Вы искали: "steaua care pleaca"
Результатов не найдено!
Случайные публикации :)
Iubirea este El Isus
Iubirea este El. Isus.
Pot fi un înger în vorbire,
Inteligent , bun orator;
Nu am a lui Isus iubire,
Sunt un chimval zăngănitor.
Pot ști tot despre mântuire,
Gata să dau oricui un sfat.
Sunt corigent, doar la iubire
Nu sunt creștin adevărat.
Pot afișa credință mare
Și nu am teamă nici un pic.
Doar de iubire nu-s în stare.
Nu doar sunt mic; un sunt nimic.
Pot face multe fapte bune,
Toți să mă vadă generos.
Motivul? Să se știe-n lume
Că sunt urmașul lui Hristos.
Pot arăta compătimire,
Să fiu zelos, să fac lucrare;
Degeaba, dacă n-am iubire
Sunt doar aramă sunătoare.
Pot fi prezent la închinare
Întotdeauna credincios.
În vorbe, fapte și purtare,
Pot să apar evlavios.
Mă bucur chiar de prețuire
Și toți mă văd cu suflet bun ,
Dar n-am a cerului iubire
Evlavia este ca un fum.
Când rabd oricând fără măsură
Slujesc cu drag fără cârtire
Și nu mă las cuprins de ură,
Atunci în suflet e iubire.
Când sincer și în umilință
Fac treaba mea cu dăruire,
Și nu îmi calc pe conștiință,
Poți ști atunci că am iubire.
Mai mult decât o calitate
Sau standard de credință pus.
Și chiar gesturi de caritate
Iubirea este El. Isus.
Atâta doar, o răstignire
Nu un efort de-a face bine
Mori cu Isus și ești iubire
Când e pe cruce vechea fire
Atunci Hristos trăiește-n mine.
Daniel Dincă 11 02 2021
Protectorul meu orb
Mulțumesc că ești al meu cămin când afară plouă
Mulțumesc că eu fiind ghiocel, tu mă păzești de rouă,
Iar când razele soarelui doresc să mă doboare,
Tu vii și te apleci drept la ale mele picioare.
Chiar și când stau ascunsă sub zăpada densă
Ajungi să mă hrănești, intri subtil și traseul ți se condensează
Când se lasă noaptea îți ascult glasul care sună ca un violoncel
Tu fiind animal terestru, iar eu fiind un simplu boboc de ghiocel.
Lumile noastre nu se pot intersecta, totuși tu ai grijă de mine
Grija asta a ta pentru mine,oare vine din iubire?
Oare mă iubești,oare ai vrea să
te-ndrăgostești,oare mă auzi?
Parcă strig degeaba,ești mai rău decât ăia surzi.
-Mă iubești domnule cârtiță, mă iubești tu pe mine? Aici jos mă aflu, parcă ești orb!
-Chiar sunt orb, spre uimirea ta, n-ai văzut că lângă noi așteapt'-un corb?
Îl simt atât de bine cum stă și te pândește. Vorbește mai încet, altfel vai de noi!
-Păi dă-mi răspuns la ale mele întrebări, nu mă interesează de păsările dimprejur.
-Oh, ghiocelul meu, spune-mi tu dacă nu te-aș iubi, aș mai fi mereu în jur?
Dacă nu m-aș îndrăgosti,aș mai simți eu fiori când tulpina ta mă atinge?
Dacă nu te-aș auzi, ți-aș mai răspunde la întrebarea care mă frige?
Am rămas tăcută, surprins uimită, l-am luat în brațe
În brațele mele simțeam că nu mai poate fi luat de hoațe
Și am stat așa în ale lui mâine mult timp
Până am simțit că hoațele lui, și-anume surorile mele s-au potolit.
