o temă sensibilă partea 2

Ce tristă-i ziua care vine 

De lacrimi zilele sunt pline

Urma lor se așterne în barbă 

Un gând rebel  vrea s-o șteargă.

De atâta dor și de pustiu

Vorbesc în gând ,așa mai știu

Vă che pe rând,vă strg pe nume

Sperând să vă adun din lume.

Sunteți duși doar de nevoi

Ca-n vremuri grele ce război

Rămase-s casele pustii

Bătrânii sunt ai nimănui.

Rămas-am singură și tristă 

Odihnă am pe un colț de prispă

Tăcută și îndurerată

Cu ochii țintă către poartă...

Poate azi sau poate, mâine 

Voi auzi lătrat de câine

Și dragii mei să intre în casă

Să-i văd pe toți cum stau la masă.

Dragii mei cititori ,vă sugerez ,să vă imaginați câ

sunteți în fața unei cești de cafea ,într-o locație ce

vă face fericit,câ aveți alături persoane dragi și

foarte dragi,că de undeva vine o muzică care vă

vrăjește și vă pune pe gânduri trezându-vă amintiri

parcă uitate .Gustul acelei cafele va fi unic ,când la masă

se așează tocmai persoana la care visai!...

          -  prima parte-

      Ceia ce părea la început doar un zvon s-a dovedit a fi

un  adevăr de temut: virusul COVIT -19, spune mama.Am

fost  atenționați, sfătuiți ,apoi obligați să ne izolăm să stăm în

case.Calendarul din perete arăta că a venit luna martie ,apoi

aprilie,deci a venit primăvara.

     -Așa e mamă, îmi amintesc,răspune fiul.Cum ai făcut față?

     -Fiind  o  fire activă,  șitii că am o căsuță  de vară cu grădină

mare pe malul Siretului ,am simțit nevoia să găsesc soluții și să merg

acolo.Voi copii mei nu voiați să mă știți aclo  izolată , doar cu bătrâne-

țea și metehnile ei A fost greu să vă conving să mă duceți  acolo.Dar

odată ajunsă ,aveam mereu ce face Zi-lumină eram pe afară ,intrând

în casă doar pentru odihnă.Acea mică gospodărie semâna mult  cu cea

în care am copilărit :fără apă curentă,fără lumină electrică ,fără televizor,

fără frigider.Acum mă duce gândul  la modul de viață al părinților mei

Fără toate acestea nu i-am văzut supărați  pe soarta lor și eram cu toți

fericițiAici eu mă ocupam  doar de grădina de legume și de florile care îmi

bucurau privirea.

      -Dar ai pătrat legătura  cu noi?

      -Bine înțeles ! voi îmi făceați cumpărăturile!...știi și tu că am copii

buni ,nu mă pot plânge dar singurătatea  se simțea !...Voi aveați serviciile

și viața voastră.Așa că ,trăirile ,gândurile și amintirile ,le duceam singură

Ăm început  să notez totul pe un caiet,fără retușuri ,neavând intenția să le

public vreodară.

        -Și cum ai ajuns să le publici ?întreabă curios fiul...

        -L-am cunoscut pe ziaristul Mircea Ionescu ,căruia i-am mărturisit

cu ce mă ocup în timpul liber.Mă pomenesc peste câteva zille cu un telefon.

        - Am  citit tot ce si scris  și vreau să te întreb ,dacă îmi dai voie să

le public.Bineînțeles ,am selectat  ce mi s-a părut mai bun și îmi ajunge pentru 

o carte Când ne întânlim cu prieteni comuni, avem acum  un nou subiect de

discuții:-Ce ai mai scris? Ce teme te inspiră?,Pe când o nouă lansare?După  un

an a fost lansarea  cărții - Fata  bibelou- proză scurtă

         -Datorită  prieteniei  cu regretatului  publicist și omului de mare  va

loare,am avut  bucuria să public cele două cărți.

