Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene şi roşii.

Trec nouri de argint în valuri

Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru

Şi mă-nfior când scade-un pic,

Căci soarele e tot mai mic

În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai

Trec zile albe după zile,

Mai nestatornice şi mai

Subtile…

Întârziată fără vreme

Se plimbă Toamna prin grădini

Cu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers

Ca o marchiză,

De parcă-ntregul univers

Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnişoară

S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit

Şi de emoţie-a-nflorit

A doua oară…

Oktober

Oktober igjen på åsene

Gule og røde tepper.

Sølvskyer passerer i bølgene

Og syng kjærlighet til hanen.

Jeg ser alltid på barometeret

Og jeg grøsser når det synker litt,

For solen blir mindre

I diameter.

Men under den varme himmelen som i mai

Hvite dager går forbi dager,

Mer ustadig og mer

Subtil…

Utidig forsinket

Høstturer gjennom hagene

Med foldene til klamydaen fulle

Av krysantemum.

Og hvordan den knapt flyter i bevegelse

Som en markis

Som hele universet

Se tilbake på dem med overraskelse, -

En forvirret flaggermus

På grunn av hennes jomfruutseende

Han ble gul, forvirret

Og følelsene blomstret

Den andre gangen…

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Zeilboot

Beste zeilboot, je zweeft in de schijnbaar eindeloze oceaan,

Naar welke continenten ga jij deze keer weer,

Wat staat je te wachten op je volgende bestemming?

Zeilboot, zeilboot...

Waarom heb je me niet verteld dat je zo van zeilen houdt?

Waarom heb je mij niet gewaarschuwd?

Waarom heb je, door je even de rug toe te keren, de haven verlaten?

Hoe kan ik wennen aan de leegte die je bij mij achterliet?

Hoe ga ik het vullen?

Zeilboot, zeilboot...

Je was zo licht als een mus,

Ik hoop dat je gelukkiger terugkomt dan waar je heen ging,

Ik besef dat je moest gaan

Zo voelde jij je

Dat dacht je.

We hadden je zo goed gebouwd, van hout, het roer, het dek,

Uit diverse zeilplaten,

Ik heb zelfs je anker vastgemaakt,

Ik weet dat het niet gemakkelijk voor je zal zijn,

De oceaan heeft zijn grillen,

Je weet niet wat je kunt verwachten,

Als het opgewonden raakt en je alle kanten op schudt,

Hij neemt je alleen mee op de routes die voor hem beter toegankelijk zijn,

Als het moeilijk voor je zal zijn, als je het gevoel hebt dat je niet meer overeind kunt blijven,

Kijk alstublieft naar beneden, zie het anker bevestigd,

Denk dat je van ver, zelfs duizenden kilometers verderop,

Ik waak over je, ik heb je in mijn hart,

Het is alleen dat je niet meer bij mij in de buurt bent om je te laten zien,

Echt, hoeveel onze verbinding betekende,

(Op argumentatieve toon)

Voel je goed, laat los, vergeet wie je heeft gemaakt,

Binnen twee weken kwamen we niet eens in de buurt,

Als jij dat vindt, is het jouw keuze...

Weet gewoon dat ik om je geef, daarom heb ik je zo goed gebouwd

Als laatste bemoediging zeg ik je: 'Je moet je niet laten intimideren door de stormen die je tegenkomt als je de oceaan oversteekt. Vergeet niet dat na de storm goed weer komt.'

Het zeilboot: "Wat zou jij doen? Mag ik niet één dag in Rio de Janeiro blijven? Eén dag maar, dat is alles wat ik wil, en dan kom ik bij je terug, dat beloof ik!"

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Islandsk is

(godt, ikke ligefrem islandsk, men du får ideen, taget fra Island)

