ar să fie de vată de zahăr că-mi făcuse degetele lipicioase pe trăgaci, iar rățuștele de tablă nu se dădeau răpuse cu una cu două), ocolind ciocanu' și boxu' fiindcă n-ajungeam la ele, (da' las' că o să cresc eu mare!), am intrat în cortul "ciudățeniilor" și-am văzut-o pe femeia cu barbă, pe cel mai gras om de pe pământ versus omul-schelet, vițelul cu două capete și femeia strangulată de pitonul uriaș, și câte și mai câte!

Peste tot unde mă uitam, lumea forfotea și se amuza, și-și cheltuia banii în larma bâlciului, iar fanfara o "băga" des pe aia cu "Căpitanu,' Roberto", o aluzie slabă, patetică și ieftină a scufundării Titanicului, în timp ce "maestrul" bâlciului cocoțat pe-o lădiță și îmbrăcat într-o livrea roșie decolorată de trecerea timpului, își striga în gura mare la o portavoce conică din carton, atracțiile:

-Veniți, veniți și vă minunați! Femeia cu barbă (și apoi șoptea către noi: aia are barbă adevărată cum am eu buzunarili căptușiti cu bani!), fecioara cu pitonul! ,(o s-o înghită cu totul, sau nu?) mergeți și vă ghiciți viitorul la madam Olga, cea mai mare ghicitoare a timpurilor noastre, care a ghicit și regelui Suediei! Omu' cu braț de-oțel care rupe lanț de fier! Nu ratați roata mare, cea mai mare din sud-estul Europei! Iar apoi către fanfară: Haidi băieți mai cu viață:

"Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari,
Au plecat pisti mari,
Și-a lovit ghiața tari!!!

Aleu, aleu, io-ti-ti bre!,
Vaporu' cum chiere,
Șî marinari cum moari,
Moari, șî dă din chișioari,
Pâr, pâr!!!"

Totul în jur era un talmeș-balmeș amețitor, multă poleială aurită menită să mascheze vopseaua scorojită, iar bucăți mici de oglindă erau strategic așezate pe trupul caruselului care se învârtea lent, la nesfârșit, etalându-și picturile decolorate care înfățișau imagini cu sirene, cai înaripați și pitici cu scufii, bărbi albe și felinare! 

Dar toată agitația bâlciului avea să fie spartă de o ploaie trecătoare de vară, - un respiro bine venit -, pentru a face inventarul buzunarelor: un șoricel alb de plastic cu mosor de plumb pe elastic care-l făcea să se miște întru spaima fals simulată de fete, o mingiuță din hârtie colorată roz cu verde și umplută cu rumeguș - premiu de consolare pentru zece trageri neizbutite de la roata norocului, premiul cel mare fiind o așa-zisă vază de cristal de Boemia și care era toată ziua din sticlă -, un fluier din plastic jumate roș, jumate galben, cu rotiță albastră, și o batistă pătată de sângele scurs din nas, amintire de la "lanțuri"!

Cum, n-am mai rămas niciun leu? Măcar cinzeci de bani pe-un jeton de zece minute cu mașinuța! Păi cum așa, stai să fac socoteala: care va să zică, două ture cu lanțurili, trei ture cu caruselu', una cu roata îndrăgostiților, - doi lei cheltuiți degeaba după părerea mea - femeia cu barbă, pitonul, vițelul cu două capete, - da' bine că n-avea și două cozi!, râdeam eu în sinea mea -, rățuștele de la tir, de zece ori roata norocului, - fir-ar să fie de vază! -, a!, și madam Olga care mi-o zis c-o s-ajung om mare de "stat" ș-am să am noroc în dragosti, da' nu și la bani, - uite-al naibii c-o avut dreptate, c-am rămas făr-o lescaie!!!

Ploaia s-a oprit brusc la fel cum începuse,  iar mulțimea aciuată sub liziera de salcâmi a ieșit din nou la soare, frământând în picioare glodul proaspăt și stropind cu noroi potecile care duceau către grătarele unde sfârâiau micii de-ți lăsa gura apă, halbele cu bere blondă și guler înspumat, se ciocneau destul de des, iar fanfara resuscitată, o băga iar pe aia cu Căpitanu' Roberto, maestrul urla din nou despre femeia cu barbă, iar pitonul, iar vițelul, iar lanțurile, iar omu' de oțel...