         -Și acum ,la pensie? Cum îți  petreci timpul? întreabă fiul

         -Acum, la pensie și în mijlocul naturii,pe malul Siretului,unde peisajul

este minunat ,sufletul meu se încarcă de seneibilitate.Nu pierd nimic din ceiace îmi tre-

ce prin minte, și notez totul pe un caiet.Asfel ,am adunat manuscrise pentru încă o carte

de poezii și una de proză.Eu însă încerc să te provoc la discuții mai lungi ,și să înțeleg cu

ce îți încarci gândurile și planuri ai.Te văd adesea posomorât și mă simt datoare să-ți

arăt că viața poate fi frumoasă dacă te bucuri de lucrurile mărunte,dacă râzi sau măcari

zămbești în fața necazurilor și încerci din nou acolo unde ai greșit.Uneori parcă vrei să-mi

arăți că ești distant și că ai un viitor încert,De ce oare ,te temi de vremea când și tu vei fi

pensionar?Să știi ,că și atunci poți să te ocupi cu ceva util.Voi sunteți prea absorbiți de tele-

vizor ,internet, telefoane. Caută alte preocupării: excursii,pescuit,grădinărit sau o mică afa-

cere unde să ai contact cu lumea,să nu rămâii  doar cu gândurile tale. Știu că ai câțiva

prieteni din liceu ,mai țineți legătura?

        -Da , mamă,mă bazez pe prietenia unora.Cei care au familii sunt mai ocupați și ne

întânlim mai rar.Dar mai sunt și niște burlci ca mine ,cu care îmi face plăcere să mă întănesc.

        -A m înțeles că sunteți o generație care mai aveți câțiva ani până la pensie V-ați

gândit ce veți face? sau nu v-ați făcut încă nici un plan?

        -Mamă , dar pe tine nu te-am auzit niciodată că te plictișești ...cum reușești?

De câți ani ești pensionară? întreabă fiul

                           va urma                                                                                                                -

                                                                                                                  i pănă la pensie V-ați

găndit ceveți face? 

Ce simt că trebuie să fac,

Când știrile ce vin, mă face să tac?

Prea multe vești triste, ce nu-mi fac bine

Copii minori dezacxați, autori de crime?

Accidente, vieți secerate din imprudență,

Șoferi la volan, băuți și mai grav, drogați,

Boli, tratate de lege cu indulgență

Mașini, super, moderne, a celor bogați.

Actualitatea, a devenit brutală cu viața,

Schimbări majore, într-un timp record,

Politica dă tonul, ascuzindu-și fața,

Suntem naufragiații vieții, aruncați peste bord.

Suntem spectatorii vieții, atât ne este permis

Votul, nu mai contează, e ales de sus,

Nu mai contează Românul ce vrea

El poate fi dezbinat și c-o viață mai grea.

Nu-ți fie teamă

Că am să plâng, cerând iertare,

Iertare ,pentru ce?

Că te iubesc cu înflăcărare?

De câte ori am așteptat

Răspuns la întrebare ?

Vrei să fii mireasa mea ?

Tu ,ce-ai făcut ?

M -ai  refuzat !..

De cine vrei ,să fii aleasă?...

     Nu te-am văzut de multă vreme,

Dar nu te-am uitat, nu te teme

Nu știu dacă îți lipsesc....

Dar tu, cu nopțile tale, e tot ce îmi doresc.

Doar cerul cu stele, plimbările în doi,

Când eram fericiți amândoi,

Știam ce viitor în minte-ți plănuiai

Închideai ochii și fericită-l vedeai.

Ce s-a întâmplat cu tine, nu m-ai lămurit,

Doar vestea ce am primit, ce grav m-a rănit,

Iubirea mea, ce înflorea tot mai curată

Ai aruncat-o ca pe haină prea purtată.

Dacă te-ai rătăcit pe alte căi, 

Sau să mergem alături, nu mai vrei

Dacă mă prețuești așa cum sunt eu

Îți spun sincer și curat: te voi iubi mereu.

Z ic , și-i bine așa, să ne clădim o casă 

Să ne facem traiul și viața frumoasă,

Iubirea, e cea care aduce fericirea 

Viața asta scurtă își merită menirea... 

Astăzi am murit puțin. Și am înviat puțin. Cu aceeași, egală, măsură. C-așa-i Omul: cât trăiește, învață și a muri. Căci omului îi este dat, în zbaterea lui pe acest pământ, să trăiască de toate: viață, tinerețe, sănătate, iubire, boală, moarte. Un ciclu complet. Fiindcă, așa cum spunea cineva, "tot ce s-a născut, este dator cu o moarte".

