Sfârșitul

mă uit la tine,

dar parcă nu te mai observ la fel;

mai ești aceeași, oare?

sau te-ai schimbat inevitabil?

mă tot gândesc cum ar fi fost să nu se

fi-ntâmplat.

oare, m-ai uitat?

întrebarea mă apasă,

căci stai la mine-n gând ca într-o așteptare, iar eu nu știu ce să-i spun.

și oare, a fost ușor să-mi pierzi pâna și amintirea?

fiindcă tu treci pe lângă mine de parc-aș fi doar un străin.

dar cum pot să-ți fiu într-un anume fel, când eu țin la tine, iar tu la mine nu?

ne fac pe noi ceva a fi sentimentele neîmpărtășite?

căci tu nu mai știi nimic din ce-mi aparține, dar eu te am în minte,

ești ca un gând ce parcă nu-mi mai trece, stând scris pe o pagină citită de zeci de mii de ori.

Te-ai dus pe trepte nesfărșite ,
Către drumul fără-ntors,
Către lumea fără margini,
Către Raiul cel frumos .
Te-ai dus și odată dus
Drumul nu-ți mai poți da-n lături
Doar în gânduri și în vise,nouă ne poți fi alături .
Ai plecat cu multe doruri și regrete ,se-nțelegere
C-ai plecat mult prea devreme ,însă n-ai putut alege.
Doar Domnul acel’de sus,a putut face socoata,
Și-ales ca pentru tine,viața aici să spună:”Gata”
S-a sfârșit precum nisipul ce se scurge în clepsidră
Asa și ție ți-o trecut vremea,prea repede și-ntr-o clipita
Astăzi se fac doi ani de când,ai plecat și am înțeles,
Că n-o să ne mai vedem vreodată,dar te vom iubi pe veci!

Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros

Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă  pulcritudine a minciunii 

Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând 

Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest  război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate 

Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții

Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi

În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori  ca tu să-mi fi singurul  gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire  

Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru  a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea 

Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea? 

Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele  încă nu ți l-a uitat     

am plecat la o femeie, 

Pentru viața să mi-o fac

mai bună.

Și pe cărțile de tarot,

Să-mi spună viitorul.

Privește ea la cărțile de tarot

apoi privește ea la mine.

Poate trebuie s-o întreb

sau

mai bine chiar să tac.

 O las .Să-mi spună ea singură viitorul.

Simt un rece trece prin mine,

 meșterița îmi spune.

Mai mai bine să ia-i seama 

Mai mult necaz o să ai,decât bucurie

Inima îți va fi stricată

soarele,s a va  înnegri într-o minută,

În ochii iubitului, tu vei muri.

Luna se va ascunde sub cerurile  întunecate. 

Vorbele acestea m-au lipsit de răsuflare,

Și împreună cu sunetul clopotului de iarnă 

Plec eu acasă,

Și reflect asupra vorbelor femeii.

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 17.11.2024.

Aveam o presiune între coaste,

Când venea o întrebare despre el,

Mă cam arde ,și m-apasa în piept,

Eu am zis că nu îl mai aștept.

Apoi am trecut pe lângă un felinar,

M-am așezat comod pe-o bancă 

Am început în a da câteva lacrimi,

Toți m-au sunat,scris,deranjat.

Astfel eu nu i-am vrut să vadă cât m-am sfărâmat. 

Mi-am dat telefonul pe modul avion,

N-am vrut să încerc să lupt iar,

Am luat un singur bagaj așa cum era, 

Știindu-se povestea în care fata aceea din  trecut,de dor s-a sufocat.

Cu tine, privesc în taină prin prismele tăcerii, acolo unde vânturile hoinăresc fără hățișuri, dar evită să pătrundă în sanctuarul meu.

Ești esența, suflarea ce-mi hrănește ființa, dar te-ai topit prea devreme în oceanul lacrimilor mele, fără să găsești izbăvire.

În tine trăiam o viață deplină, acum supraviețuiesc doar în aridul pustiu al inimii, plângându-ți numele cu suspine îndurerate.

De ce ai plecat când erai lumina ce îmi lumina iubirea și temeiul în care mă regăseam?

Îmi este tare dor de tine acum, casa mea, căci în reflexiile tale se oglindesc amintiri care mă umplu de dor, fiind tu singurul loc care mă înțelegea pe deplin.

Iar iubirea ta mă apăra de criticii lumii, care mă tachinau neîncetat spunând că tu nu ești adevărata mea iubire și că nu suntem meniți să fim fericiți.

Dar tu nu ai fost doar o casă pentru mine ci singurul meu acasă în această lume străină.

Te urăsc fiindcă m-ai otrăvit.

Ce motiv jegos

M-ai însănătoșit, dar inima mi s-a îmbolnăvit

Cu ce folos?

Merită să-mi revin în fire?

Sau să dispar pe-un alt plai?

Ce merită până la urmă,

Dacă nu voi ajunge în rai?

Am învățat să urăsc înainte de tine,

dar nu înaintea ta.

Simt… Un straniu în mine

Un sentiment care îmi frânge trupul și carnea.

M-am săturat să-mi vărs lacrimile,

dar tot îmi curg…

N-am niciun motiv de oprire

Plâng și voi plânge neîncetat.

Lacrimile niciodată n-am să le șterg

Le voi aduna pe toate

Până voi putea crea o mare sărată

Goală,fără societate

Ca să poată fi curată.

M-am săturat de nemernicul tău zâmbet

Care-mi însenina cândva chipul

El e singurul lucru care mi-a fost întipărit în suflet

Care mi-a cutremurat corpul

Care m-a făcut să-mi aduc aminte de tine.

