Sunt

Tot ce-am simțit ca lipsă,

Tot ce-a fost durere,

Tot ce-am simțit ca frică,

Tot ce-a fost umilință,

Tot ce-i neputință,

Tot ce-a însemnat nesprijin,

Când eu strigam în suferință,

Am înțeles acum că tot ce am trăit

Au fost falsele iluzii, profund, adânc simțite...

Am strigat îndurare, am zis că nu mai pot,

Și-n fiecare urlet eu mai treceam un hop...

Azi Universul vine și îmi deschide drumuri,

El îmi deschide uși ce eu nu le-am văzut.

Am fost doar adormită și prinsă în dorințe,

Am acceptat, umilă, regulile scrise de suflete pierdute,

În a lor lăcomie, frustrare nerostită.

Azi Universul vine și îmi deschide ochii,

El îmi deschide drumuri și îmi arată locuri.

O face ferm și clar, o face cu blândețe.

Din drum de mă abat,

Mă îndrumă în alte locuri.

Încredere deplină în drumuri luminate,

Spre ușile deschise ce au un scop în viață.

Și îmi arată calea prin visele ce-s clare,

Din drum nu mă abate când pare eșuare...

Mă îndrumă cu blândețe, cu aer de iubire.

Mă lasă să decid când drumuri îmi deschide,

Și orice drum ales e sigur, protejat...

Căci am trecut prin foc, prin apă

Și teste am bifat...

Simt

Simt distanță ce ne-apasa

Cum se va inchide-n vorbe

Cum urmează liniștea 

Prin cuvintele puține 

Este doar o perioada 

Ca o ceata in jur apare

Tot ce a rămas și este

Vom trăi prin amintire,vise și multă simțire

Rămân cu mine azi,

Vreau doar să mă privesc,

Și îmi promit etern,

Că nu mă abandonez,

Rămân în mine azi,

Nu pentru a-mi vorbi,

Rămân să mă privesc,

Și să îmi pot zâmbi..

Rămân în mine azi,

Să râd, sa plâng,să văd..

Ce simt,ce vreau, ce cred,

Rămân doar in prezent...

Rămân în mine azi,

Îmi dau voie sa simt,

Și fără să mă judec,

In brațe mă cuprind,

Rămân în mine azi,

Observator perfect,

Aleg să mă înteleg,

Dar fara să mă pierd..

Rămân în mine azi,

Și mâine,și etern.

Iar ,,binele și răul,,

Eu doar le integrez...

Nu înțeleg nimic. Ce e cu viața aici

și care-i scopul ei, de nu poți să faci ce simți?

De ce atâta ură, atâtea limitări?

Trăim, se spune, liberi, dar veșnic prizonieri.

Și unde poți să fugi? În față-i neștiutul,

în spate e trecutul, ce nu-și mai are rostul.

Rămâi pe loc, nu poți, și te-nvârtești în roată,

încerci grăbit să ieși din tot ce-nseamnă soartă.

Și unde e puterea sau liberul arbitru

în care îți creezi soarta sau destinul?

De poți să faci ceva, de ce nu ai acces

și ți se ține-ascuns tot ceea ce ești?

Dezbracă-mă iubite și lasă-mi mintea goală,

Dezbracă-mă de gânduri de frici ce mă condamnă,

Dezbracă-mă iubite de umbre din trecut,

Dezbracă-mi trupul pur de tot ce nu am vrut..  

Dezbracă-te iubite in timp ce mă dezbraci,

De ce nu ne aparține și-n drum am preluat.

Dezbracă-mă iubite goală să rămân 

De tot ce e rușine,am vrut și ne-a plăcut.

Dezbracă-mă iubite de griji și de nevoi

Și cântă-mi la ureche tot ce-nseamnă noi. 

Si-acum iubitul meu că suntem dezbrăcați,

Să ne privim cu drag,căci suntem ușurați.