Klokken er 9 om morgenen, det er stadig mørkt, det er også normalt, fordi vi er meget tæt på polarcirklen, og vi tager til McDonald's i Reykjavík, omtrent den eneste, der stadig kan findes i Island, efter et dekret blev givet i landet ikke til restauranter, der sælger fastfood, bliver også bygget. Da det er den eneste tilbage, ser vi ingen grund til ikke at udnytte muligheden, så vi går for at se, hvad de har på menuen, og efter hvad det ser ud til, er de fleste af sandwichene variationer over samme tema, varierede versioner af burgeren- Filet-O-Fish. Vi får to retter Filet-O-Fish, en med laks, en med ørred, to store portioner pommes frites, fordi de er min favorit på hver menu på McDonald's, fra hvilket som helst land, chokolademuffin og mest af alt, jo mere vigtigst, islandske McFlurry. Den adskiller sig fra resten af Europa ved, at den er meget koldere, klimaet hjælper den også med at bevare sig selv, den er meget mere konsistent i teksturen, mere frostklar og har en intens blå nuance med stykker af stracciatella også blå, som det ser ud til. mærkeligt for mig. De brugte blå madfarve, der har E407 i sin sammensætning, det er dem, der påstår, at de ikke vil have forarbejdet mad, at de ønsker, at alt skal være så naturligt som muligt.

Vi smager den islandske McFlurry. Den er god...lad os tage endnu en bid,...den er fantastisk god...og en ting mere, lad os ikke glemme smagen...ja, vi fik den, det er også den bedste McFlurry, vi nogensinde har smagt nogensinde dårligt det er så langt hjemmefra. Vi synes dog, at McDonald's-restauranten på Island følger et bestemt tema, bortset fra pommes frites, hele menukortet ligner en taverna ved havet, servietterne er også blå med fisk tegnet på, glassene er skrevet med beskeder som, , Klar til et haveventyr?", er alt i blå nuancer i rummet. Interessant nok finder vi også McDonald's på Island, det er meget anderledes end alle de andre vi har set indtil videre.

Fordi vi kunne lide isen fra den islandske McDonald's så meget, går vi for at smage andre smagsvarianter og isskugler fra de lokale gelateriaer, nemlig Isbúð Vesturbæjar. Og her har de en masse sortimenter, som vi kan vælge imellem. Vi tager kakao og pistacienødder. Og disse er de bedste. Island, jeg vil gerne lykønske dig, du er den bedste ismager, jeg nogensinde har mødt. Hvad du tilbyder, måske for få eller ingen tilbyder længere. Du har specialiseret dig i at gøre kulden til noget kunstnerisk, behageligt at se på, føle og smage, synestesi på alle måder.

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Balade en moto

Depuis quelques temps, depuis le jour où Cécile a obtenu son permis A, sa vie a pris un tournant intéressant. Elle l'a eu aussi pour les catégories B et C, mais pour A, c'est vraiment une nouvelle expérience pour elle. L'examen était stressant, surtout celui du parcours, mais l'effort était récompensé par la liberté de péter où elle voulait, à tout moment, à toute heure du jour ou de la nuit. Le seul obstacle à sa liberté est le fait que la moto n'a pas d'attelage. Pourquoi Cecilia aurait-elle besoin d'une pièce jointe ? Bonne question... enfin je ne sais pas, peut-être pour porter ses courses du marché, promener son fils dans les champs pour regarder les champs, profiter de l'image des prairies parsemées de pissenlits et bien d'autres paysages bucoliques , pour récupérer son matelas chez Jysk et le mettre (une partie en pièce jointe). Ne vous méprenez pas, Cecilia est une personne pratique, elle voit l'attachement comme une extension de la moto, comme si elle conduisait la voiture et qu'il y avait une banquette arrière, qui pour le moment ressemble à une voiture avec seulement deux des places. Cecilia, voyant les choses en perspective, se rend en moto jusqu'au service automobile le plus proche. Là, elle discute avec les experts, ils lui montrent les options, le prix de chaque modèle d'accessoire. Cecilia s'assoit et examine la liste des modèles d'attachement. Pesant tous les prix, elle choisit l'accessoire qui lui semble le moins cher. L'homme lui demande si elle est sûre que c'est celui qu'elle veut, que plusieurs clients se sont plaints après l'avoir acheté, qu'il fallait le détacher complètement de la moto, qu'ils ne pouvaient pas compter sur lui pour transporter des personnes, des objets, qu'il était juste faisant beaucoup de bruit (tant de bruit pour rien), qu'ils ont regretté de l'avoir acheté, qu'ils ont dû se rendre plusieurs fois au service, comme d'habitude, et ainsi de suite. Cécilia, fermement convaincue que c'était celle qu'elle souhaitait, a déclaré qu'elle avait pris sa décision et que rien ni personne ne pouvait changer sa préférence. Le propriétaire du service automobile était d'accord avec elle et a commandé un modèle similaire à l'accessoire, mais de meilleure qualité. Il a fallu attendre qu'il lui appartienne, car il venait de Hollande. Cecilia n'était pas pressée, elle était super excitée que sa moto ait de toute façon un accessoire. Heureusement, elle était très énergique, elle n'avait plus besoin de vitamines, elle ne dormait pas non plus la nuit, à cause de trop d'extase que peut-être le propriétaire du service automobile l'appellerait pour venir chercher son attaché.