Când a iubi e conjugat la imposibil
Ce viață zbuciumată
Ce stare complicată
Iubirea-i doar o pată
Un nor pe cer senin
Ce regulă-ncurcată
Ce inimă-nodată
Iubirea-i evitată
O boală de cretin
Ce lume-ntortocheată
Ce strâmbă judecată
Iubirea minunată
E-o groapă în destin
Ce rană fermecată
Ce lecție ciudată
Iubirea săgetată
Devine corp străin
Ce liniște bogată
Ce lacrimă uscată
Iubirea cea curată
E-o doză de venin
Ce soartă desculțată
Ce verb de înghețată
Ce-aromă parfumată
Iubirea-i doar un chin
Fără de noi lipsește doi
Suntem aici însă distanța ne desparte
Suntem acum dar ne rulează un alt timp
Suntem cărări însă pășim în altă parte
Suntem lumini prin alte locuri strălucind
Lipsește noi trăind prezențe separate
Există doi însă prin vise clocotind
Vorbesc în șoaptă amintirile blazate
Nu mai întreabă de absențe tânguind
Caută ochii doua stele nestemate
Privirea curge în albastru șiroind
Găsește urmele uscate pe sub pleoape
Scânteia umedă se stinge adormind
Strivită inima abia dacă mai bate
Arzând în vene roșu-aleargă dogorind
Fără de noi am căpătat infirmitate
Sufletul fuge jumătate bântuind
Refuză doi și-atunci la sine se împarte
Restul se-adună cu negare chinuind
Tu ai rămas în ecuațiile de poate
Eu am picat într-o eroare stăruind
Prezentu-mi umblă separat de realitate
Îmi caut singur vindecare hoinărind
Nu vom fi noi urmat de doi ca entitate
Un dor mă doare în tăcere mistuind
Camelia
A ieşit în zori o fată, având rochia brodată
şi încinsă la mijloc cu un fluture de in
când pe frunze mai era lacul cerului senin.
Cum din fire-i râzătoare,
se opri să stea de vorbă
în grădină cu o floare:
unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.
Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,
împlinit cu fagur roşu.
Mai văzu aşa minune altădată la bunici
când pe gard cânta cocosu’ -
ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.
Dar cum mâna mică îi scapă,
se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin…
Vai, ce chin ! -
îşi zise-n sine.
Poate vrea un strop de apă,
de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.
Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică
silueta de cărbune,
o furnică
se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.
Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;
ce e drept e prea măruntă,
dar din fire e cochetă.
Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,
rochii roşii de zorele
rotesc salbă peste iarbă.
Ca o floare printre ele,
fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:
- Ce floare e asta, mamă ?
Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.
- E camelia mea albă…
- Dar Camelia sunt eu… Cum să fiu eu, mamă, floare ?!
N-am nici frunze,
n-am petale.
Şi trecu prin alte rânduri,
coborâtă printre gânduri…
Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,
respirând adânc - visează
cum furtuna s-a iscat
şi din soare
smulse o rază;
ciorile înfruntă cerul.
Câte flori avea cu dânsa,
vântul îi goli panerul.
Dar cum mama era trează,
îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,
visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura
vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.
Telegarul cât o stâncă,
fruntea naltă îi asudă;
numai sta cât să audă,
că în noaptea cea adâncă
zmeul este la hotar.
Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.
- Nalţă-te de zor spre stele,
urcând podul de aramă !...
Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;
praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.
Mama-n şoaptă o îndemnă:
- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,
unde e copilărie, unde îngerii adie
lirele în cântecele...
Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.
Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană
cu năframă de cicoare
şi condurii de sulfină:
- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină !
Oi ruga un şir de fluturi
visul negru să ţi-l spele.
Nemurirea să te cânte,
floare mândră a nopţii mele…
din cartea ilustrată pentru copii, Copilul și norul -
Ștefan Radu Mușat
Plouă pe Lună
Plouă pe Lună
Tu-mi strigi de pe Terra
Nu-i strigăt ci șoaptă.
Atât de năprasnic
Eu, tu și noaptea
Mi-e frică să mor
Dacă tu nu ești moartea,
Eu știu ce-i amor
L-am văzut intr-o carte.