Sărut ce tainic mi-ai pătruns 

În suflet și în gând 

Nu este unul prefăcut 

El vindecare a fost

Nu doar în mine sau in tine

In tot ce înseamnă noi

Doi rătăciți ce dau iubire

Din golul ce-i în ei

Treziți grăbiți de dimineață 

Ei rătăceau pe drum

Aveau un singur scop în viață

Al lor sărut profund

Acel sărut ce vindeca

In suflete de dor

Nu promite și nu cerșea 

Era venit din stări 

Acele stări ce renășteau 

În fiecare seară 

Și așteptau o marți sa vina

Ca ei să se revadă 

Și fiecare tremurat

Și orice așteptare 

Când ea bătea la ușa lui

El era la intrare

Timizi și dornici sa se-atinga

Priveau spre singurul dușman

Un ceas pe-al lor perete pus

Sărutul ticăia....

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

Alerg spre stele fără țeluri,

Vreau tot, dar nu mai vreau nimic

Și tot găsesc multiple feluri,

Să fac,  ce eu...îmi interzic...

Am părul scurt deși mai lung îmi place,

Gust din lichior dar aș bea vin,

Deși doar rău mi-ai face,

Aș vrea în brațe să mă ții...

Am unghii roz, le vreau albastre..

Îti scriu mesaje-n gând pe-ascuns

Tânjesc prea mult să-mi fie pace

Și totuși... plâng că ne-am pierdut.

Ades mai plâng la filme, la citate,

Râd la sarcasm și ironie,

Azi visele îmi sunt deșarte 

Și mâine mă trezesc în amnezie.

Mai semăn vânt, după... culeg furtuna,

Dar ador Cerul când este la apus..

Scriu des de dor și nu-s nebună,

Doar port în gând vinul.... promis.

Sunt o ecuație de extreme,

Un dans nebun între „aș vrea” și „nu”,

Pierdută-n propriile-mi poeme,

În care muza... îmi ești tu...

Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,  

Acum că anotimpul se răcește?  

Nu-ți e frică să te pierzi,  

Și sufletul tău să-ți înghețe?

Ba mi-e frică, simt că mor,  

Nu-mi mai pot vedea un viitor,  

Simt cum inima încet îmi moare,  

Iar frigul vrea să mă doboare.

Și atunci de ce mai stai?  

Pleacă spre continente calde,  

Unde inima îți poate bate,  

Fără aceste sentimente reci.

Nu vreau, chiar de-ar trebui,  

Inima mea ruptă mi-o poți învinui,  

Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,  

Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.

Și preferi să mori acum înfrigurată,  

În a iernii răceală cruntă?  

De ce vrei să te pierzi pe tine?  

Nu te gândești că poate nu-i bine?

Chiar de-i bine, chiar de nu-i,  

Eu nu voi spune asta nimănui,  

Chiar de-mi va fi voința smulsă,  

Gheare de gheață inima să-mi străpungă.

Acum te rog, lasă-mă în pace,  

Pleacă și găsește-ți o altă cale, 

Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,  

Și nimeni nu va putea să mă oprească.

Bine, voi pleca, micuță pasăre,  

Lăsându-te în această nepăsare,  

Te vei pierde singură pentr-o prostie,  

Și nimeni nu va putea să te salveze.

În frig, înghețată și slăbită,  

Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,  

Cu ochii închiși și-o inimă frântă,  

Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.

Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,

Durerea ei se pierde-n neant,  

O vrăbiuță, acum uitată de toți,  

Moare sub cerul rece și înfrânt.

Doar natura-i plânge moartea,  

Aruncând fulgi grei peste ea,  

Acoperind-o cu un strat de nea,  

Să-i ascundă toată durerea.

Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,  

Simți cum frigul și durerea te omoară,  

Sacrificiul tău e o iubire neuitată,  

Împărtășind cu toți această năpastă.

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.

Se-ntinsese pe o piatră fără să spună o vorbă
nimic
avea buzele cusute cu fire groase de sfoară
şi o tăietură avea de la gât la buric
prin care pruncul se zbătea să iasă-n afară

alături Satana cel negru radia ca un soare de toamnă pietros
urmaşul său se născuse tot din fecioară
ca şi Hristos
iar dacă Dumnezeu îşi botezase pruncul
spunându-i I-sus
de ce nu i-ar zice şi el odraslei I-jos?

am trecut mai departe de locul acela
în fugă
mă săturasem de-atâția I-suşi mesianici
(care promiteau să salveze Pământul!)
şi de-atâția I-joşi care urzeau să-l distrugă...