Un mois plus tard, elle reçoit une notification par e-mail du service automobile lui indiquant que la pièce est prête et qu'elle peut venir avec la moto pour la fixer sur les côtés. Cécilia est arrivée avec quelques cernes, elle espérait depuis trop longtemps être prête dans les plus brefs délais. Il devait entrer trois fois dans le champ de maïs. Mais ça va, il n'a rien souffert, il est arrivé sain et sauf au service automobile. Les hommes sur place l'ont installé pour lui, il lui allait bien, il ne vacillait pas, il n'y avait rien à soupçonner. Du moins, Cecilia le pensait à première vue. Mais il n'a même pas conduit une moto équipée d'un accessoire pour voir à quoi ressemble l'expérience elle-même. Il démarra la moto pour rentrer chez lui. Sur le chemin du retour, elle a senti que l'accessoire était un peu difficile à transporter, que la moto devenait plus difficile à manipuler à cause de cela, surtout lorsqu'elle devait tourner, à gauche, à droite, partout où elle en avait besoin. Cependant, cela ne la décourage pas, elle accompagne tout le temps l'attaché, jusqu'à ce qu'un incident assez tragique la fasse changer d'avis.

Par une chaude soirée d’août, il fait ses courses dans l’hypermarché du quartier. Après avoir obtenu tout ce dont il avait besoin pour réaliser les lasagnes, il a mis le sac contenant les produits achetés dans l'accessoire. Elle a quitté le parking du magasin, alors qu'elle marchait sur une route cahoteuse, parce qu'elle habite en périphérie et que les routes sont comme ça, à un moment donné, elle a ressenti quelque chose d'étrange, comme si l'extension qu'elle transportait s'était détachée. Il n'avait pas tort du tout. L'attachée est arrivée dans le champ de maïs, tous ses produits étaient dans la plaine. Comment peut-elle encore préparer les lasagnes du Dr Oetker dans ces conditions ? Cécilia était abasourdie, elle pensait qu'à la place du cartable, ça aurait aussi bien pu être une personne. Elle n'aimait pas les conséquences de son désir téméraire, alors elle a fait de la publicité dans la presse locale, a vendu l'attaché à un prix exorbitant et a acheté une lasagne toute prête avec l'argent.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ich glaube nicht an Träume, so sehr ich auch versuch',

doch hoff' ich eines Tages nur dich zu seh'n

beim Purpursonnenaufgang, wenn wir uns wiederseh'n,

denselben Weg wird an geh'n.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Wie noch nie im Leben fühlt' ich so ein Glück,

denn zum ersten Male lächelst du zurück.

Ja, einmal ich träumte von einem Sonnenstrahl,

auf dem wir uns trafen, irgendwo im All.

Der Traum geht zu ende, die Sonne sank ins Meer

und als ich erwachte, fand ich dich nicht mehr.

Ja, en gang drømte

Ja, en gang drømte jeg om en solstråle,

der vi møttes, et sted i verdensrommet.

Jeg har aldri følt meg så heldig som aldri før i mitt liv,

fordi du smiler tilbake for første gang.

Jeg tror ikke på drømmer, uansett hvor hardt jeg prøver

Men jeg håper en dag jeg bare ser deg

ved den lilla soloppgangen, når vi møtes igjen,

samme vei vil bli tatt.

Ja, en gang drømte jeg om en solstråle,

der vi møttes, et sted i verdensrommet.

Jeg har aldri følt meg så heldig som aldri før i mitt liv,

fordi du smiler tilbake for første gang.

Jeg tror ikke på drømmer, uansett hvor hardt jeg prøver

Men jeg håper en dag jeg bare ser deg

ved den lilla soloppgangen, når vi møtes igjen,

samme vei vil bli tatt.

Ja, en gang drømte jeg om en solstråle,

der vi møttes, et sted i verdensrommet.

Jeg har aldri følt meg så heldig som aldri før i mitt liv,

fordi du smiler tilbake for første gang.

