Автор Georgiana Calotă

am promis ca nu am sa mai vin..

am mintit.

venin cu gust de vin,

buze rosii de la vin ,

suflet negru de la prea mult venin,

de la atata dor amar..

dar mai toarna inca puti  in pahar.

poate asa nu o sa mi mai aduc aminte iar..

de datile in care calcai pe mine fara habar,

cand ma puneai intr un tablou rece si sumar...

atat de vulgar

erai…murdar.

murdar, singur, si ranit,

eu, te puneam pe piedestal, pe un altar

dar in zadar.

caci erai clipa intre vis si cosmar...

cand simti ca te ai nascut doar ca sa dispari.

dar tu, paradoxal apari.

desi cioburile mele erau tăioase

ai venit cu maine goale sa ma repari

nu mai simt moarte in parfum de crin

iar ma dezbin, de aceasta data, sublim

in fata mea, alb deplin

ai vazut haosul din mine si n ai fugit

per-asamblu, un dezastru, am orbit

un cer fara stele, dezgolit

am avut oare ceva de oferit?

ceva diferit?

te ai intâmplat sa pot mă întâmplu

afara era un aer asa sumbru

dar ai fost ca un anotimp

o noapte de martie

tu, eu

sorbim din acelasi pahar de vin

si iar ma dezbin

de aceasta data, sublim.

Să stăm iubire-n câmp de trandafiri,

A lor mireasmă gândul să ne-adie,

Să ne-alintăm în calde convorbiri;

Să ne simțim ca-n vers de poezie.

Apusul o să stea cu noi de veghe,

Va aștepta sărutul senzual,

Se va-ntrista că-i fără de pereche,

Și ne va lumina sentimental.

O briză rece, aspră, dar umilă,

Mă va chema să te cuprind îndată,

Iar liniștea obscură și subtilă,

Te lasă de iubire invadată.

Acel moment va prelungi în veci,

Căci buzele n-or vrea să se desprindă,

Vom alerga pe-a cerului poteci,

Să ne privim sărutul

În a oceanelor oglindă.

Te-am iubit și n-am știut să-ți spun,
Mi-era frică de noi și am rămas tăcută,
Iar acum, când ai plecat, mi-e lumea un pustiu,
Cu inima sângerândă și-un dor ce-l port viu.

Tu ai ales pentru noi și-ai plecat,
Fără să-mi spui că-n tăcerea ta te-ai frânt,
Ai vrut să mă salvezi, să-mi deschizi un drum,
Dar în urma ta, mi-ai lăsat doar scrum.

Îți reproșez că ai fugit fără să știu,
Că ai purtat singur povara unui chin prea viu,
Că n-ai vrut să împarți cu mine durerea ta,
Ai ales un rămas-bun, dar nu mi-ai dat inima.

Acum, eu îți cer iertare din depărtare,
Pentru tăcerile mele, pentru ezitarea mare,
Și-ți promit că voi păstra flacăra aprinsă,
Că voi trăi pentru amândoi, într-o viață neînvinsă.

Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.

Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.

Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.

Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.

Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.

O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.

Petale rupte de iubire

Ca ai lăsat o amintire,

Dar care-i vina florii 

Că-i iubit ca cerşetorii?

Trandafirul, uite, pleacă,

Nu mai vine, se îneacă 

Într-o ploaie de suspine, 

Dorul stă și nu mai ține.

Tulpina ruptă pe din două, 

De unde iei tu alta nouă? 

Tu deja m-ai înlocuit

Şi ai uitat că te-am iubit.

Trandafirul sunt eu, rănită,

Eu, floarea ofilită,

Căci tulpina-mi ca inima,

Şi petalele ca lacrima.

Mi-ar fi și moartea, poate, mai lesne de-ndurat

Decât această toată cumplită condamnare

La viață fără tine: un nor ce nu mai are

Deasupra luna care cândva l-a mângâiat.

Deasupra luna cerne părerile de rău,

Ce mă despart de tine și n-au nicio revanșă,

Și zorii se revarsă precum o avalanșă 

La mine-n insomnie, și blând în părul tău.

În părul tău, o floare să fiu, măcar un ceas,

Sau poate-un fir de iarbă care-ți sărută talpa,

Dar nopți de remușcare își țes deodată salba

Din stogurile care adună ce-a rămas.

Din stogurile toamnei ce a venit încet

Spre-a separa destine, instaurând angoasă,

Nu te mai pot culege, poeta mea frumoasă,

Căci asta mi-e sentința semnată prin regret.

Căci asta mi-e sentința: sunt un bătrân ocnaș,

Și mină-i cicatricea ce nu se mai închide,

Mi-e grea de lacrimi pleoapa, iar brațele-mi livide

Mai caută trecutul ce n-ai vrut să mi-l lași.

11 februarie 2025