TU, UN FEL AL MEU

Cine mai mi-s atunci când el

Alergă-n mine și nu-l pot prinde

E când aici, când dincolo,

În plămâni, în pulpa piciorului, în intestine,

În mintea-mi muncită de dor și-n sufletu-mi torturat

De atâtea sentimente noi?

Cine mai mi-s atunci când el

Își oprește preumbletul și

Devine al 79-lea organ al corpului meu,

Un organ nenumit, dar simțit în străfundurile ființei

Cu ale sale legături ce țin mădularele legate 

Iar spiritul întreg și viu?

Cine mai mi-s atunci când el

Vorbește cu mine prin

Nu-știu-ce înlănțuire a celulelor

Căutând să îmi transmită ce nu mi-a fost vreodată zis

În perioadele de căutare a unui alt eu

Nu-știu-cum, dar așteptat încă de când nu mă născusem?

Cine mai mi-s atunci când el

Devine tu?

Atunci când sunt cu tine timpul accelerează, 

Tic-Tac, Tic-Tac, până plec acasă.

Atunci când te-am în brațe

Doi devine unu,

Unu devine noi,

Tu cu mine, 

Înșirați pe foi.

Două inimi străine parcă se cunosc de fapt, 

Altfel cum ar bate, dacă nu sincronizat, accelerat?

Atunci când te privesc, analizez.

Fiecare detaliu, de sus în jos, până cedez.

Atunci când îmi vorbești îți recunosc glasul, 

Atunci când taci îți descifrez dansul.

Atunci când plângi îmi plouă acasă, 

Atunci când razi ploaia mă lasă. 

Atunci când sunt cu tine te iubesc,

Atunci când te iubesc,

Trăiesc. 

Oh,tu,dragostea vieții mele….
Ce-mi ofereai iubirea în catrene,
Ce m-ai făcut sa simt a inimii cangrene,
Astăzi nu-mi mai pot scoate din minte acele refrene.

Mi-e atât de dor de tine și de noi..
de ochii, nasul și ale tale buze moi.
ce asemenea-i un lup însingurat,
inima-mi firavă din trup, tu mi ai furat.

Mi-e dor de ochii tai cuceritori,
Pe care astăzi i-ai făcut atât de-otravitori.
Mă uiți adesea-n ale tale teancuri de hârtii,
Pe care văd adesea doar cuvinte ale noii poezii.

Mi-e dor de-a ta stransa îmbrățișare ,
Care mă făcea mereu sa uit de-o supărare,
Iar astăzi sunt doar eu, o simpla fetișcană,
Sorbind ușor din poza de pe acea cana.

Mi-e dor de acel râset simplu și obscen,
Care astăzi mă face sa mai scriu doar un catren,
Care ieri mă urca sus la stele,
Iar azi mă face sa mă uit de jos la ele.

Mi-e dor sa uit de tot și toate,
de griji, foame și societate,
Sa stau întinsă ai tai ochi albaștri,
Sa mă prefac ca astăzi nu m-ai făcut dezastru.

Mi-e dor sa scriu si sa vorbesc cu tine,
Sa ne afundam în orașe bizantine,
Sa fugim în largul marii liniștite și umile,
Și să-mi săruți atât de tandru ale mele buze fine.

Mi-e dor de tot ceea ce tu erai ieri pentru mine,
Iar azi ești doar o simpla doză de amfetamine,
Pe care ușor le duc la ale mele buze pline,
Care de azi vor deveni doar doua microcristaline.

Mi-e dor sa aud cum la ureche îmi spui intens,
Oh,iubito,cat de mult eu te iubesc,
Sa mă apuci de talia mea ondulata,
Și sa mi mai spui ca nu mă vei lasă, oh,niciodată.

Mi-e dor să-ți simt a ta gura infierbantata,
Pe a mea frunte-ncaruntata,
Să-mi ștergi recile și-amarele dureri,
Pe care azi tu nu mi le deloc acoperi.

Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;

Universului nu-i pasa de noi

Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,

Fac din noi un ceva minunat..

Ratacesc printre ruine 

Descoperind spirite în cărțile vechi,

Fiecare om e un templu înalt 

In cetatea vieții 

Si-un picur doar in imensul Cosmos..

Când clopote bat,

Se stinge un univers,

O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...

Când stele dispar 

O lacrimă cade și gânduri se zbat:

Bieți muritori sau spirite eterne 

Zburând dincolo de cerul înalt?

(Monica)

Iubirea-n suflet ți-am purtat

tu, spunându-mi să-ncheiem

și amintirile doar de uitat

chiar și de existență dacă vrem.

