Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

Gabriel se ridică de pe divan și se îndreptă spre un colț mai ascuns al încăperii. Se întoarse cu o rochie nouă pe care o întinse Iuliei.

— Îmbracă această rochie, te rog.

După câteva minute lumânările noi din candelabru și focul împrospătat cu lemne uscate alungară întunericul. Gabriel înlătură pânza care atârna în spatele fotoliului și întreaga sală își găsi brusc imaginea într-o oglindă.

— Tu ai făcut asta? Ai adus rochia și oglinda? De ce?

Gabriel îi cuprinse umerii și îi ghidă pașii spre oglindă.

— Eu ar trebui să fiu oglinda ta, să fiu golul de voință pregătit să primească trăirile tale cele mai ascunse. Pe unele ar trebui să le risipesc pentru a nu se reîntoarce niciodată în viața ta, iar pe altele ți le-aș întoarce curățite de zgura fantasmelor redându-le frumusețea și curățenia.

— Nu pot.

— Atunci privește-te în oglindă. Fii propriul tău terapeut. Lasă holograma din fața ta să-ți asculte mărturisirea și eliberează-ți sufletul.

— În oglindă văd doar o străină.

— Nu privi cu ochii. Privește cu mintea. Caută în oglindă gânduri, nu forme. Caută-te pe tine așa cum ai dori să fii. Poți fi prietenul tău sau, dimpotrivă, dușmanul tău. Tu alegi.

— Dar cine sunt eu?

— Nu este important să afli cine ești dacă nu poți afla cine ai fost. Caută în mintea ta. Află cine ai fost.

— Eu nu trebuia să fiu.

— Nu alegem să ne naștem. Dar putem hotărî cum să trăim.

— Eu am hotărât deja. Trebuie să repar greșeala de a mă fi născut.

— Nimeni nu este vinovat pentru propria naștere. Ce știi tu despre nașterea ta?

— Tocmai, știu!

— Știi tu câtă pasiune au pus părinții tăi când te-au conceput?

— Iubirea lor a fost un fals. Scrie totul în caiet.

— Invoci mereu caietul pentru a te apăra de tine însăți. Dacă el încetează să mai existe? Memoria ta formidabilă este acum caietul. Și ea nu are cuvinte aruncate la întâmplare. Are dureri și bucurii, zâmbete și lacrimi. Deschide-l să-l putem citi. Trebuie să te cunoaștem pentru a te ajuta.

— Dar mă cunoști deja. Înainte de a fi tu oglinda mea sunt eu oglinda ta. Uită-te bine în ochii mei și recunoaște că de fapt vrei să te vindeci pe tine, nu pe mine. Eu sunt doar fluidul pe care-l folosești pentru a te regăsi. Trupul tău este bântuit. Acum ești doctorul, dar la fel de bine poți fi și copilul care a refuzat să se maturizeze de frica morții. Acel copil care poate trebuia să moară. Tu crezi că exiști? Ești un trup care caută un suflet de împrumut.

Doctorul Gabriel se retrase din spatele Iuliei și se îndreptă spre ușa de unde părea să răzbată un zgomot ușor. O deschise brusc și rămase încremenit. În fața lui, învelită în acea blană pe care și el o utilizase cândva, stătea Iulia. Trupul ei era ușor luminat de razele unei luni pline. Trecură câteva clipe fără ca ea să se miște. Gabriel reveni în încăpere lăsând liberă intrarea. Mai apucă să audă zgomotul pașilor care se pierdeau în tunelul ce ducea spre turnul roșu. Se întoarse în încăpere. Pe masă era caietul Iuliei. Curentul creat se revărsă ușor dar constant peste file chiar sub ochii lui Gabriel. Retina reținu cele două cuvinte de pe primul rând despărțite printr-un spațiu generos și le plasă în minte apoi răsări de pe pagina următoare un alt cuvânt care se plasă în memoria sa exact între cuvintele reținute, apoi o altă pagină adăugă și ea textului un nou cuvânt, iar succesiunea formată părea să aibă sens. Luă caietul de pe masă și îl puse sub haină. Inima îi bătea puternic. Descoperise secretul caietului.

Iulia închise ușa în urma ei.

— Cum ai ajuns aici?

— Nu am ajuns. Eram aici înainte de a ajunge voi.

— Deci știi.

— Știu. Crezi că poți fi ceea ce baronul a fost pentru femeia lui?

— M-ai împins într-un joc periculos. Nu aveam voie să fac asta.

— Dar nu va ști nimeni.

— Este suficient că știu eu. Pot să-mi pierd dreptul de a practica.

— Nu și dacă o scoți pe Iulia de aici și o iei în sat. Casa mea va fi casa voastră.

— Iulia este bolnavă. Nici nu știm cine este și din ce cauză a ajuns aici.

— Scrie în caiet, iar tu poți citi caietul. Doar tu poți să o salvezi.

— De ce crezi asta?

— Am văzut când l-ai ascuns ca pe o comoară.

— De ce vrei atât de mult să o salvezi pe Iulia?

— Cred că vei găsi motivul în caiet. Am deplina convingere că între noi există o legătură. Nu știu care este, dar am senzația că viețile noastre s-au mai intersectat.

— Are convingerea că are datoria să te salveze.

— Iar eu cred că deja m-a salvat.

— Nu înțeleg.

— Cu mulți ani în urmă, un grup de bărbați a vrut să mă violeze. Am fost lovită. Când m-am trezit, o altă fată era leșinată lângă mine. Fusese violată în locul meu. Mirosea a carne arsă.

— Ce ai făcut?

— Am fugit. Apoi m-am întors. Nu am mai găsit-o. Pe jos era doar crucea.

— Și te-ai automutilat arzându-te și tu cu crucea încinsă.

— Așa am crezut că mă pedepsesc pentru ce făcusem. Cred că, atunci, fata aceea era Iulia.

— Tu ai adus-o aici?

— De atunci am tot căutat-o. Am găsit-o în gara din Râmnicu Vâlcea. De fapt ea mă găsea mereu pe mine. Când am văzut-o, eram sigură că este ea. Am adus-o aici.

— Și noi, Iulia? Cu noi ce se întâmplă? Acea zi nu a însemnat nimic?

— Îmi pare rău, dar port în suflet nenorocirea acestei fete. Nu am dreptul să te iubesc dacă există cea mai mică șansă ca iubirea ta, chiar falsă, să o salveze din lumea întunecată în care a ajuns din cauza acelui viol și a schingiuirii la care a fost supusă.

— Deci eu nu sunt decât o marionetă.

— Am găsit caietul baronului și am plănuit acest plan. Nu ești o marionetă, ești un medicament. Nu ai jurat să-ți folosești mintea și trupul pentru a face bine oamenilor?

— Te vei întoarce în spital?

— Încă nu. Voi rămâne aici, în adăpost. Știi că a fost un cutremur?

Gabriel nu răspunse și se îndreptă spre tunel. Așadar va fi baronul Aaron von Pieler. La urma urmei acea umbră a lui, umbră care de atâtea ori îi acaparase întreaga conștiință, nu simțise că trupul lui căutător a găsit sălaș în sufletul baronului? Poate acesta era primul popas al trupului în drumul lui spre sufletul original. Prin întunericul culoarului își reaminti un nou citat din Jean-Jacques Rousseau:

Le monde réel a ses bornes, le monde imaginaire est infini;ne pouvant élargir l'un, rétrécissons l'autre;car c'est de leur seule différence que naissent toutes les peines qui nous rendent vraiment malheureux.[1]

Gabriel luă o hârtie de calc și copie cuvintele de pe prima pagină exact așa cum erau ele așezate. Apoi trecu la pagina următoare și continuă cu același procedeu. După parcurgerea a zece pagini din caiet, pe hârtia de calc cuvintele se înlănțuiră perfect în fraze iar frazele deveniră oglinda unei vieți. Viața Iuliei. Gabriel se stăpâni cu greu să nu citească această pagină. Continuă să aplice aceeaşi tehnică până la ultima pagină a caietului. Trecură câteva ore și în fața lui se găsea secretul teribil al unei femei care dorea să-i fie cunoscută istoria dar care părea a nu fi pregătită să împartă intimitatea trăirilor ei cu ceilalți. Pentru a fi sigur că nimeni și nimic nu i-ar fi întrerupt această incursiune în trecutul vieții unui om, venise la casa Iuliei de la marginea satului.

Eu nu am învățat să vorbesc la fel ca ceilalți copii. Primul cuvânt pe care l-am spus nu a fost cuvântul „mamă”. De fapt nici nu știusem dacă am mamă. Cu atât mai puţin tată. Erau doar bunicii. Ei vorbeau despre mama mea dar niciodată despre tatăl meu. Uneori venea în vizită o femeie care stătea foarte puțin și se juca cu mine. Mă privea stăruitor, îmi zâmbea dar zâmbetul ei era trist. Nu putea fi mama mea cu toate că era fiica bunicilor mei. La fiecare vizită această femeie tot încerca să mă facă să vorbesc. Spunea cu insistență cuvinte simple mișcându-și buzele cât se poate de încet. Tocmai împlinisem trei ani. Bunicul meu se apropiase și se așezase lângă noi.