Ja, en gang drømte jeg om en solstråle,

der vi møttes, et sted i verdensrommet.

Drømmen går mot slutten,solen sank i havet

og da jeg våknet fant jeg deg ikke lenger.

Hmmm... Am găsit chiar interesant să aflu în peregrinările mele prin lume, biserici răcoroase, catedrale înalte, sau bazilici care adăpostesc aceeași icoană pe care am primit-o de la bunicii mei. Bineînțeles că icoana mea este de fapt o copie, o litografie veche, așezată într-o ramă din lemn ușor sculptat, amintind de un baroc târziu, și aș fi naiv să cred că aflând-o din când în când în vreo absidă sau în vreun altar lateral de biserică, a fost doar o stranie coincidență...

Nu-mi mai amintesc cu exactitate împrejurarea prin care icoana a ajuns la mine sau felul în care mi-a fost dăruită de bunici. Amănuntele acestea s-au risipit în negura timpului. Dar îmi aduc aminte că într-o vară bunică-mea a primit de la o cunoștință care a venit în vizită - fostă colegă de școală sanitară cu bunică-mea - o icoană maaare cât toată zilele, înfățișând-o pe Fecioara Maria și Pruncul, și o icoană mai mică, un pui de icoană ca să zic așa, care mai târziu, peste ani, avea să fie dăruită mie...

Bunica a atârnat icoana cea mare pe peretele holului din casa cea "mare". În fapt, imediat ce intrai pe hol, dădeai cu privirea drept înspre ea - n-aveai cum s-o ratezi - căci așa cum am mai spus, icoana era mare și-ți dădea impresia de biserică, mai ales în amurgul serii, atunci când se lăsa răcoarea. Icoana cea mică era așezată pe o măsuță care se afla chiar sub icoana cea mare și-mi părea a fi ținută cu blândețe în brațe...

Am crescut mare și icoana aceea a stat într-un sertar multă vreme, întrucât vederea ei îmi răscolea dureros amintirea bunicilor care nu mai erau lângă mine... Apoi, mergând aiurea prin lume, am aflat-o într-o biserică, parcă așteptându-mă pe mine s-o regăsesc... 

Nu pot să descriu în cuvinte săgeata pe care am simțit-o în inimă atunci când am văzut-o privindu-mă cu blândețe de la înălțimea ei... Cert este că mi-am amintit vag, știind, fără să-mi pot explica, că regăsisem cumva o parte pierdută din mine... Și părea că odată cu această regăsire, o liniște, o pace greu de numit, a urcat la suprafață, străluminându-mi clipa. 

Întors acasă din concediu, m-am dus țintă către sertarul unde știam că icoana mea dormea sub un maldăr de foi scrise cu viața mea... Am ridicat-o ușor și i-am suflat colbul, stârnind o mare de funigei care începuseră a pluti suspendând clipa... Bunicii mei au fost de fapt cu mine tot timpul...

- Doamne ajută nouă și la toată lumea! Fă mă cruci!, îmi zice bunica înțepător.

Fac o cruce mare cât toate zilele, sub privirea neîndurătoare a bunicii și parcă deja îi simțeam unghiile înfipte în urechea mea... Mai târziu însă, acum eram "în ochii lumii" și promisiunea unei chelfăneli ulterioare părea oricum inevitabilă, măcar că nu îi ieșeam din cuvânt și stăteam "smirnă", pășind cu grijă "să nu..."

Bunica s-a oprit pe uliță, sub umbra unui dud, la o bucată de vorbă cu o săteancă, iar eu, smerit și sfios ca o fată mare, stăteam la o distanță de doi pași, în respectul bârfelor uzuale, căci n-aveam voie să casc gura la vorbele "oamenilor mari":

- Zîua bună părinte! Frumoasă slujba di azi, d'apoi cum? Să vie coana preuteasă, mai pi după prânzișor, încolo, dacă nu poati, atunci trimet eu băietu'! Da, da, nepotu'. Ci caști gura, mă! Sărută patrahirul! Doamne iartă-mă și păzește-mă!

Mă aplec și sărut mâna popii, care mirosea a smirnă și busuioc:

- Sărut mâna, părinte!, zic cu voce suavă încercând să nu par stânjenit de privirile iscoditoare ale popii.