Și în final…M-am săturat de acele dulci cuvinte

Cuvinte ce m-au făcut să devin oarbă

Nu vreau să-mi aduc aminte

Când mi-au făcut emoțiile să ardă

Să se facă scrum,să devină cenușă

Să dispară din zi, dar și din noapte…

Oh,sentimentele mele...

Sentimente care îmi distrug interiorul;

sentimente care n-au nici o treabă cu dorul.

Care se pierd în galaxii pline de stele...

Ți s-au dilatat pupilele!?

Se vede c-ai consumat narcotice...

Deja știu;fiindcă te-am citit

încă de la începuturile noastre;

încă dinainte de-asfințit.

Te urăsc dar n-am să pot

să te evit...Eu nu pot!

Fiindcă te iubesc,te iubesc...

Oh,vai...dar te iubesc cu-n suflet înduioșat

Plin de mister,plin și îngroșat.

Chiar de-ai fi rău în fața mea

Și știu că ești

Nu sunt deloc cinstită!

Eu încă tot nu te-aș putea lăsa.

Sunt oarbă de îndrăgostită...

Consideră că îmi exprim sentimentele...

Consideră acest poem a fi jurnal.

Un jurnal despre un anumit băitan

și o nebună mândră;

o nebună care-i mândră și nebună simultan...

Oricum nici nu te strofoci

să-mi citești poemele;

să-mi citești jurnalul,care-i despre tine;

care te descrie în diversități de rânduri;

care te descrie prin nenumărate voci străine...

(Prin viziunea vocilor interioare...)

Verbul “a judeca” mă dezgustă,

Cum e posibil ca un om normal la cap  să judece alți oameni?

Îmi este imposibil să cred că acest om nu va avea șansa să se vindece,

Chiar vrea acesta să aleagă frumusețea idealistă

În locul a mii de comori?

De-o bucată de vreme nici cuvintele nu mă mai salvează,

Să scriu devine încet o amintire,

Treziți-mă din acest coșmar, oferiți-mi o ghiontire,

Nu vreau sa plec,gândul îmi vrea răul,mintea mă trădează,

Nu mă lăsați să cedez, nu lăsați ca pielea să-mi devină din nou pală.

Cum să mă exprim mai clar,

Dacă din glasul meu nu pare să se mai audă cuvinte?

Ce va mai exista vreodată să mă reprezinte?

Voi mai putea vreodată eu să răsar?

Am început să nu mai exist nici în trecut,nici în prezent

Am început să pierd acest dar…

Ți-am scris. Așteptam un răspuns de la tine.

Mi-ai scris înapoi. Ce zâmbet frumos mi-a apărut pe buze,

M-a făcut să mă gândesc la noi,nu doar la mine,

M-a făcut să uit de scuze.

Ne știm de-abia de 5 minute,

Dar simt ca te cunosc de atât amar de timp…

Deja simt ca te iubesc.

Poate o fi doar de un moment,

Dar mă atragi încet, încet și pic cu pic

Doamne, ai părul ăla care mă face să înnebunesc

Mai lung decât al meu,șaten, oare să ți-l pocesc?

Figură slabă și un chip inocent ca de înger,

Îmi vine să îți spun că n-am deloc plângeri.

Sper să-mi fii vis în noaptea asta rece de iarnă

Fiindcă distanța îmi șoptește

Că dorința ta de lumină către mine aleargă

Îmi șoptește, îmi șoptește…

“Du-te la el,du-te înconjoară-l cu ale tale mâine!”

Of...Mama mea cu ochii blânzi

Un foc profund în mine-aprinzi.

Mă tem că vei îmbătrâni?

Că într-o zi nu vei mai fi.

Mergi doar pe unde vrei 

Și știu că ai alte idei,

Dar vreau să-ți dăruiesc

Un simplu te iubesc...

Aștepți să mă căiesc ,

Să nu mă-npotmolesc.

Am să-ți cer ceva

Ce nu vei observa. 

Știu c-am greșit mereu,

Dar uneori e greu 

Și vreau să-ți cer acum

Iertare oarecum. 

Doar tu știi tot despre mine ,

Mereu mă vei susține ,

Pentru asta-ți mulțumesc 

Și copilul tău eu mă numesc. 

Ai încercat, te-ai străduit 

Pentru-n viitor mai strălucit

Și-ai salvat viețile noastre 

Trecând pe mările albastre.

M-am trezit într-o dimineață pe la patru jumate,

Cu ochii plini de lacrimi și inima-n păcate,

O boală-n mine arde,

Neputința mă bate,

Și necunoscutu-mi șoptește că sunt nepregătită.

Unde e eu cea din trecut?

De ce s-a risipit în norii cenușii ai toamnei?

M-a alungat mai departe.

M-a dat afară.

Nu a vrut să mai fi putut.

Plâng.Plâng , dar cu ce folos ?

Din ce pricină trece timpul meu?

Trec și nu-mi vindec sufletul,

Îmi las doar cicatrici,

Adânci ca un ocean secetos.

Sper că mă-nțelegi,sper că nu mă consideri pierdută,

Sunt doar o adolescentă

Care încearcă să trăiască

Într-un distinct mod decât cel normal.

Am zile în care consum alcool,

Dar nu-s alcoolică.

Am zile în care nici nu mănânc,

Dar da, sunt anemică.

Încerc să renunț la vicii.

Să fii anemic e un lucru groaznic.

Personal,simt cum corpul mi-e preluat

De o identitate necunoscută.

M-am plictisit de acel sfat:

"Ia și mănâncă!"

Ei cred că e așa ușor să o faci,

Dar când ajungi să fii în situația de față

Realizezi că e chiar greu.

Dezamăgirea apare când nu reușești

Și îți e din ce în ce mai rău...