• Nu o mai chinui și nu te mai chinui nici pe tine. Vezi bine că este mută.
• Dar doctorii spun că nu are nimic.
• Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Atunci am vorbit pentru prima dată. Și nu am spus un cuvânt. Am vorbit așa cum vorbesc oamenii mari. Zile de-a rândul le ascultasem spusele și-mi făcusem din cuvinte jucării. Apoi, când întunericul nopții mă speria de moarte, luam cuvintele și mă jucam cu ele încercând să-mi înving frica. Ele erau zânele mele bune care mă scăpau de întunericul ce încerca să-mi cuprindă mintea. De când mă știu am vorbit. Dar am vorbit doar pentru mine, pentru salvarea mea din ghearele demonilor care uneori mă încercau.

— Nu sunt mută! Ce înseamnă „întreg la minte“?

Bucuria întregii familii a fost așa de mare încât nimeni nu s-a mai sinchisit să-mi răspundă la acea întrebare atât de simplă. Mătușa mea a plecat cu zâmbetul pe buze, sărutându-mă și îmbrățișându-mă de zeci de ori. Nimeni însă nu se întrebase cum de un copil așa de mic era capabil să vorbească coerent în loc să silabisească cuvinte. Ei nu știau că tot ce spuneau se așeza în mintea mea pentru vecie. Apoi, într-o zi de primăvară, în mijlocul săptămânii, am fost îmbrăcată frumos și obligată să nu mai ies afară pentru a nu-mi murdări hainele. În bucătărie mirosea frumos a sărbătoare.

— Azi vine mama ta.

— Dar eu nu am mamă. Am doar o mătușă.

— Toți copiii au mamă. Numai că mama ta a fost foarte bolnavă.

— Și acum este sănătoasă? Pot să am și eu o mamă?

Se lăsă un moment prelung de tăcere, apoi bunicul mă luă în brațe și mă urcă pe masă. Eram acum mai înaltă decât el și m-a privit de parcă eu aș fi fost cea mai importantă persoană din lume.

— Fata mea dragă, mama ta este bine, dar tu ești mare și deșteaptă. Va trebui să ai grijă să nu se mai îmbolnăvească niciodată.

— Să-i aduc aminte să-și ia pastilele așa cum faci tu cu bunica?

— Da, fata mea. Și să-i zâmbești mereu. Și mai ales să nu ieși din cuvântul ei.

Așteptarea era lungă dar și palpitantă. Îmi doream să o văd în fața mea dar în acelaşi timp eram cuprinsă de extazul așteptării. Atunci mi-am reamintit vorbele bunicului din urmă cu câteva săptămâni.

• Măcar de ar fi întreagă la minte, nu ca maică-sa.

Acum voi ști ce înseamnă acest lucru. O mașină opri la poarta noastră și bunicii mă luară aproape pe sus în curte. Din mașină coborî o femeie. Era mătușa mea. Apoi altă femeie. Curios, era tot mătușa mea dar îmbrăcată cu alte haine. Aveam în față două femei identice. Pe măsură ce se apropiau am putut să observ că una dintre ele semăna cu ceea ce înțelegeam eu prin om bolnav. Așadar ea era mama mea. Dar de ce seamănă așa de mult cu mătușa mea? Încet, încet toate întrebările mele au primit răspuns. Mătușa mea și mama mea erau surori gemene. Ce poate fi mai frumos decât două surori gemene? Eram chiar necăjită că nu am și eu o soră geamănă. Așa gândeam atunci. Nu am înțeles de ce mătușa nu părea să o iubească pe mama mea. Și nici pe mine nu mă mai iubea. Înainte venea să mă îmbrățișeze. Acum a privit spre curte așteptând ca sora ei să intre, să vadă cum mă îmbrățișează. În timp ce aveam parte de prima îmbrățișare a mamei mele eu o priveam pe ea. Și ea mă privea pe mine. Niciun semn, niciun zâmbet. Doar o imensă îngrijorare puteam citi în ochii ei. Apoi se urcă în mașină și de atunci nu am mai văzut-o multă vreme.

Cât am mâncat, nu am reușit să deslușesc pe fața mamei mele nicio urmă de zâmbet. Nu m-a întrebat nimic. Mă privea din când în când și părea mulțumită că este acasă. După acea îmbrățișare din curte aproape că nu mai existam. Înainte de a termina masa se ridică brusc.

• Care este camera mea?
• Dormi cu mine, mămică.

Părea că mama nu mă auzise, iar bunica se ridică repede și trecând pe lângă mine îmi spuse:

— Mai ai puțină răbdare, puiul meu.

Apoi o ajută pe mama să se ridice de la masă.

— Vino cu mine, fata mea.

Am privit în urma lor. Știam că bunica mea este bolnavă, știam și că mama mea este bolnavă, iar acum știam cum merg oamenii bolnavi. Am crezut că voi plânge. Chiar am simțit două lacrimi atârnate în gene, dar apoi am început să mă joc cu cuvintele. Și m-am jucat până când lacrimile au început să se rostogolească peste buzele mele care zâmbeau. Plecată în universul meu plin de cuvinte nu am mai auzit ce încerca bunicul meu să-mi spună. Simțeam doar mâinile lui calde care îmi cuprinseseră obrajii obligându-mă să revin aici în lumea lui. După un timp m-am liniștit. La timp. Bunica tocmai se întorsese. Știam că am făcut ceva ce nu făcusem niciodată, ceva ce-l speriase pe bunicul meu. Dar el tăcea. Nu a spus nimic bunicii. Nu știu dacă mă apăra pe mine sau o apăra pe ea. După câteva luni în care o văzusem pe mama mea de puține ori, fără a mă apropia prea mult de ea, într-o dimineață, am aflat că bunica murise în somn. Au început să ne viziteze vecinii din sat. Atunci speram să vină și mătușa mea. Voiam să o rog să mă ia cu ea. Doar că eu împreună cu mama mea am fost duse într-un sat din apropiere și nu am fost la înmormântarea bunicii. Eram în fața ei.

— De ce nu vrei să fii mama mea?

— Tu ești Iulia? Tu ești fata mea?

— Da, mamă. Eu sunt Iulia. Eu sunt fata ta.

— Atunci de ce te-au ascuns de mine? De ce nu ai supt de la pieptul meu?

— Dar acum sunt aici cu tine.

— Mi-au furat fata. De ce mi-au furat fata? Sora mea mi-a furat fata.

Începuse să țipe. Au venit și au luat-o de lângă mine. Din nou am simțit cele două lacrimi care atârnau în ochii mei și din nou am început acel joc cu cuvintele furate din gura oamenilor. Le repetam, fraze întregi, apoi le retezam și le reașezam. Certurile deveneau glume, înjurăturile se transformau în rugăciuni. Mintea mea era plină de viață, dar pe obraji curgeau lacrimi care se pierdeau printre râsete zgomotoase. Iar bunicul nu mai era lângă mine pentru a mă readuce în lumea lui, o lume pe care o iubeam atât de mult.

Au mai trecut doi ani. Începusem să mă obișnuiesc cu vorbele mamei, chiar dacă uneori păreau lipsite de sens, iar mama sfârșise prin a mă accepta. Eram fata ei. Cea mai fericită zi din viața mea nu a fost prima aniversare de care mi-amintesc, ci prima noapte când a dormit alături de mine. Am stat trează să fiu sigură că nu mă părăsește. Somnul încercase de mai multe ori să mă doboare dar eu l-am alungat cu jocul meu. Am luat din dulăpiorul minții o frântură dintr-o discuție pe care am auzit-o din spatele gardului când două femei trecuseră prin fața casei.

— Săraca fată. Cine i-o fi tată?

— Știm tot ce mișcă în satul ăsta, cum de nu am putut afla cu cine s-a culcat nebuna?

— În niciun caz nu e de pe aici. Cine ar fi fost atât de prost să se încurce cu ea?

— Dacă nu e de aici, atunci cine poate fi?

— Până a rămas grea, în casa lor a fost doar un singur străin.

— Nu vorbi! Bărbatul soră-sii?

— Chiar el! Doar el putea să se culce cu ea.

• Nu cred.
• Daʼ, ce? Trebuia să știe cu cine se culcă. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.
• Poate nici nu știa că are o soră.

Am separat cuvintele și am început jocul. Acum cele două vorbeau în capul meu așa cum hotărâsem eu.

— Fată săracă, fată fără tată!

