Un sfârșit nu e decât un început

Amurgul nu grăbeste trecerea. El acceptă. Lasă lumina să se retragă fără împotrivire si ne învață că sfârsitul nu este o'ruptură, ci o forma de continuitate. Nu se pierde nimic, ci se reasază. Culorile nu iî dispar, se adună într-o ordine pe care ochiul nu o mai cere, dar mintea o recunoaste.

Există un timp al plecării care nu cere regret ci luciditate. Acel moment în care înțelegi că a lăsa nu înseamnă a renunta, ci a face loc. Cine poate privi apusul fără dorinta de a-l opri va întâmpina noaptea fără teamă stiind că întunericul nu neagă lumina, ci îi oferă repausul necesar pentru a putea fi din nou.

În linistea ce creste între gânduri

M-am regăsit ca pe-un tărâm pierdut

Nu mai caut iubirea printre rânduri

Ci în ecoul propriului trecut

Sunt templul în care-am învătat să tac,

Sunt bratele ce singure se strâng,

Cu tot ce-am fost încep să mă împac,

Și nu mă mai cert atunci când plâng.

Mã oglindesc în ape limpezi, line,

Fără să cer iertare că exist

E-o nuntă-n care mă aleg pe mine,

Chiar dacắ drumul uneori e trist.

Sunt floare, rădăcină și pământ

Un univers întreg sub acest piept,

Și-n fața mea, cu cel mai sfânt cuvânt

Mă-nchin, mă iert si învắt să mă astept.

Timpul ne poartă pe toți în tăcere,

Ca umbrele palide ale unui vis,

Ce se destramă-n lumina subtire

A zorilor reci, peste un cer nescris.

Rămân în urmă pasii de fum,

Pe străzi ce n-au nici nume, nici hotar

Suntem drumeti pe-un singur drum,

Spre-un orizont ce piere în zadar.

Nisipul curge-n palmele deschise,

Nu poti să tii ce soarta a decis,

Suntem doar cioburi de oglinzi promise,

Scântei ce cad din ochiul unui vis.

lar când lumina va veni deplină,

Să steargă urma umbrei de pe zid,

Vom fi doar praf, si liniste, si vină,

În ceasul care-ncepe să se-nchidă.

Privim adesea în jur și uităm că suntem făcuți din fragilitate. Pământul acesta, cu toate zbaterile și frumusețile lui, nu durează o veșnicie.

Timpul macină munții, seacă râurile și prăbușește orașele în țărâna din care au fost ridicate. Chiar și stelele își sting, într-o zi, strălucirea de foc.

În fața acestui uriaș mecanism al trecerii, totul pare sortit uitării.Și totuși, adevărata măiestrie nu stă în rezistența materiei, ci în arta lutului din care suntem plăsmuiți.

Deși suntem efemeri ca forma, avem puterea de a modela eternitatea chiar în mijlocul vremelniciei. O privire plină de sens, o îmbrățișare sinceră sau o amintire care refuză să se șteargă sunt dovezi că putem învinge timpul.

Nimic nu durează o veșnicie în materie. Însă ceea ce trăim cu adevărat — iubirea, curajul, sacrificiul și adevărul — reprezintă formele pe care sufletul le imprimă în argila vie a existenței.

Aceste virtuți lasă urme adânci, care trec dincolo de ani.Lutul din care suntem făcuți se va întoarce, în final, în pământ. Dar amprenta pe care o lăsăm nu aparține țărânei. Veșnicia nu este în pământ, ci în felul în care alegem să modelăm viața pe el.

Autenticitatea este curajul de a fi în acord cu tine însuti, chiar si atunci când nu este confortabil sau convenabil. Nu înseamnă să spui tot ce gândesti fără filtru, ci să trăiesti si sắ actionezi în armonie cu valorile tale reale, nu cu așteptările altora.

Autenticitatea nu este rigiditate. Ne schimbăm în timp, învătăm, ne adaptăm. Paradoxal, tocmai această capacitate de a evolua sincer face parte din a fi autentic.

Problema apare când ne modelăm constant fard după aprobarea exterioară, pierzând contactul cu propriul nucleu.

În relatii, autenticitatea creează conexiuni reale. În muncă aduce sens. In viaţa personală, liniste. Nu garantează acceptarea tuturor, dar oferă ceva mai durabil: respectul de sine.

Timpul aleargă fără să întrebe, dar sufletul nu cunoaste graba. El trăieste în adâncimi unde clipele nu se măsoară, ci se simt. Într-o lume care cere mereu mai mult, sufletul cere doar adevăr si liniste.

Poate că adevărata întelepciune nu stă în a ajunge repede, ci în a sti când să te opresti.

Pentru că nu tot ce este valoros se câștigă prin fugă; unele lucruri se dezvăluie doar celor care au răbdarea să asculte tăcerea.

E pacatul meu totuna 

Cu tradarea si minciuna?

Merit eu sa tot primesc

Doar sa fiu nu sa traiesc?