Când deodată, în mulțime, îl zăresc pe bunicul venind înspre mine cu un carton plin cu mici calzi, împănați cu scobitori și muștar galben într-o mână, iar în cealaltă, cu o halbă brumărită de bere blondă înspumată... Ne-am așezat amândoi pe marginea șanțului, în iarbă, la umbra domoală a unei sălcii bătrâne și pletoase, și-am mâncat micii uitându-ne la lume, și-am gustat și-o gură de bere amară, - prima din viața mea -, iar bunicul a scos cu sfială din buzunări vaza de cristal de Boemia: o câștigase de la roata norocului pentru bunica, care nu voise nici în ruptul capului să dea hodina de sâmbătă după-amiaza pe agitația bâlciului...

Apoi, cu burțile pline, am dat înapoi halba golită de bere primind garanția de cinzeci de bani, (o tură de zece minute cu mașinuța!), iar bunicul mă luă în brațe și ne așezarăm cuminți în fața fotografului care a dispărut vremelnic sub pânza neagră a aparatului de fotografiat pentru a imortaliza momentul, dar numai după ce mi-am pieptănat părul cu grijă, cu cărare pe-o parte, ca un flăcău mare ce mă aflam de-acuma, fără să clipesc, ca să ies bine în poză, căci aveam zece ani și niciun ban în buzunare...

Nu mai știu ce s-au făcut cu fotografia aceea de sepia alb-negru în care bunicul, cu blândețe, mă ținea în brațe pe genunchii lui, iar eu aveam tricoul pătat cu muștar și ochii larg deschiși, să nu care cumva să clipesc... S-a prăpădit demult. La fel cum s-au prăpădit șoricelul cel alb, fluierașul cu rotiță, mingiuța de rumeguș, sau vaza de cristal a bunicii... 

Dar aud, câteodată, un ecou slab răzbătând de demult:

"-Haidi băieți mai cu viață:

Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari..."

 

Еще ...

Domnul Drăghin

Într-o viață de om, pasager, întâlnești tot felul de oameni, călători ca și tine printre luminile și umbrele vieții, dar numai câțiva îți vor atinge sufletul și le vei purta pentru totdeauna, marca...

Un asemenea om, pentru mine, a fost Domnul Drăghin, directorul liceului meu, un domn desăvârșit prin eleganță și prezență, de o cultură și elocință cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, cu-adevărat o lumină într-o epocă întunecată, care știa, prin vorba sfătoasă, domoală și dulce, că poate schimba destine.

Aproape că ajunsesem să îmi doresc să fac vreo boacănă zdravănă, fie chiar și numai pentru a fi urechiat de vreun profesor în compania acestui domn!

Cum să-l descriu în câteva cuvinte, succinte, dar revelatoare, pe Domnul Drăghin? Foarte greu, într-adevăr o misiune imposibilă! Dar am să încerc, întrucât, astăzi putini își mai amintesc de un om, care a însemnat câteva generații cu învățătura, calmul și generozitatea sa.

Domnul Drăghin era un bărbat înalt, subțirel, cu păr grizonat, cu ochi albaștri mari, blânzi și luminoși, cercetători îndărătul unei perechi de ochelari cu rame subțiri, aurite. Avea un zambet clar, care sublinia o discreție dată de o cultură vastă, pe care nu o etala în mod evident, din contră, la el elocința cărților citite într-o viață, venea natural, precum o respirație ușoară și senină...

Îmi amintesc de eleganța Domnului Director, pe care o emana prin însăși prezența lui, se purta întotdeauna îmbrăcat la patru ace, dar fără a fi ostentativ, cum să spun, sunt unii bărbați, cărora costumul și cravata le șade bine în mod natural, nu dau semne de stânjeneală, nu se simt stingheri, ci umplu încăperea cu sufletul, sau cel puțin așa mă simțeam eu in prezența lui...