— Stă în satul ăsta de nebuni când tatăl ei este un străin.

— Un străin, dar este soțul surorii ei.

— Nu vorbi. Ești nebună. Ar ști cu cine s-a culcat.

— Noaptea mâțele arată la fel.

Nu eram prea mulțumită de construcția mea, eram gata să o iau de la capăt dar cuvintele începuseră să se rotească atât de repede încât chiar dacă le vizualizam nu reușeam să le mai prind înțelesul. Am adormit ca un covrig înfipt în pieptul mamei.

Ziua era bine înaintată când am deschis ochii. Am vrut să sar din pat așa cum făceam de obicei dar căldura din spatele meu mă țintuise locului. Am întors cu frică capul să mă conving. Mama era acolo, încolăcită în jurul meu, aproape  ţinându-şi  răsuflarea să nu mă trezească. I-am întâlnit privirea iubitoare și atunci am văzut pentru prima oară ce frumos zâmbește. Apoi au început lecțiile de franceză pe benzi desenate. Eram în al nouălea cer. Începusem școala. Ar fi trebuit să fiu fericită că sunt în sfârșit lăsată să mă joc cu copiii de vârsta mea, dar eu eram nerăbdătoare să mă întorc acasă. Pentru mine, fiecare zi alături de mama mea era și o zi din trecut pe care o refăceam adăugând și chipul ei printre amintirile mele. Practic îmi reconstruiam viața. Am învățat repede să citesc, mult prea repede. Eram mereu dojenită că nu respectam metoda învățătoarei de a vedea întâi literele, apoi silabele și abia la urmă cuvântul. Ei nu știau că așa cum pentru ceilalți copii jucăriile erau izvoarele imaginației lor, pentru mine singurele jucării au fost cuvintele. Dar mai aveam un motiv să fug de școală. Copiii mă priveau ciudat și îmi aruncau vorbe de neacceptat despre mama mea și despre un tată pe care nu îl aveam.

— Iulia, cum se numește tatăl tău? Dar maică-ta? Fecioara Maria?

— Nu vezi că miroase a flori? E fata din flori.

— Știi cum se fac copiii?

Nu mă supărau atât răutățile băieților cât reacția fetelor care chicoteau și repetau fără rușine spusele lor. Și atunci mă întorceam plângând și juram că nu o să mă mai întorc acolo printre copiii pe care de altfel aș fi vrut să-i iubesc și să mă iubească. Atunci nu știusem că făcusem prima mare greșeală din viața mea. Dacă aș fi închis doar în sufletul meu toate lacrimile eu și mama am fi rămas pentru totdeauna în casa bunicului și nu l-aș fi întâlnit niciodată pe tatăl meu. Nu aș fi lăsat-o orfană și pe sora mea. Mi-amintesc acea zi ca și cum ar fi fost ieri.

— Iulia, ai vrea să ne mutăm la oraș?

— De tot?

— Da. De tot. Ai merge la o altă școală unde copiii nu sunt răi ca aici.

— Acolo sunt și alți copii care nu au tată?

• Peste tot sunt copii care nu au tată. Doar că aici oamenii sunt răi.

Bunicul stătea în pragul ușii încercând să o încurajeze pe mama în demersul ei.

— Vom vinde casa, iar eu mă voi muta la sora mea, în casa părintească.

— Nu, mamă. Îl luăm și pe bunicuʼ la oraș. Nu plec fără el.

— Așa este. Bunicul va veni cu noi.

Discuția s-a oprit aici, apoi după un timp mama a lipsit câteva zile. Când s-a întors am văzut cum vorbește în șoaptă cu bunicuʼ. M-am strecurat aproape de ei.

— Am luat apartamentul.

— Ai vorbit și cu el?

— Nu. Încă nu-i spunem.

— De ce tocmai lângă ei? Într-o zi fetele se vor întâlni.

— Seamănă atât de mult.

— Normal, au același tată.

— Cum ai putut să faci așa ceva, fata mea?

— Voi regreta toată viața, dar răul e făcut și Iulia nu are nicio vină.

— Măcar să-i fi dat alt nume.

— Am jurat cu sora mea că dacă vom avea fete le vom pune același nume.

— Și el nici nu știe că mai are un copil.

Am memorat fiecare cuvânt. Acum știam că am și eu un tată dar și că nașterea mea a produs o nenorocire pentru cei pe care îi iubeam. Am urcat în podul casei. Eram destul de mare să înțeleg cum am venit pe lume. Printr-o înșelăciune făcută de o femeie care, cel puțin atunci și chiar mai târziu, nu era întreagă la minte. Îmi veniră din nou în minte cuvintele acelor femei.

— Daʼ, ce? Trebuia să știe. Greu le deosebeam una de alta. Iar noaptea mâțele arată la fel.

Câteva păsări, speriate, se repeziseră în zbor spre fereastra ce dădea spre stradă. Le luasem urma. Cât era de simplu! Întindeai aripile și zburai. Și eu eram o pasăre. O pasăre cu inima frântă. Nu mâinile erau aripile mele. Aveam aripi în inimă. Le simțeam cum bat. Din ce în ce mai repede. Încă un pas și-mi voi lua zborul. Voi zbura cu inima umplându-mi sufletul de fericire.

• Bunico, privește-mă cum plutesc. Bunico, vreau să vin la tine.

Țipetele din stradă mă smulseseră din visare când atârnam pe pervazul ferestrei. Brusc am văzut pământul care se căsca sub mine amenințător. Am închis ochii să nu mai văd nimic, dar în locul beznei așteptate se făcu lumină în mintea mea și în acea lumină am văzut chipul bunicului meu.

— Iartă-mă, bunico. Mai stau aici, nu vreau ca bunicuʼ să plângă.

Două brațe puternice m-au tras înapoi. După două zile, cu obrajii în lacrimi, mă despărțeam de bunicul meu. Nu l-am mai văzut.

Camera mea dădea spre stradă, chiar deasupra porții de intrare în casa unde noi ocupam un mic apartament la primul etaj. Pândeam scârțâitul porții atunci când ea se deschidea în întregime pentru a lăsa să iasă sau să intre o mașină în curte. Atunci priveam în oglinda de la marginea trotuarului și pentru câteva secunde vedeam siluetele mici ale vecinilor mei. Nu aveam voie să ies din casă. Mama începuse să se închidă în camera ei și uneori nu o vedeam decât când mâncam. Era tot mai slăbită și abătută. Pe față i se întipărise o dâră adâncă pe care nimic nu o putea alunga. Am crezut că așa îmbătrâneşte omul și că alături vor mai apărea și alte cute, așa cum era fața bunicului și a bunicii. Tot privind acea încrețitură mi se părea că obrazul meu o copiază. Am privit în oglindă. Era acolo, brăzda fața din colțul gurii până aproape de ochi. Încercam să-mi netezesc pielea cu mâna dar ea revenea fără încetare.

— Mamă, suntem bolnave?

— Ce-ți veni? răspunse ea fără măcar a mă privi.

La puțin timp după ce ne mutasem la oraș mama devenise din nou o străină pentru mine sau, mai degrabă, eu nu mai eram fata ei. Veneam și o rugam să citim în franceză benzile desenate pe care le luaserăm cu noi. Îmi dădea mereu același răspuns. La început politicos, apoi tot mai răspicate și rece.

— Nu pot. Mă doare capul.

— Mamă, nu iei prea multe pastile? întrebam eu gândindu-mă la ceea ce îl auzisem pe bunicul meu spunându-i de multe ori. „Pastilele astea te pot înnebuni!” insista el ori de câte ori mama nu se simțea bine.

— Ce știi tu? Mergi și citește singură.

După un timp am început să-i fur din pastile. Printre cărțile aduse de la bunicuʼ am găsit o carte în franceză pe care mi-am însușit-o imediat. Era despre educație. Dacă nu are cine să mă învețe, mă voi educa singură citind această carte. Așa am început să citesc cartea lui Jean-Jacques Rousseau, Emile. Trăiam fiecare pagină reinventându-mi copilăria la țară. Emile era prietenul meu. În timp ce citeam începusem să ronțăi din pastilele luate de la mama. Într-o zi eram ca de obicei amândouă la masă. În tăcerea deplină cu care ne însoțeam mâncarea, mama avea obiceiul ca brusc să râdă sau dimpotrivă să plângă. Așteptam să se întâmple acest lucru din moment în moment. Dar brusc, fără să vreau, m-am trezit eu făcând acest lucru. Nu știam dacă îndrăznisem să o imit pe mama sau pur și simplu era propria mea trăire. Mi-am revenit foarte repede și am privit speriată spre ea. S-a oprit din mâncat, m-a privit mirată, apoi fața ei s-a luminat brusc. A început și ea să râdă din tot sufletul.

— Acum știu. Ești fata mea. Nu te-au furat.

