Lasă-l, nu mai vine

Simt cum mi se usucă întreg corpul

Cum mi se răcește sângele în vene

Cum mă învăluie un întuneric și îmi pierd scopul

Cum joacă gânduri negre în tot felul de scene

Și aș tipa până aș răgușii, dar prefer să mă sufoc

Că de-aș vorbii n-ar înțelege nimeni ce parafrazez

Ar zice că-s nebună, psihopată, să-mi dau foc

Că doar eu pot durerea să-mi poetizez

Și îl simt iar, sentimentul de gol în piept

Cum mi-e sufletul străpuns de-un baltag, încet

Cum întunericul e al inimii adept

Iar tot ce aș mai putea rostii-i un scâncet de îngheț

Alerg și-ncerc să fug din iadul ăsta

Dar nu cunosc nimic altceva în afară de el

Și mă-ntorc la ce mi-e “acasă” căci altundeva n-aș rezista

Iar în capul meu răsună același cântec “ vesel ”…

Și mă asurzește, mă rănește, zdrobește oasele din mine

Sunt doar un sac de lacrimi, frustrare… acumulare

Lupta sângerie dintre suflet și gândire n-o să se termine

Până nu-mi opresc eu sângele din circulare

Ceaiul nu mă vindecă, mă simt tot mai ratată.

Sunt fumată și-obosită, o speranță executată

Când inima mă rupe, pe cine să dau vina pentru rănile amare?

Unde-s avetizările de vătămare?

Fără instrucțiuni, fără scăpare, nu știu ce să aleg

Iubirea nu-i ceva ce trebuie să înțeleg

Iubirea este doar o promisiune care mă distruge și mă frânge

Doar o doză din ea mă constrânge

Iubirea-i ca o țigară, te omoară cu-ncetul

Rămân în mână doar cu pachetul

Ști că nu-ți face bine , dar mai vrei din ea măcar puțin

După atât timp ce rost are să mă mai abțin

Tot ce mi-aș fi dorit nu e ce-ai fi crezut

Aș fi vrut să mă ridici când am căzut

Ți-am întins mâna s-o apuci, greșeala mea…

Prima dată când mi-ai dat mesaj

L-am deschis parcă era miraj

Mi-ai plăcut de la început

Când nu-mi erai deloc cunoscut

Apoi ca într-un vals lent , pas cu pas

Lumea amuțea și doar tu aveai glas

Ochii mei îți căutau privirea

Căci doar ei îmi puteau vedea strălucirea

Prima dată când mi-ai dat mesaj

Inima mea a făcut cu tine un colaj

De sentimente adunate aderent

Și doar prezența ta îmi era tratament

Și-am început să ne iubim ca focul pe pământ

Tot mai tare cu fiecare cuvânt

Nici unul n-a știut ce avea să fie în viitor

Nici că copacul din Eden v-a fi înfloritor

Am scris în sânge nu-n cerneală

Păcatul meu doar o greșeală

M-am rătăcit prin patimi și vină,

Și am pierdut latura divină

Cu mâini murdare și inimă de piatră

Mi-am pus credința-n lumea asta stricată,

Doamne iată-ne de tot căzuți

Că mai întâi de toate am fost doar încrezuți

Crucea Ta sfântă e singura punte

Din iad spre rai, de jos în munte

Un strigăt blând, un sfânt balsam

Poemul scris devine psalm

Pe altarul inimii zdrobite

Se aștern cu greu cuvintele grăbite

Ne plecăm frunțile cerând tânjind iertare

Nu merităm milă, dar Tu ești iertare

Din dor de cerul Tău și de iertare

Din rugăciune și chemare

De-am face toți un legământ

Căci Tu ești Viață, Iubire și Sfânt.

Suntem nebuni în această lume închisă,

Unde părerea diferită de alții e interzisă

Uităm să mai vorbim, cuvintele ne sunt străine,

Unde dragostea celuilalt cu greu se obține

Alergăm după nimic, și tot mai mult pierdem,

Timpul ne fuge, dar nu-l înțelegem

Bunica ne-a spus că timpul ne va salva,

Dar noi rămânem cu cârpa pe frunte, fără altceva

Mă-ta spune că „nu-i așa, dar noi știm”

Că orice lucru „bun” pe care-l facem îl plătim

Viața se rupe în fâșii de promisiuni

Și așteptăm mereu să se întâmple minuni

Patria noastră e fără valoare,

O luptă pierdută, fără onoare,

Înjurăm în ploaie, cu o voce disperată

Cristalul se sparge, dar nu știm cum și ce ne arată,

Scara fericirii se ridică, dar e mult prea înaltă,

Și sperăm să găsim ce căutăm în lumea cealaltă

Aleargă-n zadar speranța ce nu se salvează

Și când nu primim ce vrem ne enervează

Căutăm libertatea, dar nu știm cum s-o prindem,

Scânteia din noi se stinge și nu știm s-o aprindem

Fără prieteni, fără iubire, fără speranță,

Chestia asta ne ucide în fiecare dimineață.