Purta mai întotdeauna, un costum gri, din tweed englezesc, tăiat simplu și care îi scotea, subtil, înălțimea în evidență, purta întotdeauna o pereche de pantofi din piele neagră, cu șiret, pălărie de fetru negru, iar pe vreme nepotrivnică, un taior bej, însoțit de o eșarfă de mătase bleumarin și mănuși fine, tot din piele neagră. Ținuta îi era completată de o servietă simplă din piele neagră și o umbrelă subțire cu mâner de baga și capăt argintat, țin minte și acum liniștea care se lăsa pe holurile liceului, hărmalaia încetat imediat, la auzul ecoului lăsat de vârful cel argintat al umbrelei Domnului Director...

Și îmi mai aduc aminte de o întâmplare cu profesoara mea de limbă și literatură română, care îmi notase pe nedrept o teză de semestru.
Fiind nemulțumit de verdictul necruțător, care avea să-mi strice irevocabil media, m-am dus la secretariat și am solicitat o audiență la Domnul Director.

M-a primit cu bunătatea-i obișnuită, mi-a ascultat păsul, mi-a citit teza și a admis subevaluarea ei.
A chemat-o de la oră pe doamna de română și i-a cerut explicații.
Doamna a motivat nota, spunând că mi-a scăzut două puncte pentru scrisul neciteț și aproape imposibil de descifrat.

Domnul Director a zâmbit ușor și, cu acea blândețe fermă ce-l caracteriza, a spus că un punct în minus pentru scrisul neciteț era suficient.
Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus domol:
„Pe viitor, încearcă să-ți îndrepți scrisul... afară doar dacă ai de gând să urmezi medicina.”

N-am urmat medicina și n-am putut să-mi îndrept scrisul, care tot neciteț a rămas…
Dar am îndurat mult mai ușor nedreptățile punctelor în minus la toate lucrările și tezele de la română care au urmat, amintindu-mi, la fiecare notă încasată, de umorul fin al Domnului Drăghin.

Ei bine, altă dată, am chiulit cu toată clasa de la ora de biologie.
După ce am făcut o chetă riguroasă, noi băieții, ne-am dus la o terasă din apropierea liceului, am unit vreo trei mese și ne-am pus pe bârfă, în compania unor cinstite sticle de… suc.
Uite că nu-mi mai amintesc cum se numea piș-tronada aceea cu gust anemic de lămâie, dar sticlele ei semănau tare mult cu cele de bere servite pe terase.

Evident, a doua zi s-a iscat un scandal cât… liceul!
Profa de biologie ne-a pârât Directorului că am chiulit de la oră, lăsând-o cu buza umflată, și că ne-a văzut pe toți beți-mangă, lălăind pe terasă în compania altor bețivi și făcând liceul de rușine în văzul întregului oraș!

A urmat careul cu tot liceul și tot corpul profesoral adunat în păr, perdaful încasat de la Domnul Director și rușinea aferentă de „după”, privirile reprobatoare — din partea profesorilor — și de admirație sinceră — din partea altor băieți, de la alte clase… căci n-am fost niciunul nebuni să admitem că nu a fost bere, ci… piș-tronadă!

Mult mai târziu, după facultate, am urmat o carieră scufundată în cifre, ba chiar, la un moment dat, prin prisma experienței acumulate, am ajuns, timp de un an, să activez ca profesor la o post-liceală din oraș.

Domnul Drăghin trecuse de mult către alte orizonturi, fiind regretat de un întreg oraș, iar eu m-am aflat predând unei generații, cu drag și aceeași abnegație pe care am învățat-o de la un Om care, prin însăși existența lui, a reușit să „atingă” mințile și sufletele unor generații.

Trebuie să vă mai spun, chiar cu mândrie, că Domnul Director Drăghin nu mi-a fost numai mie Director, ci și ambilor mei părinți, dar și fraților mei…

Еще ...