Apoi a căzut într-un plâns sfâșietor. Continua din ce în ce mai slab să spună:

— Of, Doamne! E fata mea. De ce te-ai născut? Nu trebuia, Doamne!

Am plecat fără măcar să-mi fie milă de ea. Cum putea să-mi fie milă de o mamă care își urăşte fiica? Și eu puteam să urăsc.

— Mamă nici nu știi cât de mult pot să urăsc ziua în care m-ai făcut. Cu cine m-ai făcut mamă? De ce l-ai înșelat pe Dumnezeu? De ce ai furat bărbatul surorii tale?

Răcneam și râdeam. Alături, mama plângea întinsă pe jos și bătea cu pumnii în podea. M-am așezat peste ea și am început și eu să lovesc cu pumnii. Eu o loveam pe ea. Îmi loveam mama cu toată puterea. Nu am auzit când ușa s-a deschis. Am simțit doar că sunt luată pe sus și imobilizată de două brațe extrem de puternice. Lacrimile îmi umpluseră ochii și de furie nu eram capabilă să văd nimic în fața mea, dar simțeam că mă strâng mâinile unui bărbat.

— Ce caută fata asta la sora ta?

— Este fata ei, îi răspunse o voce care îmi părea cunoscută.

Bărbatul îmi răsfiră părul căzut pe față. Eu zăceam întinsă pe canapea refuzând să deschid ochii. Îmi era rușine și frică de ceea ce făcusem.

— Dar seamănă cu Iulia. Cu fata noastră. Cum este posibil.

— Așa este. Seamănă cu Iulia pentru că este și fiica ta.

Acum am recunoscut vocea mătușii mele, sora geamănă a mamei. Un zgomot puternic și măsuța din cameră fu zdrobită.

— Cum ați putut să-mi faceți asta? Nu vezi? E nebună ca maică-sa. Aflu acum că am un copil nebun. Ea nu trebuia să aibă copii.

Dintr-o dată m-am revăzut în podul casei, pe pervazul ferestrei, gata să sar. M-am ridicat brusc și am țipat.

• Nu, mamă! Eu n-am nicio vină! am țipat eu chiar în momentul când mama se pregătea să se arunce pe geam. Mătușa mea s-a repezit și a tras-o în cameră. Bărbatul, cel care era tatăl meu, nu făcuse niciun gest să o oprească. Se întoarse spre uşă fără să mă privească. Se opri o clipă. Speram să se întoarcă măcar pentru o clipă. Să-i văd fața. Aș fi putut să-l așez și pe el printre oamenii pe care îi strecurasem în atât de multele mele copilării rescrise în mintea mea. Și atunci, copilăria mea, viața mea, ar fi fost completă. Dar el nu s-a întors.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Așadar aveam o soră. O soră care era la doi pași de mine, chiar în apartamentul de vizavi. O soră cu același nume ca mine. O soră pe care nu am voie să o cunosc. Eu și mama mea, două ființe nebune. Cine ar dori să primească așa, dintr-o dată, în propria casă două nebune? Mătușa a chemat un medic. Am fost și eu consultată. De ce nu? Nebunia este molipsitoare. Mătușa găsise pastilele mamei în camera mea și îi spusese doctorului. Nu am auzit tot ce au vorbit dar se pare că acele pastile erau la originea nebuniei mele.

— Poartă germenii bolii, mintea ei este într-un echilibru fragil și chiar dacă acum manifestările se datorează pastilelor, este posibil ca orice supărare să-i zdruncine sănătatea.

Câtă nedreptate, Doamne. Mă retrăsesem și mai mult în mine deși mama părea să-și mai fi revenit. Îmi zâmbea, dar acea cută continua să existe. Și o mai puteam observa uneori și pe obrazul meu cu toate că nu mai ronțăiam pastilele ei. Cred că se simțea mai bine pentru că în sfârșit secretul celor două surori fusese destăinuit. Fără măcar să fi insinuat ceva, într-o zi mi-a făcut o mărturisire.

— Sora ta este mai tânără decât tine.

A așteptat să spun ceva. Dar eu continuam să învârt fără rost lingura în farfurie.

— Au venit la noi. Mătușa ta și soțul ei. Tocmai se căsătoriseră. El nu știa că soția lui are o soră geamănă. M-au ascuns de frică să nu-i fac de rușine. M-am supărat. Am avut o criză. Când a venit mătușa ta să-mi aducă mâncare i-am dat un somnifer. În acea noapte i-am luat locul. Așa te-ai născut tu.

M-am ridicat și am plecat fără să scot o vorbă. Am auzit cum mama plângea. Eram destul de mare să înțeleg ce este o femeie. Inima îmi spunea să mă întorc. Să o mângâi și să-i spun că nu era doar vina ei. Că de fapt ei au împins-o la acest gest de frondă față de soarta pentru care nu era vinovată. Dar nu m-am întors. Cu fiecare pas care mă conducea spre ușă prăpastia dintre noi creștea. De ce oare există în oameni această încăpățânare care te paralizează și nu te lasă să-ți sincronizezi gândurile cu faptele. Atunci aș fi putut să-mi reîntâlnesc mama, iar mama ar fi putut, poate, să-și privească sufletul curățat de apăsarea acelei greșeli de neiertat. Stăteam nemișcată cu fața la geam. Simțeam acel gând de întoarcere, acea vorbă de mângâiere care ar fi luminat totul, dar corpul refuza să se ridice. Eram pierdută în fața geamului. Priveam afară, dar vedeam doar în mine. Mă vedeam ca pe o trestie în bătaia vântului. Când îndoită până la pământ, cuprinsă de toată tristețea lumii, când dreaptă și pătrunsă de beția înălțimii la care tânjea sufletul. Eram sigură că am nevoie de o ființă curată lângă mine, o ființă nepătată de viciile lumești care îți umple conștiința de noroi. Ar fi trebuit să fie mama mea, dar mama nu era decât o umbră care fie te acoperea cu prea multă dragoste fie te târa în abisul disperării. Ar fi trebuit să fie tatăl meu. Care tată? Era lângă mine, dar nici nu m-a privit. Nu i-am văzut măcar pentru o clipă fața ca să pot să-i așez chipul pe un piedestal de prea multă vreme gol. Mătușa mea părea cea mai rațională dintre toți. A avut puterea să ierte și să-și continue viața cu acest secret îngrozitor care o urmărise zi de zi. Venea să mă vadă. Nu prea des. Îi simțeam supărarea, dar simțeam că nu pe mine este supărată. Cred că era supărată pe viață în general. Era supărată pentru că avea de ocrotit două ființe față de care trebuia să se prefacă mimând un zâmbet furat din amintiri mai vechi. Iulia, adică eu, și Iulia ei. Poate pe Iulia ei reușea să o convingă, dar eu receptam fiecare zâmbet și fiecare vorbă liniștitoare ca pe un pumnal în inimă. Cât despre bunicul meu, el plecase acolo unde nimic din lumea de aici nu poate pătrunde. I-am mai văzut o singură dată trupul înainte de a fi dat pământului. La ce bun un trup care nu privește lumea, nu pipăie, nu miroase, nu râde și nu plânge? Acel trup nu era bunicul meu. Era un străin. Doar un străin mă putea ignora când eu îl imploram din priviri să-mi mai cuprindă odată obrajii în mâini și să alunge cu căldura lor acea zvâcnire ce nu înceta să-mi otrăvească viața. Începusem să-mi construiesc două universuri paralele. Unul îngust, întunecat, închistat în amintiri și trăiri care mă sufocau zilnic și altul nemărginit, îmbietor, care se deschidea doar pentru mine chiar dincolo de geamul camerei mele. Doar că acolo, în lumea de dincolo de fereastră, eram singură. Mult prea singură pentru ca cerul pe care erau pictate toate minunățiile posibile în culori atât de atrăgătoare să poată pătrunde în sufletul meu. Aveam nevoie de un zâmbet adevărat, de o privire curată și lumea de lângă mine era prea aproape pentru a nu observa că totul era fals, înșelător. Din când în când poarta mare scârțâia obosită și câte o mașină pleca din curte. Șoferul oprea mașina. O închidea și privea în oglindă. El căuta în oglindă ceva palpabil, fluxul mașinilor de pe stradă. El își ocrotea viața. Eu priveam oglinda ca pe o poartă spre o lume în care aș fi dorit să mă pierd. Chiar dacă aș fi fost zdrobită. Un nou scârțâit. Am părăsit cerul larg și mi-am ațintit privirea spre acea bucată rotundă care întorcea spre ochii mei o lume minusculă dar atât de misterioasă. Fiecare om poartă în el un univers plin de alte universuri ale altor oameni. De ce refuză ei să facă parte și din universul meu? De ce trebuie să mă întâlnesc doar cu vise și cu nori, nu și cu suflete asemeni sufletului meu? Am devenit mai atentă. Părea că și oglinda mă trădase. Omulețul care cobora din mașină nu era la locul lui, în sclipirea oglinzii. Pe luciul ei era un chip, nu minuscul, ci unul grotesc mărit și care părea mult prea aproape de mine. Oglinda îl deforma bătându-și joc de trăsăturile feței, dar tot am putut prinde un zâmbet așa cum nu mai văzusem de multă vreme. Apoi imaginea dispăru. Am realizat rapid că oglinda aceea se hotărâse să-mi ofere o nouă șansă. Aceea de a mă vedea cu sora mea, aflată chiar lângă mine. Am început să bat cu pumnul în perete. Ochii priveau cu nesaț și iată că zâmbetul acela a reapărut aruncând pustiul din universul meu. Ore întregi, zile de-a rândul, am trăit și eu și ea în acea oglindă. Eram din nou fericită. Mama se făcuse mai bine și începusem să citim din nou. De această dată din Emile. Nu mai voiam acele benzi desenate. Deseori îmi stătea pe buze să-i spun mamei.