De continui, n-are rost

decizia singur ai luat,

Ai fost și ești un fost,

un om ce n-a evoluat.

Doi prieteni copilaș

Tare harnici și isteți

Vor să facă în ogradă

Un om mare de zăpadă

Încep treabă cu domulul

Dau zăpadă rostogolul

Și-astfel întocmesc ușor

Din zăpadă omul lor

Capu-l fac ,apoi drept nas,

Pun un morcov de pripas,

Pentru ochi sunt tocmai buni

Două cioturi de cărbuni

Pălăria,un castron

Doi trei nasturi la burtica

Și omul de zăpadă-i gata

Dar venit-a iepurașul

Urechiatul și poznașul,

Și-a mâncat pe negustate

Morcovul pe jumătate.

De Cocoru David Cristian

    De vrei să cauţi în inima sacră, 
    Lumina filtrată-n vitralii, albastră, 
    Mormintele celor de mult adormiţi, 
    În ruga pierdută a celor smeriţi…
    
    De vrei să afli în umbrele morţii, 
    Slove pierdute-n meandrele sorţii, 
    Hulpavele mâini trezesc de pe lespezi, 
    Pulberea veche-n fuioarele repezi... 
    
    De cercetezi în zadar, să găseşti, 
    Trecutele vieţi, în pierdute poveşti, 
    E mut menestrelul, şoptit cântul său, 
    Un ecou rătăcit în al timpului hău... 
    
    Păşind din icoane doar sfinţii mai plâng, 
    Hrisovul Sfânt sub prisne de-l frâng, 
    Spre aducere-aminte, către cei încă vii, 
    A celor trecuţi cu zecile-n mii… 

Te rog, tu, de mă iartă,

Ecou cu chipul palid.

Te rog de mă îmbracă

În ale vieții straie.

Am purtat prea mult

Doar zdrențe

Și-am pierdut bucăți

De viață.

Am suferit de absențe

Și-am irosit

Nădejdea.

Cred că am trecut

Hotarul.

Nicio șansă de întors.

Îmi înghit cu greu

Amarul

Și încep un nou

Frumos.

Clapele de pian așteaptă să fie apăsate;

Înema din piept parcă prea tare aprig bate.

Inima din creier, încă, zisă și diencefal

Preia întreg controlul, ca la un terminal.

Acum,tot pianistul, prea bine antrenat

Începe să înșire un cântec programat,

Un cântec sabatin, lun cântec adventist,

Un cântec despre Domnul, un cântec optimist.

O lacrimă de mulțumire ud - o clapă.

Din clipa aia, cântul curge ca o apă.

Ultima notă -i gata. Ysus e bucuros

Iar pianistul nostru nu va mai fi: fricos!

Aleagă omul în timp ca într-un oboi,

Aleargă ghioceii pe câmp vioi, 

Aleargă seva copacilor în ei,

Aleargă bobocii ca niște miei. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă pe câmp niște oi, 

Aleargă iarba șuierând pe câmp,

Aleargă copiii în codrul blând.

Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,

Aleargă frunzele pe cer în grabă,

Aleargă ploaia pe umeri, pe noi, 

Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă fulgii pe copacii goi,

Aleargă vântul printre crengi,

Aleargă fumul de la case printre nori.

Aleargă sufletul într-o buclă de timp, 

Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,

Trece omul, și nu frunzele în grabă, 

Trece omul prin sezoane

cu vremea - n ritmuri bătătoare.

Pe câmp răsar tăcute flori, 

Sub cerul plin de veșnicie, 

Iar lângă ele dorm comori 

Ascunse-n recea temelie.

O floare râde către soare, 

Un mormânt tace către cer; 

Și totuși amândouă oare 

Nu poartă-același adevăr?

Floarea trăiește într-o clipă,

 Cu rouă, cântec și parfum; 

Mormântul ține fără pripă 

Tot ce-a fost om pe-al vieții drum.

Din mugur se ridică firea,

 Din țărnă omul s-a ivit; 

Tot țărâna-i scrie amintirea,

 Când rostul lui s-a împlinit.

De ce ne temem de morminte, 

Când ele nu sunt decât prag?

 Sub lespezi nu pier lumini sfinte, 

Ci scapă trupul de toiag.

Iar florile ce le-mpodobesc 

Nu plâng, nici nu rostesc cuvinte;

 Prin frumusețea lor vestesc 

Că viața crește din morminte.

Căci unde moartea pare rece, 

Acolo timpul naște zori; 

Nimic pe lume nu petrece 

Fără să lase iarăși flori.

Așa se leagă-n rost deplin

 Și floarea, și mormântul mut: 

Una vestește un destin, 

Cealaltă spune ce-a trecut..