Ce nu se spune, sau s-a spus deja, contează mai mult felul în care ai trăit, trăiești și vei trăi, decât cât ai trăit... Calitatea înaintea cantității. Dar ce înseamnă "calitatea unei vieți", cum poate fi ea evaluată, după care criterii, conform căror standarde? Și mai ales, cine stabilește criteriile sau standardele, ca să poată da verdictul că o viață a fost sau nu, bine trăită, împlinită sau irosită?

Sunt întrebări care, cel puțin pentru mine, vor rămâne fără răspuns... fiindcă nimeni nu-și cumpără patul cu gândul să moară în el. După părerea mea, epitaful unei vieți "bine trăite" ar trebui să sune cam așa: "s-a născut, a crescut, a iubit, a trăit, a murit". 

Napoleon spunea frumos că "moartea nu-i decât un somn fără vise". Fără pretenția de a-l contrazice, aș zice că moartea nu-i decât o continuare a vieții. A unei vieți bine trăite. 

Și poate că nu voi afla niciodată ce înseamnă o viață "bine trăită". Dar știu că fiecare zi care m-a durut, fiecare zi care m-a bucurat, m-a învățat să fiu om. Și dacă acesta este prețul pentru a merge mai departe, îl plătesc liniștit: căci, în felul meu, încă trăiesc… și încă învăț.

Asistăm, neputincioși de cele mai multe ori, la degradarea noastră fizică, sufletească și mintală, cu fiecare zi care trece prin noi, lăsându-și urma într-un nou rid, într-un nou fir de păr alb, într-o nouă cedare, căci puțin câte puțin, tot pierdem din noi câte-o bucățică, câte o nuanță, din ceea ce am fost cândva. Și învățăm că cedarea face parte din însăși ființa noastră, ne bucurăm să adăugăm o nouă zi, un nou an existenței noastre, fără să știm prețul pe care, mai târziu, tot va trebui să-l plătim.

Și fiindcă nimeni n-a reușit câtuși de puțin să ridice măcar preț de o clipă, vreun colț de lume, ca să zărească ce e dincolo de ea, nici eu, ca atâția alții, n-am reușit decât să rătăcesc vremelnic pe lumea aceasta, fiind dator cu energia pe care am consumat-o, pentru că simt, cumva, adânc înscris în DNA-ul meu, că n-am irosit în van această energie primită în dar la naștere, care se numește "viață"...

Așa că nu mă tem nici de viață, nici de moarte. Le port pe amândouă în mine, viața ca pe o lumină, moartea ca pe o umbră: una mă trezește, cealaltă mă adoarme. Iar dacă moartea e o continuare,
atunci viața nu se sfârșește niciodată cu adevărat: se mută doar în altă lumină, în alt timp, într-un loc unde numărul anilor nu mai contează.

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Legacy

Today we are going to discuss about a special object, an object dear to us still keeping things stored in the attic of our house, more precisely, we are talking about a felt hat. It is a Bavarian hat, hat of undeniable historical importance, caught five baptisms, two graduations, several weddings and that's about it. Hat that several generations only had, but I don't think they wore it, it's ages since it has no longer been wearable. As earlier mentioned, it's made out of felt, it's blue (an electric blue or royal blue), and it has a feather attached to the side.

Cecilia's great-grandmother insisted that it must be kept in the best possible conditions. Something that happened, only the flight of time has taken its toll on it. It is no longer what it used to be, it no longer sits as it used to. Even the shade of blue is no longer vibrant, it's more shabby, old, dusty. It would be great for vintage outfit ideas, but otherwise keep it just for the collection's sake.

It was no surprise to Cecilia to find that the hat, described so poetically so far, hides a big defect, more precisely, it houses a family of moths. So, let's face it, when someone inherits a hat, they don't just get the hat, they also get the moths nesting there.

A moth family would live in the hat. Family?, so numerous?, dynasty maybe, it also has a king and a monarch and pretty much everything it needs to be a full-fledged monarchy. But how can one like this? How long has he been out of mothballs?, when was the last time that Pronto has been used for pest control? Angry and brooding, Cecilia is asking herself these questions constantly. How is it possible that in spite of all the apparent care that everyone has taken, the hat ends up disintegrating at this rate? If that great-grandmother knew and was alive, she would be have been extremely angry. Cecilia sits and sits, thinking of a solution to restore its glory.