— Mamă, vrei să-i dăm surorii mele benzile desenate? Să învețe și ea limba franceză?

Dar în minte încă îmi stăruia acea decizie fermă a tatălui meu, acele cuvinte care îmi tăiaseră orice drum spre un suflet curat, un sânge înrudit cu sângele meu.

— Să fie clar. Iulia nu va ști niciodată că are o soră!

Ea nu va ști că are o soră dar eu știu, iar ea a început să mă iubească ca pe o bună prietenă. Puteam să mă mulțumesc și cu atât. Așadar nu spuneam nimic ca nu cumva zâmbetul ei să dispară din oglindă. Dar pentru mine bucuriile aveau picioare scurte. Chipul blând al surorii mele dispăru brusc și toată oglinda fu inundată de privirea mânioasă a bărbatului. Au urmat strigăte puternice în apartamentul de alături, uși trântite și apoi o mână repuse oglinda de la marginea trotuarului în poziția ei inițială, redându-i menirea. Câteva zile mătușa nu ne-a mai vizitat. Apoi poarta de jos scârțâi din nou și l-am văzut în oglindă pe tatăl meu. Mașina era plină de bagaje. Am înțeles atunci că nu o voi mai vedea pe sora mea. Aveam să aflu mai târziu că o duseseră la țară, la bunicii din partea tatălui. În fiecare săptămână plecau să o viziteze. Tatăl meu și mătușa mea păreau ca doi străini care ar fi zburat fiecare în lumea lui dacă o frânghie nevăzută nu i-ar fi ținut legați unul de altul. În viața lor tihnită mă strecurasem fără voia mea eu, fata care nu trebuia să se nască. Zile întregi am plâns pierdută de orice dorințe, aproape că nu reacționam la nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu.

Mama mă ademenea cu cartea lui Rousseau. Mătușa venea tot mai des și petrecea ore întregi cu mine. Mi-a adus și fotografii cu sora mea. Dar pentru mine, fiecare zâmbet fericit din poză se revărsa în suflet ca un coșmar. Eram cauza care va transforma acel zâmbet în lacrimi. Și sora mea mă va urî.

— Haide, Iulia! Ești atât de frumoasă când zâmbești. Plânsul nu ajută.

— Nici adevărul nu ajută, răspundeam eu ferm convinsă de inutilitatea existenței mele.

— Timpul vindecă dacă recunoaștem adevărul. Ești un copil. Va începe școala. Vei avea prieteni noi. Timpul lucrează pentru tine.

— Dar tu, mătușă? Cum vei trăi departe de fata ta? Cum vei îndura privirile soțului tău? Cum îți vei putea iubi sora?

• Pe sora mea mi-a dat-o Dumnezeu și o iubesc așa cum este. Fiecare om are o inimă mare care nu se găsește în corp ci în minte. Acolo am loc pentru mai multă iubire decât poți tu să-ți închipui. Pe soțul meu singură mi l-am ales, cu bune și cu re Am jurat să-l iubesc și-l voi iubi chiar și când mă va zdrobi cu reproșurile lui, iar pe tine și pe fata mea vă voi iubi pentru că viața a fost darnică și a permis să vă nașteți.

— Să mă nasc printr-o minciună.

— A fost voia sorții. Acolo unde soarta a luat, tot acolo a dat și un sâmbure de speranță. Tu ești speranța mamei tale chiar dacă a trebuit să mintă pentru a te avea.

Așa au trecut câteva săptămâni. Între durere și compasiune. Apoi păruse că soarele se ivise ușor în acest univers îngust în care eram nevoită să trăiesc atunci când privirile mele nu alergau pe cerul nemărginit. Pe ușă a intrat tata. Pe mama a ignorat-o. S-a apropiat de mine. În spatele lui mătușa era doar un zâmbet. Fericirea îi inundase chipul.

— Iulia! El este tatăl tău.

Am ridicat privirea. Știam că există și am încercat de atâtea ori să-l desenez în mintea mea. Arăta în fel și chip dar nimic nu putea fi atât de măreț ca ceea ce aveam acum în fața ochilor. Tatăl meu nu putea să semene cu nimeni, doar pentru simplu motiv că era tatăl meu.

— Pe mama ta nu o voi ierta niciodată, dar tu nu ai nicio vină. Te rog doar să-mi dai timp.

Dobândisem o jumătate de tată și un car de speranțe.

— O să mergem să-i spunem Iuliei că are o soră. Va veni înapoi.

Alte vorbe, altă lume care se deschidea luminoasă chiar la picioarele mele. Apoi au plecat. Au plecat toți trei. Trebuiau să-i spună surorii mele cum s-au întâmplat lucrurile. Oare va fi ea suficient de puternică să suporte o astfel de istorie care va năvăli ca un taifun în viața ei? A trecut ziua aceea și noaptea care a urmat și ziua de după și încă o noapte. Și timpul nu aducea decât îndoieli și neliniște. Speranța, bucuria aproape nu mai respirau în trupul meu. Ar fi trebuit să se întoarcă. Mama, mătușa mea, tatăl meu și ea, sora mea mai mică, Iulia. Soneria rupse liniștea apăsătoare și amenințătoare ce-mi inundase mintea. Mama nu suna. Nu avea nevoie să sune. Am deschis ușa.

Nu există cuvinte. Ochii nu mai văd, mintea nu mai receptează, trupul nu mai ascultă. Pur și simplu se lasă modelat de ceilalți. Acei ceilalți care te sprijină doar atât cât să nu te zdrobești când vei atinge pământul.

— Dragă fată, ne pare tare rău pentru tine. V-a trebui să te ducem la o casă de copii. Un accident nefericit de mașină.

— Sunt ceva probleme, adăugă un bărbat în alb. Poate ar fi bine la o instituție specială. Are probleme de comportament.

Nu am putut nici să plâng. Poate mă gândeam la mine, dar poate mă gândeam la sora mea atunci când am răcnit din toate puterile.

— Și ceilalți?

— Care ceilalți? A, ceilalți doi care au luat-o pe mama ta în mașină. Și ei au murit.

— Nu se poate. Era tatăl meu!

— Care tată, scumpo? Ascultă-ne bine. Tu nu ai tată. Scrie în acte. Nu mai ai pe nimeni.

Abia atunci am început să plâng. M-am lăsat dusă de acești străini. Pe tot drumul, am repetat spre nedumerirea lor.

— Iulia! Scumpa mea soră! Dacă eu nu mă nășteam, tu nu rămâneai orfană. Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

[1] Lumea reală are frontierele ei, cea imaginară e infinită; neputând să o lărgim pe prima, să o restrângem  pe cealaltă; căci doar  din singura lor  diferență  se nasc toate durerile care ne fac cu adevărat nefericiți.

În gândul tău
un gând aș vrea să fiu
să-ți dau sclipiri de  dimineți

când negri nori pe suflet stau
sau crude clipe nu mai mor
și lacrimi să îți dau
în ochii tăi să fiu izvor
cât pentr’un lac
ce-n palmă să îl strângi
dureri să le îneci
și-apoi
cu gândul să mă sorbi

Aș vrea
ca eu cu gândul meu
în gândul tău
să ne-ntâlnim

-Un ochi ca să privească cerul,
un zâmbet să-mi aștearnă seara,
din vise să-mi culeg misterul,
lăsați-mi vie primăvara!-

Amurgul stă să piară-n noapte,
pe străzi lumina prinde umbre,
visează flori să spună șoapte
şi stau bătrâni în sate sumbre.

Un colţ de cer în gând coboară,
din geamuri pier luciri de viață,
prin noapte umbre se strecoară
şi plâng bătrâni uitați în ceață.