Plouă pe Lună
Oare ninge pe Marte?
Iubirea este El Isus
Iubirea este El. Isus.
Pot fi un înger în vorbire,
Inteligent , bun orator;
Nu am a lui Isus iubire,
Sunt un chimval zăngănitor.
Pot ști tot despre mântuire,
Gata să dau oricui un sfat.
Sunt corigent, doar la iubire
Nu sunt creștin adevărat.
Pot afișa credință mare
Și nu am teamă nici un pic.
Doar de iubire nu-s în stare.
Nu doar sunt mic; un sunt nimic.
Pot face multe fapte bune,
Toți să mă vadă generos.
Motivul? Să se știe-n lume
Că sunt urmașul lui Hristos.
Pot arăta compătimire,
Să fiu zelos, să fac lucrare;
Degeaba, dacă n-am iubire
Sunt doar aramă sunătoare.
Pot fi prezent la închinare
Întotdeauna credincios.
În vorbe, fapte și purtare,
Pot să apar evlavios.
Mă bucur chiar de prețuire
Și toți mă văd cu suflet bun ,
Dar n-am a cerului iubire
Evlavia este ca un fum.
Când rabd oricând fără măsură
Slujesc cu drag fără cârtire
Și nu mă las cuprins de ură,
Atunci în suflet e iubire.
Când sincer și în umilință
Fac treaba mea cu dăruire,
Și nu îmi calc pe conștiință,
Poți ști atunci că am iubire.
Mai mult decât o calitate
Sau standard de credință pus.
Și chiar gesturi de caritate
Iubirea este El. Isus.
Atâta doar, o răstignire
Nu un efort de-a face bine
Mori cu Isus și ești iubire
Când e pe cruce vechea fire
Atunci Hristos trăiește-n mine.
Daniel Dincă 11 02 2021
Protectorul meu orb
Mulțumesc că ești al meu cămin când afară plouă
Mulțumesc că eu fiind ghiocel, tu mă păzești de rouă,
Iar când razele soarelui doresc să mă doboare,
Tu vii și te apleci drept la ale mele picioare.
Chiar și când stau ascunsă sub zăpada densă
Ajungi să mă hrănești, intri subtil și traseul ți se condensează
Când se lasă noaptea îți ascult glasul care sună ca un violoncel
Tu fiind animal terestru, iar eu fiind un simplu boboc de ghiocel.
Lumile noastre nu se pot intersecta, totuși tu ai grijă de mine
Grija asta a ta pentru mine,oare vine din iubire?
Oare mă iubești,oare ai vrea să
te-ndrăgostești,oare mă auzi?
Parcă strig degeaba,ești mai rău decât ăia surzi.
-Mă iubești domnule cârtiță, mă iubești tu pe mine? Aici jos mă aflu, parcă ești orb!
-Chiar sunt orb, spre uimirea ta, n-ai văzut că lângă noi așteapt'-un corb?
Îl simt atât de bine cum stă și te pândește. Vorbește mai încet, altfel vai de noi!
-Păi dă-mi răspuns la ale mele întrebări, nu mă interesează de păsările dimprejur.
-Oh, ghiocelul meu, spune-mi tu dacă nu te-aș iubi, aș mai fi mereu în jur?
Dacă nu m-aș îndrăgosti,aș mai simți eu fiori când tulpina ta mă atinge?
Dacă nu te-aș auzi, ți-aș mai răspunde la întrebarea care mă frige?
Am rămas tăcută, surprins uimită, l-am luat în brațe
În brațele mele simțeam că nu mai poate fi luat de hoațe
Și am stat așa în ale lui mâine mult timp
Până am simțit că hoațele lui, și-anume surorile mele s-au potolit.