She found it, she knows what to do, she will come up with a solution that will kill them, after they die, she will take and cut out the part of the material that needs to be removed.

Proceeds as described. Only by playing and deepening the cut part more and more, she reaches the other side of the material with the scissors. Lovely people, you've had it for four generations, didn't you know how to take care of an asset someone gave you? She didn't give it to you in order to place a responsibility on your shoulders, she gave it to you because she thought it would be nice for you to have something that she used to like a lot. You really crossed the line of frivolity! We get that you don't really care about the hat itself, but don't you also care about the great-grandmother who entrusted it to you?

Cecilia began to sew by using thread of a similar color to what the hat would have originally been. What is the point? Perfect synonymy does not exist, neither in terms of colors, nor in terms of words, unfortunately the color was unique, it was irreplaceable. Cecilia, at her +1.75 diopter thinks it was the same color. We don't know what else to say... the intention was good... to "give back its glory", but due to too much overzealousness, the result was a little not as expected. Cecilia, we appreciate the care you had taken of it, you disinfected it, you cleaned it, you really took care of it, which is always to be appreciated, but if you hadn't had so much fun cutting it out, it would have been just fine. It is always advisable to have balance in everything . Why is it good to measure our actions, decisions? Because, let's say we're driving and we have to turn, we have a curve in front of us, we have to measure our speed (because too much could take us off the road, deviating from our path), how we want to pass that curve, it doesn't matter how long it would take, how fast, how professionaly done, whatever... what matters is how harmonious and how safe we know how to get through everything. Nobody is applauding us, we are just ourselves, and we don't need applause.

Likewise in the case discussed, the inherited hat could have remained flawless, it would not have required any interventions, additional steps to repair, redecorate, if our dear Cecilia had not wanted so ardently to improve it from scratch. Also worth taking into consideration is that things often don't require a radical change to function well, since a half or a quarter of it would help just as much.

Cecilia...Cecilia...either you didn't have a steady hand, or you cared too much about the hat.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Championnat d'éternuement

Mesdames et messieurs, nous sommes aujourd'hui les organisateurs d'un événement spectaculaire, nous nous sommes tous retrouvés à Oulan-Bator, la plus belle ville de Mongolie, qui a décidé d'accueillir cette année un championnat un peu hors du commun, il s'agit de l'éternuement international championnat. Des concurrents du monde entier se sont réunis pour montrer qu'ils en sont capables, qu'ils ont du talent et qu'ils savent l'utiliser. Sans plus tarder, commençons !

Le concurrent n°1 se prépare à éternuer, inspire-expire, inspire-expire et éternue ! Mamulica... oui, quel éternuement, on l'a entendu à mi-chemin dans le stade. Bravo!

La candidate numéro 2 a reniflé du poivre dans la salière au capuchon doré, les larmes coulant sur son nez, j'ai le sentiment que ça va être quelque chose d'extrêmement mélodieux. Et éternuez...! Il a éternué si fort qu'on ne pouvait même pas l'entendre... même les chats éternuent plus fort... il faut encore s'entraîner...

Le concurrent numéro 3 est également plongeur professionnel et sait retenir sa respiration pour éternuer parfaitement. Nous nous préparons à l'écouter. Cela se déroule. Et c'est un éternuement brillant. Très bien! On l'entendait même dans les plaines voisines de Mongolie...

Le concurrent n°4 affirme qu'il a des éternuements dans le sang. Lorsqu'il était petit enfant, il éternuait dans l'ambroisie et les arbres fruitiers et, au fil du temps, il est devenu un expert. Maintenant, il éternue aussi. Quel éternuement cette fois aussi... il a été détecté par un satellite qui fournit Internet sur la planète Terre.

Nous progressons déjà !

Le concours numéro 5 comporte des études spécialisées dans ce domaine. Elle s'entraînait également seule en éternuant lors de mariages, de fêtes en plein air, d'anniversaires, du nouvel an entre amis, etc... Commence, prépare, éternue...parfait 10 ! Cette fois, il a été reçu par un satellite depuis la Lune. L'histoire astrophysique de Morgan Freeman avec des molécules d'oxygène empêchant la propagation des sons dans l'Univers n'a pas vraiment de sens dans le cas de cette compétition.