Prin nouri luna stă să piară,
din cer o ploaie lin coboară,
se-așterne-un sunet de vioară
şi sunt bătrâni flămânzi în țară.

Mai joacă focul viu în tindă,
în beznă doruri stau umile,
tăcut, trecutu-i prins pe grindă
și pier bătrâni furați de zile.

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Din stropii ce-n palmă aduni,
un lac de scântei fără foc,
se-aprinde dorinţa-n cununi
ce trupul cuprind de mijloc.

În valsul din visuri aşez
o pală de vânt adormit,
mireasmă de flori te visez
în câmp de iubiri înverzit.

Prin viaţă eşti albul întins
ce simţuri înalţă spre cer,
în trupul ce doarme aprins
fărâme iubite se cer.

Iubirii cântare îi spun
pe note scăldate-n priviri
din ochii ce-n seară apun
în visul cuprins de-amintiri.

Precum într-un cânt de demult
eşti leagăn tăcerii din noi,
te caut mereu să ascult
duete născute din ploi.

Ox-ul aşteaptă,
Oy-ul pleacă,
Oz-ul urmăreşte
timpul ce zboară pe altă axă,
veşnicia spaţială înghite
Big Bang-ul nemuririi,
suflarea se pierde,
nord-sud, est-vest,
vântul muşcă meridianele orfane,
paralele schimbă geometriile,
sateliţii se hârjonesc,
ascunzându-se pe lună.

Doar poemele,
resturi de viaţă
în hrube de coperţi,
reclădesc sanctuarul
sfintelor cuvinte,
scânteieri de amnare
aprind în umbre
iubire şi ură,
cum au fost
odată.
Ele, poemele,
pot să-i renască,
Adam dintr-o rimă,
femeia fatală,
vârf de metaforă,
Eva aşterne
fătul vieţii
învelit în slove
de carte.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Orologio resistente all'acqua

È una bellissima mattina di inizio gennaio, siamo in uno degli istituti tecnici più prestigiosi della contea di Suceava, dove la nostra illustre insegnante di inglese, Cecilia (non conosciamo il suo cognome) è in bagno. Nello specifico nel bagno degli insegnanti, nella sezione femminile. È un inizio di giornata difficile dopo 4-5 sveglie impostate sul telefono, una alle 12:30, un'altra alle 2:40, altre due per suo figlio e un'altra alle 4:50 del mattino. I primi due dovevano prendere antibiotici, dopo aver avuto qualche infezione da Staphylococcus aureus e non so quanti altri ceppi di batteri nosocomiali e gram positivi che il figlio gli aveva portato dall'asilo, l'ultimo allarme è stato quello di arrivare puntuali al stazione e prendere l'autobus per il liceo (per chi non lo sapesse, Cecilia è una pendolare con 15 anni di esperienza nei trasporti). Normalmente Cecilia avrebbe potuto chiedere un permesso finché non avesse cominciato a sentirsi meglio, a riprendersi, a diventare più energica, ma tu la conosci, sai come sta. Vuole solo olimpionici, vuole che tutto quello che fa abbia un senso, le piace la materia che insegna e non solo, vuole riformare l'insegnamento di questa materia, tende addirittura a rivoluzionare e migliorare l'atto dell'insegnamento fino a portare al livello dell’art. Ha scelto di fare gli straordinari nello stato in cui si trova, perché sa che quest'anno le Olimpiadi si terranno nel liceo dove insegna. Stamattina, però, Cecilia non ha avuto proprio tempo per prendersi cura di sé, motivo per cui è dovuta andare in bagno per la prima volta. Tutto il suo mascara si è sparso, a causa della condensa, per fortuna toglie l'eccesso con delle salviette umidificate. Poi, con quelli asciutti, comincia a soffiarsi il naso, e poveretto soffia, che si divertono anche gli insegnanti delle cabine adiacenti. Piovono commenti del tipo: "Sai Cecilia, ho un tosaerba che uso per tagliare la giungla intorno alla casa e fa esattamente gli stessi suoni". Cari colleghi insegnanti, mostrate empatia e smettetela di ridere del problema di Cecilia, che non è uno scherzo con i microbi che circolano, nei quali continuano a comparire, come funghi dopo la pioggia, ho l'impressione che stia arrivando la fine del mondo, ma questo è la realtà, sono comparsi squilibri ecologici, inquinamento e batteri. E il riscaldamento globale li aiuta a prosperare... Comunque... Cecilia mette la stessa passione nel soffiarsi il naso come in qualsiasi altra cosa, non mi ha aiutato con alcuni libri di cui avevo bisogno 10000 anni fa? Certo che sì, ma voglio dire che a casa sua non si vede nemmeno il colore delle pareti, dell'intonaco o se ha dei quadri, che ha dei libri fino al lampadario. Ed è così che appaiono quasi tutte le stanze dell'appartamento. Ho capito abbastanza rapidamente che è appassionata di ciò che fa e che le viene fatto un complimento. È difficile trovare passione in qualsiasi cosa, penso davvero che nulla abbia senso o forse devo continuare a cercare finché non la trovo.

Tornando alla nostra storia, Cecilia si soffia il naso, butta via il fazzoletto dopo averlo riempito di secrezioni e coaguli di sangue, aspira l'acqua. Sfortunatamente, insieme al fazzoletto è andato in malora e anche quell'orologio elegante e moderno che aveva ricevuto da un'amica per il suo compleanno a settembre. Gli è scivolato dal polso, perché nella fretta inutile (è arrivato comunque prima) non ha premuto abbastanza forte sul sistema di presa. Per dare un po' di contesto, l'orologio ha un braccialetto resistente al calore, che resiste con successo all'acqua, almeno sulla scatola c'è scritto "resistenza all'acqua 500 ATM". I produttori giapponesi non hanno mentito sulla qualità del prodotto che Cecilia indossava, un orologio Casio G-Shock, un po' troppo grande per una lancetta femminile, quadrante nero, rotondo, con le ore in numeri arabi blu. Resiste, è intatto anche oggi, solo che, attraverso la fogna, ha fatto un percorso diverso ed è defluito nelle acque di Suceva, invece di accompagnarlo ovunque. Cecilia va nel panico, mette un annuncio sul giornale, affigge manifesti in tutta la città con le foto dell'orologio, promettendo una ricompensa per averlo ritrovato.

Un mese dopo l'inizio della ricerca, viene informata che è stata ritrovata e di venire a reclamarla. Arriva in quell'ufficio, parla con la signora al bancone che gli consegna l'orologio. Cecilia non sa proprio come reagire, è il suo orologio eppure è come se non ci fosse più. Da quanto tempo è nell'acqua dove è versato tutto, ha acquisito un colore verde militare, proverà a rimuoverlo a casa, o con una pinzetta, o con una lima per unghie, o con detersivo, o con qualsiasi altro prodotto per la pulizia può trovare. Sul serio, non assomiglia nemmeno all'orologio che gli piaceva così tanto all'inizio...

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vandtæt ur

Det er en smuk tidlig januarmorgen, vi er på et af de mest prestigefyldte tekniske skoler i Suceava county, hvor vores fornemme engelsklærer, Cecilia (vi kender ikke hendes efternavn) er på badeværelset. Nærmere bestemt på lærernes badeværelse, i kvindeafdelingen. Det er en barsk start på dagen efter 4-5 alarmer sat på telefonen, en til 12:30, en anden til 2:40, to mere til hendes søn og en mere til 4:50 om morgenen. De to første skulle tage antibiotika, efter at han havde en eller anden infektion med Staphylococcus aureus og jeg ved ikke hvor mange andre stammer af nosokomiale og gram-positive bakterier som hans søn havde med fra børnehaven, var den sidste alarm at nå frem til tiden kl. station og tage bussen til gymnasiet (for dem der ikke ved det, Cecilia er pendler med 15 års erfaring indenfor transport). Normalt kunne Cecilia have bedt om orlov, indtil hun begyndte at få det bedre, for at komme sig, for at blive mere energisk, men du kender hende, du ved, hvordan hun har det. Hun vil kun have olympiere, hun vil have, at alt hvad hun gør skal give mening, hun kan lide det fag, hun underviser i, og ikke kun det, hun vil reformere undervisningen i dette fag, hun har endda en tendens til at revolutionere og forbedre undervisningshandlingen, indtil- ville bringe det til kunstens niveau. Han valgte at arbejde over i den stat, han er i, fordi han ved, at der i år bliver holdt olympiade på gymnasiet, hvor han underviser. Her til morgen havde Cecilia dog ikke rigtig tid til at passe sig selv, hvorfor hun for første gang skulle på toilettet. Al hendes mascara har spredt sig, fra kondensen, heldigvis tørrer hun det overskydende af med nogle vådservietter. Så begynder han med de tørre at pudse næsen, og stakkelen blæser, at lærerne i de tilstødende hytter også hygger sig. Det regner med kommentarer som: "Du ved Cecilia, jeg har en plæneklipper, som jeg bruger til at klippe junglen rundt om huset med, og den giver nøjagtig de samme lyde." Kære medlærere, vis empati og lad være med at grine af Cecilias problem, at det ikke er sjovt med de mikrober, der cirkulerer, hvor de bliver ved med at dukke op, som svampe efter regnen, jeg har indtryk af, at verdens undergang er på vej, men dette er virkeligheden, jeg er økologiske ubalancer, forurening og bakterier dukkede op. Og global opvarmning hjælper dem med at trives...Cecilia lægger lige så meget passion i at pudse næsen, som hun gør noget andet, hun hjalp mig ikke med nogle bøger, jeg havde brug for for 10000 år siden? Selvfølgelig ja, men jeg vil sige, at hjemme hos hende kan man ikke engang se farven på væggene, gipsen eller hvis hun har malerier, at hun har bøger op til lysekronen. Og sådan ser næsten alle rum i lejligheden ud. Jeg forstod ret hurtigt, at hun brænder for det, hun laver, og godt gjort ved hende. Det er svært at finde passion i noget, hvad som helst, jeg synes virkelig, at intet giver mening eller måske skal jeg blive ved med at lede, indtil jeg finder det.