Când a iubi e conjugat la imposibil
Ce viață zbuciumată
Ce stare complicată
Iubirea-i doar o pată
Un nor pe cer senin
Ce regulă-ncurcată
Ce inimă-nodată
Iubirea-i evitată
O boală de cretin
Ce lume-ntortocheată
Ce strâmbă judecată
Iubirea minunată
E-o groapă în destin
Ce rană fermecată
Ce lecție ciudată
Iubirea săgetată
Devine corp străin
Ce liniște bogată
Ce lacrimă uscată
Iubirea cea curată
E-o doză de venin
Ce soartă desculțată
Ce verb de înghețată
Ce-aromă parfumată
Iubirea-i doar un chin
Fără de noi lipsește doi
Suntem aici însă distanța ne desparte
Suntem acum dar ne rulează un alt timp
Suntem cărări însă pășim în altă parte
Suntem lumini prin alte locuri strălucind
Lipsește noi trăind prezențe separate
Există doi însă prin vise clocotind
Vorbesc în șoaptă amintirile blazate
Nu mai întreabă de absențe tânguind
Caută ochii doua stele nestemate
Privirea curge în albastru șiroind
Găsește urmele uscate pe sub pleoape
Scânteia umedă se stinge adormind
Strivită inima abia dacă mai bate
Arzând în vene roșu-aleargă dogorind
Fără de noi am căpătat infirmitate
Sufletul fuge jumătate bântuind
Refuză doi și-atunci la sine se împarte
Restul se-adună cu negare chinuind
Tu ai rămas în ecuațiile de poate
Eu am picat într-o eroare stăruind
Prezentu-mi umblă separat de realitate
Îmi caut singur vindecare hoinărind
Nu vom fi noi urmat de doi ca entitate
Un dor mă doare în tăcere mistuind
Camelia
A ieşit în zori o fată, având rochia brodată
şi încinsă la mijloc cu un fluture de in
când pe frunze mai era lacul cerului senin.
Cum din fire-i râzătoare,
se opri să stea de vorbă
în grădină cu o floare:
unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.
Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,
împlinit cu fagur roşu.
Mai văzu aşa minune altădată la bunici
când pe gard cânta cocosu’ -
ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.
Dar cum mâna mică îi scapă,
se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin…
Vai, ce chin ! -
îşi zise-n sine.
Poate vrea un strop de apă,
de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.
Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică
silueta de cărbune,
o furnică
se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.
Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;
ce e drept e prea măruntă,
dar din fire e cochetă.
Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,
rochii roşii de zorele
rotesc salbă peste iarbă.
Ca o floare printre ele,
fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:
- Ce floare e asta, mamă ?
Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.
- E camelia mea albă…
- Dar Camelia sunt eu… Cum să fiu eu, mamă, floare ?!
N-am nici frunze,
n-am petale.
Şi trecu prin alte rânduri,
coborâtă printre gânduri…
Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,
respirând adânc - visează
cum furtuna s-a iscat
şi din soare
smulse o rază;
ciorile înfruntă cerul.
Câte flori avea cu dânsa,
vântul îi goli panerul.
Dar cum mama era trează,
îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,
visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura
vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.
Telegarul cât o stâncă,
fruntea naltă îi asudă;
numai sta cât să audă,
că în noaptea cea adâncă
zmeul este la hotar.
Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.
- Nalţă-te de zor spre stele,
urcând podul de aramă !...
Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;
praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.
Mama-n şoaptă o îndemnă:
- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,
unde e copilărie, unde îngerii adie
lirele în cântecele...
Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.
Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană
cu năframă de cicoare
şi condurii de sulfină:
- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină !
Oi ruga un şir de fluturi
visul negru să ţi-l spele.
Nemurirea să te cânte,
floare mândră a nopţii mele…
din cartea ilustrată pentru copii, Copilul și norul -
Ștefan Radu Mușat
Plouă pe Lună
Plouă pe Lună
Tu-mi strigi de pe Terra
Nu-i strigăt ci șoaptă.
Atât de năprasnic
Eu, tu și noaptea
Mi-e frică să mor
Dacă tu nu ești moartea,
Eu știu ce-i amor
L-am văzut intr-o carte.
Plouă pe Lună
Oare ninge pe Marte?