Les concurrents suivants ont réussi à nous impressionner encore plus par l'intensité des sons produits. Il y avait des gens qui éternuaient si fort que le son était également capté par les satellites de Vénus et Mercure. De tels professionnels ne pourraient nous plaire qu'une fois dans leur vie grâce au résultat de leur travail acharné.

Sur 1 000 participants écoutés et jugés, un seul a remporté le premier prix, à savoir une maison au bord d'un lac aux Maldives et un épilateur ultramoderne. Le gagnant est norvégien d'origine et est une source d'inspiration pour tous ceux qui envisagent de participer et de s'entraîner pour un tel championnat ! Toutes nos félicitations!

Încercări sisifice mă bântuie…

M-am uitat în fiecare zi către cer să-i fie soarelui mai ușor să mă vadă, dar un nor călător m-a stropit răutăcios cu cerneala-i înnegrită dintr-o călimară plină cu mister…

M-am rezemat de un falnic brad să învăț să mă înalț ca el, dar necunoscând semnele pământului nu am văzut că bradul era marcat să fie tăiat…Crengile încă verzi mă consolau când frunzele-ace mă înțepau , crezând că sunt dârvarul … Cândva, o barcă și valurile m-au dus de pe un mal pe celălalt mal. Uitând să-mi iau din nisip visele rătăcite ,m-am aruncat în valuri să mă reîntorc , dar valurile s-au supărat și dintr-un temerar am ajuns naufragiat…

Mereu încercări, încercările neputinței.

Transpus de atâtea neîmpliniri , derulez aleile unui parc pustiit…Pe o bancă ruginită era așezat un baston alb, uitat de cineva sau , nevăzătorul pătrunzând întunericul cu ochiul minții, a lăsat bastonul să călăuzească pe cei care văd și totuși sunt mai orbi decât orbii. Am luat bastonul și încă merg orbecăind printre încercări, întrebându-mă care este a mea vină ?…

PROLOG

Lumea de după două veacuri

Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.

Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.

Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.

Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.

Știința făcuse pași uriași.

Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:

De ce este omul încă neliniștit?

Avea aproape tot ce își putea dori.

Dar nu avea întotdeauna pace.

Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.

Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.

Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.

Avea tăcere.

Pereții erau acoperiți cu icoane.

În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.

Înaintea icoanelor ardeau candele.

Deasupra ușii era scris:

„Lumina luminează în întuneric.”

Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.

În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.

Iar viața lui avea să se schimbe.

---

PARTEA I

COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS

Capitolul 1 – Andrei

Andrei avea șaisprezece ani.

Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.

Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.

În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.

Totul era ordonat.

Totul era rapid.

Totul era automat.

Dar Andrei nu era fericit.

Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:

— Ești bine?

— Da.

— Pari trist.

— Nu sunt trist.

Mama îl privi câteva clipe.

— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?

Andrei nu răspunse.

Privea orașul.

Milioane de oameni se mișcau sub el.

Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.

---

Capitolul 2 – Întrebarea

La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.

— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.

Un elev ridică mâna.

— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?

Profesorul zâmbi.

— Desigur.

— Ce anume?

Profesorul se opri pentru câteva clipe.

— Nu știm încă toate răspunsurile.

Andrei ridică și el mâna.

— Dar știm de ce existăm?

Clasa amuți.

Profesorul îl privi.

— Aceasta este o întrebare filozofică.

— Dar este importantă.

Profesorul nu mai răspunse.

În acea zi, Andrei începu să caute.

Căută în arhive.

Citi cărți.

Ascultă oameni de știință.

Citi filozofi.

Dar întrebarea rămânea:

De ce existăm?

---

PARTEA A II-A

BISERICA

Capitolul 3 – Lumina

Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.

Nu știa unde merge.

Apoi văzu o lumină.

Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.

Andrei se opri.

În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.

Ușa era deschisă.

Intră.

Liniștea îl înconjură.

Nu existau ecrane.

Nu existau reclame.

Nu existau zgomote.

Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.

Andrei privi icoanele.

În fața lui se afla Hristos.

Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.

Din apropiere se auzi o voce:

— Cauți ceva?

Andrei se întoarse.

Era preotul bisericii.

Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.

— Nu știu, răspunse Andrei.

— Atunci ai venit într-un loc bun.