Popa satului, era un individ mărunțel, grăsuliu, cu o barbă roșie și o claie de păr la fel de roșie, de zicea lumea că i-a luat foc scăfârlia de la lumânările din biserică! Bașca, scăfârlia mai era dotată și cu o cheliuță corespunzătoare ce era des acoperită de potcap, că de... preoteasa era tânără, mult mai tânără decât popa și se îngrijea nevoie mare să țină diferența de ani cât mai mică, măcar că nici ea nu dădea pe-dinafară de frumusețe... dar cum gura lumii nici pământul n-o astupă, știa tot satul, ce și pe dincolo...

Preoteasa era cu burta mare, aștepta prunc și se temea nevoie mare de fricoasă, că era la primul punc și cale de vreo zece sate nu era decât o singură coană moașă care s-o ajute la soroc, iar aceea era bunica mea.

Din această pricină, trebuia să alerg de fiecare dată când preuteasa avea impresia că i-o venit sorocul, căci era destulă cale între casa bunicilor și casa popii, eu trebuind să aleg drumul cel mai scurt, trecând prin curțile și grădinile a câtorva megieși, ca nu care cumva să întârzii din a da de veste...

Numai că pruncul se lăsa așteptat, iar popa își cam pierduse nădejdia că o să aibe prunc înainte de Sântă Marie, ba chiar tot satu' începuse a pune tot felul de rămășaguri, ba c-o fi băiet, ba c-o fi fată, ba că să vezi c-o să fie blond ca ta-su de roșcat, bârfele erau în floare, iar eu eram descusut de toate babele curioase, de nu mai puteam merge lent ca tot omu', când vedeam mișcare de baticuri pe după ostrețe...

Și uite-așa trece o săptămână, trec două, da' coana preuteasă nici gând să mai nască, măcar că nu mai ieșea din casă de multă ce era, iară eu făceam "naveta", ba aducându-i vreo doftorie trimisă de Coana Moașă, ba vreo veste c-o intrat în durerile facerii, de nimeni nu mai credea, nici măcar popa, c-o să nască până-n strânsul câmpului...

Doar eu știam că bătusem cărare bună între cășile noastre, ba chiar și popa venea uneori pe ea, chit că trebuia să sară vreo două pârleazuri, da' nu era bai, că popa își sufleca voios sutana, dezvelind două glezne albe și subțirele împodobite frumos cu puf roș de ziceai că avea picioare de găină!

Și într-o seară de sâmbătă, mai pe după amurg, dintr-o dată, începe să bată hodorogit clopotul bisericii, căci afară se pornise o viforniță cu nori grei, întunecați a grindină, iar clopotarul ne dădea de veste la tot satul să ne strângem orătăniile prin poiate, iară pe noi în case cu ferestrele și ușile bine închise. Da' ce să vezi, că preuteasa trimise vorbă că... i-o venit sorocul să nască, semn rău pe vremea asta, da' ce să-i faci dacă pruncul se grăbește, Coana Moașă își ia geanta cu scule doftoricești și-mi spune:

- Ie felinaru ' lu' bune-tu și străpunge cărarea pân' la coana preuteasă, că avem de adus un prunc pe lume! Ia-o înainte!

Afară se întunecase de-a binelea și începuse să plouă cu stropi mari care cădeau cu zgomot peste streșinile caselor, înecând burlanele și băltind cărarea, care acum era toată numai un glod slinos și lipicios, de ne îngreuna la fiecare pas înaintarea...

Odată ajunși, popa ne sări înainte, deschizându-ne poarta și dintr-o privire îmi dădui seama imediat că o cam luase pe ulei, era ciudat de "vesel" și chiar neinteligibil, se cam clătina pe picioarele-i subțiri, se vede treaba că se cam "cinstise" cu clopotarul și cu dascălu' și cu alți megieși veniți să petreacă venirea pruncului pe lume...

Evident că n-am scăpat nici eu, căci în ochii lui cenușii și tulburi, eram "bărbat adevărat" de-acum, și-mi pusese și mie să beau într-un pahar, din cel vin bisericesc de împărtășanie, rubiniu de bun, cu gust dulce acrișor...

Iară coana preuteasă își urla din toți rărunchii durerile nașterii, afară vifornița își urla putința, noi bărbații beam gălăgioși felicitându-l pe încă ne-proaspătul tătic, iară Coana Moașă... moșea împărțind ordine în stânga și-n dreapta după apă fierbinte, ștergare, ață și foarfece pentru prea cinstitul buric al noului prunc...