EL

Astăzi,te am văzut pe peronul gării îmbătrânite,trist și gânditor erai ,de fapt.Stateai singur cu o carte în mana,citind și răsfoind rapid paginile acelei cărți…de la depărtare se vedea doar o parte din titlul ei,însă mi am dat seama imediat,”Crima și pedeapsa”.Hm,frumoasă alegere,aș spune,însă cred ca mai bine alegeai de pe acel raft al bibliotecii,ce te cuprindea cu brațele ei feminine,”Sub aceeași stea”,ți ar fi adus aminte de mine,poate.Soarele îți mângâia părul castaniu,tuns scurt,iar albastrul infinitului se asorta cu ochii tăi ca valurile mării învolburate,ce nu se desprindeau deloc de acele cuvinte ale cărții.Fi-rar,sunt geloasă,uită te puțin spre cățelul ce stă trist lângă băncuța aceea,poate mă vei zări și îmi vei arunca un zâmbet…sau nu.In depărtare stau tristă și singură și te privesc atent și sârguincios:paltonul tău negru de cașmir îți acoperă acel corp perfect,helanca ta neagră îți apară pectoralii și gatul ,pe care odată îl sărutam cu foc,iar azi…azi doar suspin și sper ca măcar un “hei” aruncat cu sila îmi vei da.Ghiozdanul tău negru și plin de cărți,gânduri și iubiri uitate iti atârnă greu pe umerii tăi simpli și puternici.Inca stau și te privesc,te admir ca un copil care vede prima dată marea..hm,așa cum am fost și eu,un copil în brațele unui bărbat care,câteodată,se arunca în nebunia mea și mă iubea fără nicio prejudecată,însă care astăzi…m a uitat.
În gară sunt doar eu,tu și un cățel uitat de mama sa,atât.Cred ca încep să mă simt ca el,uitată și fără speranță..iar tu…tu ești captat atât de tare de cartea aceea incat nu vezi nimic in jur…sau poate gândurile tale îți sunt atât de tari și gălăgioase încât te împiedică să te uiți la mine.Asta nu voi ști niciodată,din păcate,dar sper ca acea carte e foarte interesantă,cred ca o voi citi și eu la un moment dat.
Doamna impiegat anunță venirea trenului,în care tu te urci agale și fără să te uiți în spate…câtă indiferență,aș spune,însă…mai bine tac.Usile trenului se împreunează și îmi spun ,parcă,cu un aer diabolic,”te rog,ia și tu următorul tren și pleacă,pe primul l ai pierdut deja”.Insa totul este doar in mintea mea,trenul își închide ușile,scoate sunetul său asurzitor și te văd așezându-te pe primul loc de la geam.Ah,uite,și a închis cartea,ce bine!
Dintr-odată,simt un fior neobișnuit ce îmi cuprinde tot corpul,iar când îmi mut privirea din nou spre tren,văd doar un peron bătătorit de vreme….trenul plecase.Dar ce a fost acel sentiment?acel fior?Am nevoie de o pauză,clar.Sunt nebună.
În timp ce așteptam trenul,mi am deschis cartea,sperând ca așa voi uita de ea și timpul va trece mai repede.Huh,încă 657 de pagini și termin….greu.Pe peron nu eram decât eu,o bătrânică și o mama cu fiica ei;care seama izbitor de mult cu ea:ochii albaștri,fața albă,părul negru,ah,părul acela negru ca întunericul nopții iernatice…oh,doamne,am luat o razna.İmi deschid cartea și citesc până ce trenul va ajunge,însă cu coada ochiului,in stanga mea,în depărtare o vad…atât de frumoasă,cu paltonul ei crem,ce îi acoperă picioarele până la glezne,cu părul ei negru ce i flutură în vânt,cu ghetele,mă rog,botinele,cum adesea mă corecta,ce o ajutau să ajungă să mă sărute tandru,cu ochii ei albaștri,ce semănau cu două diamante,cu care mă privea atât de calm și liniștitor,privindu mă în liniște.Nu mi întorc privirea deloc spre ea,asta m ar făcea să nu mă opresc să nu mă duc să o sărut,sa o ating sau să i mângâi părul drept,ce i acoperea umerii.Continui să mă prefac ca sunt implicat în carte,însă mă doare atât de tare să o văd descumpănită….
Nu face nimic,stă și mă privește….ah,a văzut și ea acel cățel singuratic,ce stă lângă acea băncuță…ce face?scoate ceva din geanta…Da,îi dă animalutului un sendviș și se îndreaptă spre coșul de gunoi,întinzând o biluță de aluminiu.Ce-i mai plăceau acele “jucării”,mereu râdea când îi confecționam câte una ..Ce vremuri!Apoi,revine în locul de unde s-a mișcat și își îndreaptă,din nou,ochii ei calzi spre mine.Dar eu,un insensibil modest,nu schițez niciun semn și răsfoiesc paginile cărții,așteptând ca ea să vină spre mine.
Oh,nu,se aude o voce de femeie,care anunță trenul.Voi pleca în curând…însă poate vine și ea!Trenul ajunge lângă mine,ușile se deschid măreț,iar eu urc fără a mă uita în spate.Caut repede un loc la geamul dinspre gară să o mai pot admira câteva secunde.Ah,uite,l am găsit,locul 12.Ma așez,închid cartea și mă fac ca mă uit în zare,însă o mai sorb câteva secunde din plin.Este atât de frumoasă,oh,doamne,nu mi pot lua ochii de la ea…ochii ei îți transmit căldură, dragoste și calmitatea,care te scoate din orice haos,iar trupul ei firav,acoperit de haine elegante,stil de care nu se poate despărți niciodată te face să simți nevoia să te debarasezi de orice și să aluneci în paradisul ei de prințesă.
În scurt timp,nu văd decât un câmp plin de maci…trenul plecase din gara..Nu vreau să mă gândesc la ea,însă acești maci îmi aduc aminte de ea,roșu..culoarea care nu îi plăcea deloc,însă care o avantaja cel mai mult.Trenul trece rapid printr o pădure…pădure care îmi aduce aminte de ea,ochii ei,uneori,verzi care mă priveau prelung și duios;fir-ar…nu e bine deloc…..ce mă fac?
Еще ...