— De ce?

— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.

---

Capitolul 4 – Părintele Gavriil

Andrei se așeză.

— Părinte, pot să vă pun o întrebare?

— Poți.

— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?

Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.

Privi spre icoana lui Hristos.

— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.

— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.

— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.

— Care?

— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.

Andrei tăcu.

Părintele continuă:

— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.

— Pentru cine a venit?

— Pentru oameni.

— Pentru toți?

— Pentru toți.

---

PARTEA A III-A

CARTEA

Capitolul 5 – Biblia

Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.

Pe un raft se afla o Biblie.

Andrei o luă în mâini.

— Este foarte veche.

— Da.

— De ce nu folosiți una digitală?

— Putem folosi și una digitală.

— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?

Părintele zâmbi.

— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.

Andrei deschise cartea.

— De unde să încep?

— De la Evanghelie.

— De ce?

— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.

Andrei începu să citească.

Nu înțelese totul.

Dar ceva îl atrăgea.

Nu era doar o carte despre trecut.

Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.

---

PARTEA A IV-A

ÎNCERCAREA

Capitolul 6 – Orașul

În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.

Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.

Dar nu uită biserica.

Într-o zi, îi spuse părintelui:

— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.

Părintele zâmbi.

— Nu trebuie să fie.

— Atunci de ce oamenii se ceartă?

— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.

Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.

Trebuia căutat cu sinceritate.

---

Capitolul 7 – Iarna

Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.

Rețelele energetice fură afectate.

Sistemele automate se opriră.

Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.

Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.

În jurul bisericii se adunară sute de oameni.

Părintele Gavriil deschise porțile.

— Intrați.

Oamenii intrară.

Unii aveau nevoie de hrană.

Alții de căldură.

Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:

„Nu sunteți singuri.”

Andrei începu să ajute.

Căra apă.

Împărțea mâncare.

Mergea la bătrâni.

Stătea lângă copiii speriați.

Într-o noapte îl întrebă pe părinte:

— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?

Părintele răspunse:

— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.

---

PARTEA A V-A

ÎNTOARCEREA

Capitolul 8 – Alegerea

După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.

Mulți uitară repede ce se întâmplase.

Andrei însă nu uită.

Înțelesese ceva:

Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.

Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:

— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.

— Nu spuneți asta.

— Este firesc.

— Și cine va avea grijă de ea?

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

— Oamenii.

— Care oameni?

— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.

---

PARTEA A VI-A

ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI

Capitolul 9 – Bătrânul

Anii trecură.

Andrei deveni profesor.

Părintele Gavriil îmbătrâni.

Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.

— Părinte.

— Da?

— Vă este teamă?

Bătrânul zâmbi.

— De ce să-mi fie teamă?

— De moarte.

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.

Apoi adăugă:

— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.

Andrei îi luă mâna.

— Vă mulțumesc.

— Pentru ce?

— Pentru că m-ați învățat să caut.

— Eu nu te-am învățat să găsești.

— Atunci?

— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.

---

PARTEA A VII-A

LUMINA RĂMÂNE

Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.

Biserica fu plină.

Andrei stătea în fața icoanei.

Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.

Atunci întrebase:

„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”

Acum cunoștea răspunsul.

Da.

Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.

Îi ascultă pentru că sunt oameni.

---

PARTEA A VIII-A

ANDREI

Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.

Orașul se schimbase din nou.

Clădirile vechi dispăruseră.

Alte tehnologii apăruseră.

Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.

Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.

Andrei devenise cel care aprindea candela.

În fiecare dimineață.

În fiecare seară.

Într-o zi, un copil intră în biserică.

— Domnule, de ce arde lumina aceea?

Andrei îi răspunse:

— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.

— De ce?

— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.

— Ce să nu uite?

Andrei privi spre icoana lui Hristos.

— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.

Copilul privi icoana.

— Cine este?

Andrei zâmbi.

— Iisus Hristos.

— Și ce a făcut?

Andrei se așeză lângă el.

— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.

Copilul îl privi.

— Și povestea Lui s-a terminat?

Andrei clătină din cap.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.

— Atunci ce este?

— Începutul nădejdii.

---

EPILOG

PENTRU TOȚI OAMENII

În acea seară, biserica era goală.

Andrei aprinse candela.

Apoi se opri în fața icoanei.