Și când vifornița bătea cel mai tare, iar grindina cădea din cer răsunător ca o toacă, găurind acoperișul de azbest al grajdului popii, iată, un scâncet ascuțit s-o auzit în plină furtună. 

Brusc, toată lumea o tăcut, ascultând primul glas al noii făpturi, care-și anunța cu vioiciune venirea pe lume: popa făcea la cruci și mătănii sărind într-un picior, că în sfârșit i s-o născut pruncul, coana preuteasă istovită și albă la față abia mai vorbea, că în sfârșit i s-o născut pruncul, Coana Moașă, istovită și ea, nu mai dădea ordine, munca ei se isprăvise, că în sfârșit o moșit pruncul, iar eu, fiindcă zărisem pentru o clipă scutecele albastre ale noului prunc, rânjind cu gura până la urechi și cu ochii steclind de vinul popii, încredințat că Domnul mi-o dat mie misiunea cavalerului luminii, zic:

- Părinte să fie într-un ceas bun! Îi băiet, să vă trăiască!, lăsând cu gura căscată întreaga asistență!!!

Iară popa dădu în plâns, aruncându-și potcapul de pământ și dezvăluind flăcările părului cel roș, Coana Moașă își înfipse unghiile în urechea mea, neștiutorul obiceiului, că moașa trebuie să anunțe lumii felul pruncului, necum nepotul acesteia...

Au trecut ani de-atunci, de la întâmplarea aceasta... Acum stau și zâmbesc, așa, în colțul buzelor, și-mi amintesc de-acele vremuri, că la prima mea "amețeală" - căci nu-i pot spune beție - am anunțat venirea pe lume a unui prunc... Și-acum port cu mine - nu m-am despărțit de ea niciodată - cruciulița primită în dar de la coana preuteasă pentru toată alergătura mea din vara aceea. 

Cât despre vinul de împărtășanie, greu mă abțin să nu mă bufnească râsul în biserică, căci amintirea unui popă roșcovan cu scăfârlia aprinsă-n flăcări de la lumânările din biserică, mă bântuie și acum...

Eu nu mă potrivesc niciunui loc, niciunei mulțimi, niciunei vremi. Niciunui șablon. Căci urăsc șabloanele, constrângerile de orice fel. Spiritul meu își țipă libertatea îndărătul gratiilor invizibile ridicate de cuvinte, gesturi sau priviri.

Eu vreau doar să fiu. Așa cum sunt. Cu bune și rele, cu defecte și perfecțiuni, râzând sau plângând, visând sau cântând.

Căci eu cânt. Îmi cânt viața cu fiecare respirație, cu fiecare sist al inimii, îmi umplu plămânii cu aerul ei rece și mă scutur de fiorii dezamăgirii, alergând către niciunde, căci nicăieri mă îndrept...

Văd lumea cum se schimbă neîncetat în mine, și eu odată cu ea. Zbor sau cad, înalt sau adânc, căci pe toate vreau să le aflu, să sufăr sau să mă bucur de fiecare zi ca de-o sărbătoare. Fiindcă acum este cel mai important pentru mine.

Dansez cu ploaia căzându-mi pe obraji, citesc, ascult muzică, respir crepusculul care mi-e dat să-l trăiesc. Simt.

Simt cu toată ființa mea durerile lumii, dar și bucuriile ei. Trăirile toate le crestez în riduri adânci sub pleoapele mele, căci numai cu ochii închiși pot să văd Lumina.

Nu mă întreb cine sunt, ce caut, care este rostul meu pe pământ. Știu că sunt nisip în trecere. Știu că peste o sută de ani n-o să mai am urme. Dar mai știu că toată această zbatere care numește viață nu este inutilă. Nu poate fi o pierdere zadarnică de energie. Eu contez acum. Pentru mine și, poate, pentru cei câțiva din jurul meu.

Chiar și fără să las urme într-o sută de ani, port în mine ADN-ul combinat al câtorva mii. ADN pe care l-am transmis mai departe, filtrat din ceea ce este mai bun în noi — chintesența a două existențe împletită într-o singură spirală. Un perpetuum mobile existențial, care se sprijină pe o singură idee: a da mai departe.

Trăiesc. Voi dăinui.