For at vende tilbage til vores historie pudser Cecilia sin næse, smider vævet efter at have fyldt det med sekret og blodpropper, trækker vand. Desværre gik det sammen med vævet i afløbet, og det slanke, moderne ur, hun havde modtaget af en veninde til sin fødselsdag i september. Det gled af hans håndled, for i sin unødvendige hast (han kom der i hvert fald først) trykkede han ikke hårdt nok på grebet. For at give lidt sammenhæng har uret et varmebestandigt armbånd, som med succes modstår vand, på æsken stod der i hvert fald "500 ATM vandmodstand". De japanske producenter løj ikke om kvaliteten af det produkt, Cecilia havde på, et Casio G-Shock ur, lidt for stort til en kvindehånd, sort, rund skive, der viser timerne med blå arabertal. Den gør modstand, den er intakt selv i dag, kun at den gennem kloakken havde en anden rute og løb over i Suceva-vandet i stedet for at følge den overalt. Cecilia går i panik, sætter en annonce i avisen, sætter plakater op over hele byen med billeder af uret og udlover en belønning for at finde det.

En måned efter at eftersøgningen startede, får hun besked om, at den er fundet og vil komme til at gøre krav på den. Han ankommer til det kontor, taler med damen ved skranken, som giver ham uret. Cecilia ved ikke rigtig, hvordan hun skal reagere, det er hendes ur og alligevel er det, som om det er væk. Hvor længe har det været i vandet, hvor alt er spildt, det har fået en militærgrøn farve, han vil forsøge at fjerne det derhjemme, enten med en pincet, eller med en neglefil, eller med rengøringsmiddel, eller med andre rengøringsmidler han kan finde. Seriøst, det ligner ikke engang det ur, han kunne lide så meget i starten...

Încercări sisifice mă bântuie…

M-am uitat în fiecare zi către cer să-i fie soarelui mai ușor să mă vadă, dar un nor călător m-a stropit răutăcios cu cerneala-i înnegrită dintr-o călimară plină cu mister…

M-am rezemat de un falnic brad să învăț să mă înalț ca el, dar necunoscând semnele pământului nu am văzut că bradul era marcat să fie tăiat…Crengile încă verzi mă consolau când frunzele-ace mă înțepau , crezând că sunt dârvarul … Cândva, o barcă și valurile m-au dus de pe un mal pe celălalt mal. Uitând să-mi iau din nisip visele rătăcite ,m-am aruncat în valuri să mă reîntorc , dar valurile s-au supărat și dintr-un temerar am ajuns naufragiat…

Mereu încercări, încercările neputinței.

Transpus de atâtea neîmpliniri , derulez aleile unui parc pustiit…Pe o bancă ruginită era așezat un baston alb, uitat de cineva sau , nevăzătorul pătrunzând întunericul cu ochiul minții, a lăsat bastonul să călăuzească pe cei care văd și totuși sunt mai orbi decât orbii. Am luat bastonul și încă merg orbecăind printre încercări, întrebându-mă care este a mea vină ?…

O cârciumă de sat. Două mese goale, o lampă care pâlpâie și un câine care doarme sub sobă.

Pe masă  o sticlă de vin, două pahare și un aer de prostie adunată.

Nelu (Primar): Mă, Elias… tu ai auzit ce se aude prin sat?

Elias: Ce se aude, dom’ primar?

Nelu (Primar): Se aude că… a murit Mira.

Elias: Care Mira, dom’ primar? Aia care stă lângă Mitrache?

Nelu (Primar): Nu, mă! Aia… vecina ta!

Elias: Cum, dom’ primar, că ieri am… alaltăieri am văzut-o… sau?

Nelu (Primar): Păi vezi ce prost ești?

Elias: Oi fi io prost, da’ măcar n-am trei clase ca alții.

Nelu (Primar): Păi vezi, de-aia sunt eu primar.

Elias: Observ!

(Pauză. Beau amândoi din vin.)

Nelu (Primar): Observi, dar nu pricepi. Asta-i problema omului simplu.

Elias: A mea sau a matale?

Nelu (Primar): A tuturor, dar mai mult a ta.

Elias: Ehee… dacă eram eu primar, mergea satul altfel!

Nelu (Primar): Da, pe câmp direct.

(Pauză. Beau din nou.)

Elias: Și cum ziceai… Mira a murit?

Nelu (Primar): Da, da, sigur! Am informație de la sursă sigură.

Elias: Cine ți-a zis?

Nelu (Primar): Ionel.

Elias: Ionel ăla care n-are dinți?

Nelu (Primar): Da.

Elias: Păi el n-are nici memorie, dom’ primar!

Nelu (Primar): Lasă, că omul, chiar fără dinți, tot poate spune adevărul!

Elias: Poate, da’ greu de înțeles când îl zice.

(Râd amândoi. Toarnă vin.)

Nelu (Primar): Eu zic s-o pomenim.

Elias: Dar dacă nu e moartă?

Nelu (Primar): Atunci o pomenim preventiv!

(Ciocnesc paharele.)

Elias: Să-i fie țărâna ușoară, dacă e.

Nelu (Primar): Amin. Și dacă nu e, să-i fie viața grea, că ne-a speriat!

(Se deschide ușa cârciumii. Intră Mira, udă, cu o plasă în mână.)

Mira: Să trăiți, băieți! Mai e loc la masă?

(Amândoi rămân cu paharele în aer. Elias se face alb la față.)

Elias: Dom’ primar… ori am băut prea mult, ori a înviat mortu’!

Nelu (Primar): Taci, prostule! Stai să mai beau un pahar să-mi revin, visez!

Mira: Ce-i cu voi, de vă uitați ca la sectorul 9?

Nelu (Primar): Mira… tu ești vie?!

Mira: Da, din câte știu, încă respir.

Elias: Doamne, mare ți-e grădina! Da’ cine a murit, dacă tu ești vie?

Nelu (Primar): Asta voiam și eu să zic! Noi am făcut deja pomenirea preventivă!

Mira: Ce?! M-ați pomenit?!

Elias: Cu tot respectul! N-am vrut să mori, dar ne-a zis Ionel!

Mira: Ionel?! Păi Ionel e mort de beat!

Nelu (Primar): Vezi, mă, Elias? Asta zic și eu, omul beat spune adevărul curat!

Mira: Curat-murdar adevăr, dom’ primar!

Elias: Ei, măcar să bem de bucurie că n-ai murit!

Nelu (Primar): Corect. Dublu motiv de viață: una a ta, alta a noastră!

(Toți râd. Cârciumarul intră din spate, ștergând un pahar.)

Cârciumarul: Ce e atâta gălăgie?

Nelu (Primar): Sărbătorim o moartă vie!

Cârciumarul: A, deci tot alegeri se pregătesc…

(Toți stau mut. Mira ridică paharul.)

Mira: Hai noroc, că morții n-au timp de proști, doar ăștia vii au!