Lumina tremura pe chipul lui Hristos.

Afară, orașul era plin de lumini artificiale.

Dar în biserică exista o altă lumină.

Una pe care niciun om nu o putea fabrica.

Andrei închise ochii.

Își aminti de toate generațiile care trecuseră.

De oamenii care iubiseră.

De cei care greșiseră.

De cei care se pocăiseră.

De cei care ajutaseră.

De cei care se rugaseră.

De cei care păstraseră credința.

Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.

Fusese povestea omului.

Omul care avea nevoie de Dumnezeu.

Omul care căuta adevărul.

Omul care putea să cadă și să se ridice.

Omul care putea să uite și să-și amintească.

Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.

Andrei privi pentru ultima dată candela.

Și șopti:

— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.

Apoi ieși din biserică.

În urma lui rămase candela.

Flacăra ei era mică.

Dar nu se stingea.

Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.

Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:

Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.

Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:

Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?

Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.

Pentru că fiecare viață este o poveste.

Fiecare om primește libertatea de a o scrie.

Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.

Sfârșit.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Projet de construction et quelques bêtises

Cecilia et son mari envisagent d'emménager dans une nouvelle maison. Ils ont continué à rechercher sur Internet des annonces d'agences immobilières. En principe, ce qu'ils veulent n'est pas compliqué, un appartement avec trois pièces, deux salles de bains, un salon, deux balcons, parmi ceux découverts, qui n'ont ni murs ni fenêtres (car Cecilia aime s'asseoir au soleil, bronzer), une cuisine, mais aussi un espace de rangement pour les boîtes à chaussures. La plupart des disputes partent de cet espace de stockage, le mari de Cecilia n'est pas d'accord. Il pense que l'emplacement de ces cartons pourrait être directement sur le balcon. De plus, l'espace de rangement ne lui permettrait pas d'agrandir sa salle de bain avec un hamac. Pratiquement, l’homme veut une salle de bains à aire ouverte.

Ils regardent autour d'eux, cherchent des offres, ils en remarquent une plutôt avantageuse, un appartement de trois pièces comme ils le souhaitaient, mais pas dans le centre de la ville, mais quelque part à la périphérie, au nord-ouest de la ville. L'emplacement ne satisfera pas vraiment le besoin de soleil et de chaleur de Cécilia, mais que faire, on ne peut pas tous les avoir, il faut quand même renoncer à certains critères de sélection qu'elles auraient souhaité pour leur future Maison.

Ils y vont mercredi vers 9 heures du matin pour parler aux constructeurs. Mais dès l’entrée, Cécilia éprouve un sentiment étrange. L'homme lui demande pourquoi il ne serait pas bien de rester là. Elle commence par une série de raisons : que c'est loin de l'école maternelle du garçon, de ses cours de piano, de la mairie, du salon de beauté qu'il fréquente, de tout magasin où il pourrait faire ses courses.

A tout cela, le mari donne une réponse très "intelligente" :,, il y a les transports en commun". Cécile nerveuse :,, Alors tu ne vas pas m'aider à me déplacer d'un endroit à un autre ?".

Le mari de Cecilia a encore une phrase qui nous fait nous demander à quel point il est fidèle et dévoué en tant que mari : "Tu as un permis pour toutes les catégories, tu ne veux même pas vraiment rouler en scooter, il y a des taxis que tu peux appeler à tout moment. heure du jour et de la nuit." Cecilia est encore plus féroce:,,, tu sais quelque chose, j'ai eu mon permis pour moi, pour me montrer que je peux, quelle est ma faute si dans la circulation j'ai eu toutes sortes de cinglés, comme toi, qui veut vraiment me percuter ? J'ai peur de tant d'embouteillages. Le mari lui dit, d'une voix timide : "D'accord, je vais t'aider pour les déplacements."

Les choses se calmant pour le moment, les deux vont parler aux constructeurs. Ils leur donnent un plan de l'appartement, afin qu'ils puissent voir plus en détail tous les détails architecturaux. Le mari voit la salle de bain plus petite, dont il veut faire un espace ouvert. Cécilia commence, d'une voix critique et moralisatrice : "Je ne comprends pas pourquoi tu as besoin d'une salle de bain en open space ?" Où avez-vous déjà vu ce modèle de salle de bain ? Au bar?!!"