Am dat de la mine, dar niciodată n-am primit,

Părinții ne-au bătut , dar nu s-a simțit

Prietenii ne spun „frate e doar un joc”

Dar viața te-nvață când ești în prag de noroc,

Că nu vrem să ne plecăm, dar totuși cădem

Când corupția ne sună îndată răspundem

M-am lovit de prostia ce ne-o tot spun

Și calc în picioare tot ce găsesc ca un nebun

Nu știam că cerul negru poate fii și albastru

Cum nu știam nici că te voi iubi așa de mult

Și că din tot sufletul făcut dezastru

Pierdută, a mea inima va fii un exult

Înainte să te cunosc nu știam ce înseamnă iubirea

Înainte nu știam nici că trandafiri au miros

Acum știu că stelele nu-și pierduseră strălucirea

Ci îmi erau ochii acoperiți de-un negru dureros

Înainte să te cunosc viața nu avea un real sens

Credeam că dragostea e doar scrisă în povești

Înainte Jane Austen era o minciună spusă intens

Ca în romanele ei era imposibil să iubești

Totul era așa înainte să te cunosc

Căci n-am trăit până atunci cu adevărat

N-am fost mai fericită, trebuie să recunosc

Înainte să te cunosc eram doar un gol uitat

      D-NEI CLAUDIA SERIANU,de ziua numelui, îi doresc 

multă sănătate, prosperitate,fericire,tot ce-și mai dorește!!!!!!!!!

Tuturor prietebilor din umbră, în special celor ce coboară scara vieții 

sănătate, sănătate că-i mai scumpă decât toate....

     Celor ce urcă scara și au speranța să ajungă sus, le doresc :răbdare, 

decencență, omenie, și sigur vor găsi drumul bun !!!!!!

Îmi este dor, de ultimul tău dor oftat  ,, MAI AM UN SINGUR DOR,, și de scrisorile tale îmi este dor, caut  pe cer ,, LUCEAFARUL,, și la lumina lui  să-ți recitesc ,, SCRISOPRILE,,  una câte una de la prima   ,, SCRISOARE,, până la a cincea scrisoare, să las gândurile să adune din înaltul cerului versurile tale ca pe niște stele căzătoare pe pământ , pe-al tău mormânt…

Te caut EMINESCU, te caut  mereu,  printre gândurile mele, printre cărțile tale îl caut pe ,, SĂRMANUL DIONIS,,. Cuprinsă într-un fior de,, MELANCOLIE,, se face seară, recitându-mi ,, SEARA PE DEAL,,, căutând cu privirea prin geam ,, MISTERELE NOPȚII,, privind totodată ,, LA STEAUA,,.. la steaua ta privind.

,, SI DACĂ…,, ,, TRECUT- AU ANII,, ,, UN LUCEAFAR,, și ,, NOAPTEA ,, și ziua rămâne pe cer.

,, NUMAI POETUL,, : ,, Ca pasări ce zboară

                                         Deasupra valurilor

                                         Trece peste nemărginirea timpului,,.

,, O RĂMÂI..,, ,   rămâi la mine EMINESCU și în cărțile de pa raft și în sufletul meu :   ,, Cu mâine zilele-ți adaogi

                             Cu ieri viața ta o scazi

                             Și ai cu toate astea-n față

                            De-a pururi ziua ta de azi  ,,

    Sfântă zi românească : 15 ianuarie 1850.

Ieri, la doisprezece și cincizeci și șase,

Am coborât în satul cu miresme-alese,

O doamnă-n mașina roșie ne-a luat ușor,

Ca și cum drumul știa singur unde mi-e dor.

La poarta nanei timpul s-a oprit,

Cu brațele deschise ea ne-a primit,

Și-n prag, odată cu pasul nostru,

A intrat iar râsul, cald și nostru.

Bucuria s-a strâns în casă-n taină,

Ca lumina prinsă într-o haină,

Iar inima, ce-a fost plecată departe,

S-a întors acasă, fără teamă de noapte.

Pe la două și treizeci și șase-am plecat,

Spre clubul unde dorul m-a chemat,

Să-mi revăd prietenele dragi,

Pe Evelina și Anecika, cu ochii fragezi.

Cum am intrat, Ana m-a strâns la piept,

Cu dor adunat, nerostit, dar drept,

Apoi Evelina, zâmbind larg,

A alergat spre mine, cu suflet cald.

Și-am stat până târziu, ca altădată-n mai,

Când timpul nu pleacă și grijile nu-s vai,

Ne-am pozat, am râs, ne-am regăsit,

Într-un colț de lume unde dorul s-a liniștit.

A fost mai mult decât o zi-n sat,

A fost un suflet ce s-a adunat. 

O vacanță plină de trăire, durere dar și viață

Pe atât de fizică cât și psihică 

O amintire atât de îndepărtată 

Respirația ce încă imi îngheață 

În același loc,Doamne eu tot am fost

Oare toți ne așteptăm locul pe hârtie ?

Părintele dj-ul tău Doamne este ,

El tot ne strigă și ne enumeră...

Și rând pe rând cu toți ne vom duce

Alte chipuri vom lasă în urmă 

Un strigat spre cer cu toți îndreptăm 

Sper că mă îmi captati al meu gând.

Mama mea, icoană sfântă, Mama mea, suflet de pâine, Tu eşti unica fiinţă Care în sufletul meu veşnic va rămâne. Va trece timpul peste mine, Va trece timpul peste noi, Dar tu vei fi unica fiinţă Care mă va apăra de vânt şi ploi. Pentru tine, scumpă mamă, Aş trece munţii în zbor, Căci tu eşti acea fiinţă Care mi-ai dat un viitor. În faţa ta mă închin Şi multă sănătate îţi doresc, Căci tu eşti unica fiinţă Pe care cu adevărat o iubesc. poezie de Vladimir Potlog