Calul alb își tremura pielea în bătaia vântului. Era miezul unei zile pierdute în deșertul încins sub un cer invizibil. La orizont, un glob uriaș stătea să se prăvălească peste munții de nisip. Firicele de aur dansau prin aerul fierbinte reconfigurând coamele ascuțite. Aici, sub galbenul nisipului atârnând nepăsător peste lume, umbra se năștea și murea cu repeziciunea fulgerelor. Din când în când, pumnul se încleșta încercând, parcă, să lipească boabele de nisip, dar acestea curgeau printre degete ca niște râuri. Undeva, nu departe, aerul sorbea răcoarea unei oaze nemărginite. Ramurile palmierilor tăiau linii crude în atmosfera încărcată cu praful galben care sălta neîncetat dinspre și înspre cer. Coroanele se înclinau maiestuos, formând cercuri concentrice care aruncau umbre tăcute deasupra lacului. Liniștite, apele încercau să țină ritmul secundelor aruncând unde jucăușe pe care tremurau pete de umbre. Un tablou agățat de un cui în care culorile cerului își disputau cu frenezie fundalul. În prim plan, nisipul și oaza își etalau adâncimile dezvelind mereu noi detalii, spre bucuria privirii. Iar calul alb, înroșit de reflexiile razelor ce plecau din linia orizontului, continua să lovească nisipul cu copitele sale de parcă ar fi dorit să alunge din tablou fantasma zădărniciei întruchipată de acel pumn care strângea perpetuu nisipul care se încăpățâna să revină mereu, reîntregind galbenul fierbinte. Capul se legăna în ritmul mersului, aburi fierbinți țâșneau cu putere din nările nefiresc de curate. Ochii păreau a fi două sfere fosforescente așezate sub o frunte înaltă acoperită cu un breton de sub care apărea o pată albă înscrisă într-o formă geometrică perfectă. Deasupra gâtului, coama se legăna peste trupul alb. Picioarele zburau sub burta masivă formând încrețituri deasupra șoldurilor, iar coada biciuia cu putere aerul îmbibat de praful roșiatic. Urmele se nășteau și mureau, dar calea era mereu aceeași, marcată de amintiri, ascunsă sub stratul de galben care clădea capcanele timpului trecut. Mintea regăsea fiecare pas parcurs de la naștere, iar acum nu făcea decât să sincronizeze locurile și timpurile.
Strada urca agale spre Piața Mare. Pașii mici încununau centimetrii cu răbdarea unei răsuflări grăbite. Mâinile, căzute de-a lungul corpului, îngreunau mersul în loc să-l ajute, dar picioarele se încăpățânau să-și satisfacă dorul de umblet. Era sfârșitul săptămânii și mintea era programată să pătrundă acolo, chiar în inima orașului, lăsându-se dusă de jocul copiilor în lumi care se stingeau în vatra vieții. Acolo, scânteile aruncate de râsete stridente și necizelate de cumpătarea vârstei, amestecate cu melodia viguroasă lansată în mijlocul mulțimii de dibăcia nedisimulată a unui cvartet, acolo doar, se revigorau tăciunii reaprinzând culoarea trăirilor. Un tânăr ușor trecut de vârsta adolescenței își legăna corpul, urmărind urcușul și coborâșul notelor din partitura aflată în fața sa. Corzile viorii tremurau ascultătoare. Sincron, o mână dezgolită, arcuită pe arcuș, își revărsa dragostea primenită de sunetul muzicii asupra întregii lumi. Alături, o violă, mângâiată de o tânără luminată de un zâmbet ce părea uitat pe un chip angelic, frângea aerul cald al cetății în răsuflări pătimașe. Peste trilul de sunete înmănuncheate într-o frăție a iubirii, un braț hotărât zidea prin corzile violoncelului un postament al muzicii. Un fulger se abătu asupra cvartetului, trimițând chipurile într-o memorie setoasă de culori. Câteva bancnote suspendate nu vor mai ajunge în cutia viorii. În ochii flămânzi de viață, cei patru instrumentiști vor sălășlui fără vârstă.
Un balansoar încremenit aștepta zadarnic în mijlocul camerei. Prin geamul pătat de umbrele aruncate de un nuc bătrân, lumina încerca să citească dintr-o carte uitată deschisă la ultima pagină. O ultimă pagină ce nu va mai fi citită. Nisipul clepsidrei, alimentată de râurile ce plecau printre degetele care continuau să producă zvâcniri în ritmul unei inimi neobosite, luneca fără încetare spre margini inexistente. Peretele alb aștepta și el, privind din spatele tabloului. Tremura sub tropotul calului alb care continua să alerge arătând timpului drumul spre eternitate.

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Reloj resistente al agua

Es una hermosa mañana de principios de enero, estamos en una de las escuelas técnicas más prestigiosas del condado de Suceava, donde nuestra distinguida profesora de inglés, Cecilia (no sabemos su apellido) está en el baño. En concreto, en el baño de profesores, en la sección de mujeres. Es un comienzo difícil para el día después de 4 o 5 alarmas configuradas en el teléfono, una para las 12:30, otra para las 2:40, dos más para su hijo y una más para las 4:50 de la mañana. Los dos primeros fueron tomar antibióticos, después de que tuvo alguna infección por Staphylococcus aureus y no sé cuantas cepas más de bacterias nosocomiales y gram positivas que le trajo su hijo del jardín de infantes, la última alarma fue llegar a tiempo al estación y tomar el bus hasta la secundaria (para los que no saben, Cecilia es una viajera con 15 años de experiencia en transporte). Normalmente, Cecilia podría haber pedido una excedencia hasta que empezara a sentirse mejor, a recuperarse, a tener más energía, pero tú la conoces, sabes cómo es. Ella solo quiere olímpicos, quiere que todo lo que hace tenga sentido, le gusta la materia que enseña y no solo eso, quiere reformar la enseñanza de esta materia, incluso tiende a revolucionar y mejorar el acto de enseñar hasta que- llevarlo al nivel del arte. Eligió trabajar horas extras en el estado en el que se encuentra, porque sabe que este año la Olimpiada se realizará en la escuela secundaria donde enseña. Esta mañana, sin embargo, Cecilia no tuvo mucho tiempo para cuidarse, por eso tuvo que ir al baño por primera vez. Todo su rímel se ha extendido, por la condensación, por suerte limpia el exceso con unas toallitas húmedas. Luego con los secos se pone a sonarse la nariz, y el pobre se suena, que los profesores de las cabinas contiguas también se divierten. Llueven comentarios como: "Sabes Cecilia, tengo una cortadora de césped que uso para cortar la jungla alrededor de la casa y hace exactamente los mismos sonidos". Queridos compañeros profesores, tengan empatía y dejen de reírse del problema de Cecilia, que no es broma con los microbios que circulan, en los cuales siguen apareciendo, como hongos después de la lluvia, tengo la impresión de que se acerca el fin del mundo, pero esto es la realidad, estoy desequilibrios ecológicos, contaminación y aparecieron bacterias. Y el calentamiento global les ayuda a prosperar... De todos modos... Cecilia pone tanta pasión en sonarse la nariz como en cualquier otra cosa, ¿no me ayudó con algunos libros que necesitaba hace 10000 años? Claro que sí, pero quiero decir que en su casa no se ve ni el color de las paredes, el yeso o si tiene cuadros, que tiene libros hasta el candelabro. Y así es como se ven casi todas las habitaciones del apartamento. Entendí bastante rápido que le apasiona lo que hace y que está bien hecho con ella. Es difícil encontrar pasión en cualquier cosa, en cualquier cosa, realmente creo que nada tiene sentido o tal vez tengo que seguir buscando hasta encontrarlo.

Volviendo a nuestra historia, Cecilia se suena la nariz, tira el pañuelo después de llenarlo de secreciones y coágulos de sangre, saca agua. Desafortunadamente, junto con el pañuelo de papel se fue por el desagüe y ese elegante y moderno reloj que le había regalado una amiga por su cumpleaños en septiembre. Se le resbaló de la muñeca, porque en su prisa innecesaria (de todos modos llegó primero) no presionó con suficiente fuerza el sistema de agarre. Para dar un poco de contexto, el reloj tiene una pulsera resistente al calor, que resiste con éxito el agua, al menos en la caja decía "Resistencia al agua 500 ATM". Los fabricantes japoneses no mintieron sobre la calidad del producto que llevaba Cecilia, un reloj Casio G-Shock, un poco grande para una mano de mujer, negro, esfera redonda, que mostraba las horas con números arábigos azules. Resiste, está intacto aún hoy, sólo que, a través del alcantarillado, tomó un recorrido diferente y desbordó en el agua de Suceva, en lugar de acompañarla a todas partes. Cecilia entra en pánico, pone un anuncio en el periódico, coloca carteles por toda la ciudad con fotografías del reloj, prometiendo una recompensa por encontrarlo.

Un mes después de iniciada la búsqueda, le informan que ha sido encontrado y que venga a reclamarlo. Llega a esa oficina, habla con la señora del mostrador que le entrega el reloj. Cecilia no sabe muy bien cómo reaccionar, es su reloj y aún así es como si hubiera desaparecido. Cuanto tiempo lleva en el agua donde se derrama todo, ha adquirido un color verde militar, intentará quitarlo en casa, ya sea con pinzas, o con lima de uñas, o con detergente, o con cualquier otro producto de limpieza. él puede encontrar. En serio, ni siquiera se parece al reloj que tanto le gustó al principio...