L'homme dit qu'il la veut parce qu'il a des idées innovantes, pas conservatrices, pour voir les choses unilatéralement comme Cecilia, pour avoir tous les murs bien disposés, un pour ne pas être incliné à 95 degrés et que le besoin de perfection de Cecilia l'encombre, le bloque , a l'impression que tout stagne à cause de ses préférences typiques.

Cécilia rougit, se tait, mais remarque des choses. Cecilia dit :,, Et il me semble qu'il manque tellement de choses, je ne resterais pas ici, c'est un espace vide."

Les constructeurs lui disent : "C'est vide maintenant, parce qu'il n'y a pas d'objets, on a à peine réussi à construire les murs, quand tu emménageras ici, tu verras que la maison va commencer à prendre forme, tu la décoreras à ta guise, la personnaliseras , et tout ça."

Cecilia parle à son mari, elle veut le convaincre de reporter le déménagement jusqu'à ce que son fils termine la maternelle car c'est un garçon très émotif et tout changement majeur pourrait avoir un impact désagréable sur ses résultats scolaires.

Le mari n'est pas d'accord, rejette la proposition de Cecilia et promet aux constructeurs qu'il emménagera dès que l'appartement sera construit, meublé, plâtré. Il accepte cependant que l'espace de rangement des boîtes à chaussures se trouve dans la salle de bain à aire ouverte.

Cecilia cède, elle voit qu'elle n'a de toute façon personne à qui parler, elle a une dernière demande avant de quitter l'appartement de ses grands-parents, à savoir : faire attention aux 20 tableaux de ses grands-parents, ne pas les perdre, les enfiler. Il ne leur arrachera pas le corps lorsqu'il les sortira de la voiture et les transportera à l'appartement. Il promet qu'il fera attention, qu'il ne les laissera pas tomber, ne les rayera pas, ne touchera pas la balustrade, etc.

Le jour du déménagement arrive, un vendredi, il n'a même pas récupéré le garçon à la maternelle, il n'a ni boussole dans son sac, ni cartes, ni l'application "Maps" installée sur son téléphone, il doit deviner où la nouvelle maison est. S'il réussit bien à la maison, sinon il dort dans la rue.

Les tableaux de Cecilia, les pauvres, trônent dans le coffre à côté de deux bouteilles d'eau Aqua Carpatica, un sac plein de boîtes de Cremșnit, un autre sac avec huit paquets de farine, un aquarium, je ne sais combien de boîtes de serviettes, de chiffons et tout ça.

Lorsqu'il les porte, il fait attention à chaque pas sur lequel il marche, mais comme il en a cinq dans une main et cinq dans l'autre, il gratte le cadre d'un tableau qu'il tient dans sa main droite. Cecilia ne se doute pas de ce qui s'est passé jusqu'à ce que son mari le cloue au mur. Cécilia, avec sa vision agile, son œil d'aigle qui remarque le moindre défaut à +1,75 dioptrie, voit l'égratignure. Il dit à l'homme : Demain, je veux que tu ailles au magasin chinois du petit marché et que tu achètes une monture neuve mais toujours dorée comme celle-ci. Je ne peux pas regarder ce tableau, vous l'avez gâché par votre insouciance ! » Et vraiment, quelle telle fortune était-ce ? C'était juste un tableau de chats à fourrure.

Le mari lui demande : "Mais ça ne se répare pas avec de la colle ?" Cécilia agacée par une telle ineptie, "Non, ça ne se répare pas avec de la colle. C'est rayé, il ne manque pas un morceau du cadre..."

Le mari réfléchit dehors aux paroles de Cecilia :,, Une femme qui ne sait pas non plus ce qu'elle veut, ne veut pas de colle, je lui donne des raisons de vouloir de la colle. " Et il passe à des actes encore plus courageux, brise l'aquarium en le coffre. Cecilia voit tout depuis le balcon, lui envoie un message au téléphone pour acheter également un nouvel aquarium au magasin chinois et éventuellement de nouveaux poissons à l'animalerie, pendant qu'elle s'efforce de réanimer tous ceux qui étaient dans cet aquarium, de les mettre au robinet, sous le jet d'eau et dans un vase de fleurs.

Ce qu'il faut faire? Le mari de Cecilia aurait dû savoir que « se dépêcher gâche le travail ».