 Ce poate fi mai minunat decât să iubești și să fii iubită? Este sentimentul ce ne circulă prin vene, iar apoi... ajungând  la inimă... o atacă... iar apoi devine neputincioasă.

     Si multe zile posomorâte vom avea în viața noastră. Vom fi cu moralul la pământ. Si vor fi doar probleme, probleme, probleme în viața ta ce repede te vor scoate din circuit. Iar persoana iubită îți poate schimba  ziua întreagă. Doar prin prezența ei. Iar un  "TE IUBESC"  sincer te readuce la viața. Si recunoști destul de ușor ca anume așa și este. Te scoate din rutina zilnică. Îi dă o nuanță vieții tale. Si îți va da noi forțe ca să lupți mai departe și să învingi. Însă  o bună parte din noi, preferă să își ascundă sentimentele.

     Si, mă întreb de ce anume băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele? De ce  băieților le este mai dificil ca să-și dezvăluie sentimentele?  Iar dacă i-ai întreba, ți-ar răspunde că au motive destul de serioase.

1. Vor să pară " bărbatul- enigmă"
    Astfel ei susțin că o dată rostind acele două cuvinte, fata de care sunt îndrăgostiți și-ar pierde interesul față  de ei; s-ar plictisi și i-ar părăsi.
2.  Își pierd din masculinitate
     Unii din bărbați susțin că preferă să-și ascundă sentimentele doar pentru că preferă să fie mai orgolioși.
3.  Cred că după, vor fi dominați de ea.
     Mulți afirmă că în momentul de față totul e perfect iar iubita îi oferă libertatea de care are nevoie. Însă după, cred că ea i-ar lipsi de asta.

Oameni, nu mai fiți atât de pesimiști!

3. Morții nu plâng. Lăcrimează

O rafală de vânt smulse ușa închisă neglijent de Gabriel și curentul provocat îndepărtă perdeaua din geam lăsând să se vadă în curte o siluetă nemișcată. Gabriel și Iulia se repeziră afară, în timp ce colega ei se mărgini să arunce printre dinți o înjurătură. O scuturară de zăpada ce-i acoperea din belșug hainele subțiri și o înveliră într-o pătură. Iulia îi înlătură părul de pe față lăsând ochilor cale liberă spre privirea lui care devenise nemilos de rece. Privi nedumerită chipul doctorului, nevenindu-i să creadă că acea privire blândă, ce abia se ridicase din podea atunci când a pătruns în camera de gardă, purtau acum inflexiuni reci accentuate de o mină de om aruncat în focul chinurilor. Două lacrimi mari căzură din ochii Crinei. Iulia i le șterse și o strânse la pieptul ei.

Abia perceptibil, buzele ei mai schițară:

— Nu pune mâna!

Ușa se închise cu zgomot în urma asistentei și a ofițerului. Era ora pentru tratamentul de noapte. Iulia simți cum mâinile lui încercau să o desfacă pe bolnavă din brațele sale.

— Lăsați-o, nu vedeți că plânge! se revoltă ea din tot sufletul întărind strânsoarea.

— Morții nu plâng, lăcrimează, spuse el șuierat.

În acel moment tânăra asistentă simți că trupul din brațele ei atârna ca un fir de ață lăsat în bătaia vântului. Brațele doctorului smuciră cu putere corpul din încolăcirea Iuliei. Odată cu trupul Crinei zbură pe podea și halatul fetei. Gabriel întinse femeia pe pat și începu să îi apese ritmic pieptul. Mintea asistentei se goli de orice sentiment și un scenariu, repetat uneori cu plictiseală în prea lungile ore de cursuri teoretice, puse stăpânire pe ființa ei. Din câteva mișcări bluza pacientei s-a lăsat desfăcută și electrozii puseră stăpânire pe corpul Crinei, învăluind-o ca o pânză de păianjen gata să-i ofere pe scena insolită rolul de primadonă rănită în propria existență. Ecranul verzui arunca peste cei trei actori o lumină ce sporea paloarea personajelor, completând scena cu grandoarea unei așteptări încordate. O linie albă țâșni pe ecran refuzând orice unduire. Mâinile febrile ale doctorului frământau trupul în timp ce asistenta își depăna propriul rol. O injecție cu procainamidă și aparatul cu electroșocuri completară decorul, iar ea, actrița, aflată la prima sa distribuție, aștepta replica junelui prim. Primadona va trebui salvată cu orice preț, înainte ca spectacolul să devină supărător de lung. Trupul Crinei se adâncea sub apăsarea palmelor, după care tresălta la fiecare doză de aer pompată de gura lui Gabriel. O ușoară tresărire a liniei albe spulberă uniformitatea fondului verzui al ecranului. Două lacrimi apărură în colțul ochilor și coborâră peste obrajii stacojii îndepărtând umbra morții. Reflectorul prinse viață aruncând peste chipurile celor doi un joc dezlânat de reflexii albe.