Unde esti  Tu, Doamne, acum

Cand merg ratacit pe drum?

Caut locuri luminate

Si iertare si dreptate.

Stiu ca am gresit mereu

Dar stiu ca Tu, Dumnezeu

Mi-ai dat lupte sa traiesc

Sa invat sa Te iubesc.

Toate ale mele randuri

Dureri, lacrimi, negre ganduri

M-au facut sa rascolesc

Viata-mi sa o retraiesc.

Am trait cat noua vieti

Am visat cat cinci poeti

Am strans tot ce am primit

Am iubit cat n-au iubit.

Am dat tot, nesabuit

Crezand c-asa esti iubit

Nu mai plang, nu mai regret

N-o sa am, nu mai astept.

Nu e nimeni vinovat

N-am plecat, am stat blocat

M-am zbatut sa stau pe val

Si m-am inecat la mal.

Acum stiu, dar simt de-o vreme

Ale vietii mari probleme:

Unii stiu doar sa iubeasca

Altii stiu doar sa primeasca.

O, Tu, Doamne, Tatal meu

Stiu ca ma auzi mereu

Vezi tu suferinta mea

Spune-mi ce sa fac cu ea.

O primesc, dar rau mai doare

Inima-n pieptu-mi tresare

Cand iti aud glasul Tau

Caut bine-n tot ce-i rau!

Randurile-mi scriu povestea

Gandurile-mi fug pe-o stea

Mintea-mi spune s-o astept

Inima-mi ramane-n piept.

Dar eu fug, alerg si plang

Nu stiu unde tre' s-ajung

Desi mereu m-am rugat

Am ajuns de unde-am plecat!

Miriam - Rugaciuni

04.09.2025

#Rugaciuni

Groază , șoc sau disperare

Are omul la nevoi,

Strigă, urlă-n gura mare

E dorință? Sau nevoi?

Vreau să fac, să reușesc ,

Nu știu-i bine sau greșesc?

Am nevoie , sau e necesar ,

Să fiu om sau superstar?

Cred în soare, cred în stele,

Sau eu cred ca am putere.

Am nevoie? Sau dorință?,

Sau e doar a mea credință?.

Să mă zbat , să stau deoparte?

Am nevoie ? sau vreau fapte?!

De o fi crez sau doar știință

Am nevoie de dorință.

la fereastră,

un bonsai de pin de pădure

limpezește

a cerului față.

÷

plane rotative de percepție

prind in tentacule

voința.

Timpul nu ne aparține,

Chiar de creăm rutine 

Și visuri ce ne motivează,

Să ne gândim la ce urmează..

Pe lângă noi,trece în fugă,

Mascând obrazul sub glugă;

Să se scurgă pe neobservate 

În drum spre eternitate.

Trăim azi, agățându-ne de ieri,

Ne pierdem spre un nicăieri;

Ne dăruim zilei de mâine,

Să ne deschidă uși străine.

Cuprindem cerul și pământul,

Ca să ne poarte vântul 

Spre-a inimii chemare,

Inspirată din izvoare.

Descoperim în noi comori,

Ce tăinuiesc alese valori;

Din noi spirite să nască,

Pt clipa cea firească,

Când clepsidra se oprește 

Și viața -n sine se sfârșește;

Ne soarbe -n al ei pântece 

Țărâna putredă și rece..

Rămân doar amintiri sculptate 

Despre fiecare -n parte

Pt cei ce vor urma,

Să ne cizeleze faima..

E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste

față de lucruri și oameni

probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții

dar parcă mai e ceva în plus

inima

care operează cu alte unități de măsură

ascunse la Facere

precum frumusețea

armonia

intuiția fără cusur

lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte

omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt

trebuie să cântărească faptele vieți

natura

Universul  în toată splendoarea lui

dincolo de puterea de cuprindere a ochiului

cu inima

în unități de simțire lambda

un amestec ideal de suflet și inimă

care întreține la parametrii normali ai vieții

arderea…

Cand simți ca vrei sa spui ceva

Te uiți în jur..si te lovește nimenea,

Atunci trebuie sa vorbești cu tine

Dar îți dai seama, ca e tot nimeni.  

Încerci sa auzi prin negrul tot

Te strigi pe nume..dar în zadar, 

O voce străină ar răspunde parcă

Dar nu înțelegi, o vorbă măcar.  

Mai stai o vreme..tu ceva gândești

Dar tot lui nimeni parcă îi vorbești, 

Nu ai făcut nimic decat sa aștepți 

Și vrei ca nimeni, sa te deștepți?!  

Cauți în gânduri să aduci lumină, 

Trezirea doar din mintea ta răsare

Cand dai tot negrul la o parte

Si îl faci pe nimeni, tu..să apară. 

Tu cu nimeni apoi te așezi

La masa gândurilor ca sa înțelegi 

Că cel ce nimeni odată a fost

Ești tu, același cu care azi vorbești.