Un ecou îndepărtat...

-Haidi mă, la ci zăbovești atâta? Ț-am zîs să nu mânci ghișînile cu tăt cu sâmburi, mă!

-Nu mă zori bunicule, că-i bai mare!, zic eu căznindu-mă cu mâinile pe burtă...

Bunicul se îndepărtează râzând, amintindu-mi sfătos că nu e bine să bei apă răce de la fântână după vișine...

Ușurat, într-un final, mă strecor afară, pleznind curcanii care, îmbufnați, mă urmăreau pretutindeni. Bune-mea mă privi scurt, cercetător, pe deasupra ochelarilor, neoprindu-se din tricot:

-Ai nevoie, de dureri, de niște chișcă uscată din pipotă de pui, mă?, mă sfredelește ea cu privirea...

-N-am bunică..., zic eu îngrețoșat de leacurile ciudat de băbești pe care bunica le stăpânea cu mare artă...

Acum zâmbesc, fiindcă panaceul universal al bunicii mele era vast - nu mai zic de ciudat - moștenit din moși-strămoși, "pacat di meșteșugul aista că n-om avut cui a-l da mai diparti"... că de mine nu s-o prins, întrucât fugeam de albastrul de metil, ca dracul de tămâie...

Nu știu cum de nu se prindeau de noi toate boleșnițele pământului, fiindcă de neastâmpărați ce eram, nu trecea zi de la Bunuțul Dumnezeu, fără ca bunica să nu ne doftoricească pe vreunul dintre noi: zgaibele proaspete de la genunchi erau tratate cu respect și admirație (de către noi!) și rivanol usturător (de către ea!), tăieturile ușoare, cu alifie de galbenele, iar cele mai adânci (la care noi speram să rămânem cu cicatrici, ca să avem cu ce ne da mare!), cu miere și frunză curată de pătlagină frumos împachetate cu tifon alb, care peste zi, de la atâta zbânțuială, se făcea negru ca pământul...

Închid ochii și vocea ei parcă îmi răsună limpede în minte: "Dă-i cu ceai amar de sunătoare, pentru ficat gras, cu ceai din coada șoricelului pentru rinichi slabi, iar pentru inimă moale, dă-i cu o litră de angelică!". 

Mai pe seară, am ales să mă dreg cu o cană cu ceai din floare de tei, atent culeasă și uscată de bunica, și o felie de pâne de casă, unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă. 

Greierii își cântau nefericirile de prin colțurile ogrăzii, iar becul de sub streașină lucea slab în bătaia de argint a lunii. Lumea se trecea spre culcare, iar zgomotele și chiotele de peste zi se prefăceau încet într-un ecou îndepărtat, care avea să se nască abia peste ani, mult mai târziu, în rândurile astea pe care, uite, le scriu acuma ca să le țin mai bine minte...

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