— Fibrilație supraventriculară cu degradare hemodinamică critică! 100 mg de procainamidă!

Ascultător, acul pătrunse vena și lichidul alb se strecură cu viteză printre globulele leneșe. Abia terminată injecția și o nouă replică animă scena.

— Încarcă!

Frumoasa actriță oferi junelui prim recuzita necesară următoarei scene. Mâinile stăteau atârnate deasupra pieptului primadonei care încă refuza să participe activ la spectacol. Dunga albă continua să danseze necontrolat pe ecranul verzui rătăcind în jurul stării de echilibru cu care debutase spectacolul. Cu ochii țintă la acele aparatului, Iulia își drese glasul pentru o ultimă replică:

— 120!

Mâinile se apropiară de corpul aproape inert. În momentul următor trupul se scutură într-un spasm scurt. Ochii doctorului urmăreau cifrele ce refuzau să se încadreze în scenariu de viață prescris de creator.

— Încarcă!

Un nou moment de liniște care cerea un bis.

— 120!

Electrozii se apropiară amenințători de pieptul dezvelit cuprinzând inima ca într-un clește de foc. Primadona tresări din nou în timp ce broboane de sudoare trădau intensitatea cu care junele prim lupta să o scoată din ghearele pierzaniei. Un moment de liniște și scena finală puse capăt tragediei.

— Ritm sinusal! Puls 65.

Corpul Crinei se adună într-un reflex întârziat, iar din ochii întredeschiși se născu un șiroi de lacrimi ce-i invadă obrajii de acum cuprinși de o vagă culoare.

— Abia acum plânge. Poate sufletul ei plânge nemoartea! Un somnifer injectabil și monitorizare EKG 24 de ore.

Iulia trase perdeaua din dreptul patului pe care tanti Crina își trăia poate cel mai liniștit somn din ultimii zece ani. Se întoarse. Pe fața lui Gabriel încă șiroiau broboane de sudoare. Într-un gest reflex, se apropie de bărbat și, tandru, cu dosul palmei, îi îndepărtă șuvițele de păr lipite pe frunte. Abia când sânii, arcuiți de răsuflarea accelerată care o cuprinsese încă din debutul spectacolului nedorit, atinse pieptul acestuia își aduse aminte de nuditatea sa. Prea târziu. Mâinile lui se strecurară pe sub brațele ei cuprinzându-i umerii ca într-un ham. Trupul tensionat își pierdu rigiditatea, iar moliciunea formelor îi căuta pielea. Halatul lui se desfăcu lăsând pieptul primitor să-i zdrobească sânii. De dincolo de perdea aparatul torcea regulat, numărând una câte una bătăile inimii. Aici, pulsul se contorsiona să atingă valori ridicate ridiculizând normalitatea. Răsuflările deveniră spasmodice, dureroase. Lipsită de ultima picătură de voință, Iulia își lăsă trupul modelat de palmele lui flămânde. Mâinile ei se strecurară în josul trupurilor înlăturând bariere convenționale. El îi prinse brațele și o sili să-și mângâie formele. Ochii lui, corpul lui, erau o oglindă în care își descoperea deslușit toate dorințele.

— Domnișoară, ai întârziat la antrenament. Iarăși băiatul ăla neisprăvit, nu-i așa?

Iulia roși până în adâncul inimii și se repezi pe teren cu racheta în mână. Intră în jocul de dublu fără nicio încălzire. Pe tot parcursul antrenamentului simți privirea apăsătoare a antrenorului. Raze fierbinți se așezau pe trupul ei. După joc, rămase să exerseze serviciul. Făcea acest lucru mereu. Antrenorul îi lăsase coșul de mingi și cheia de la încăperea de lemn unde, într-un separeu, se putea face un duș. Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat.

Gabriel îi lăsă mâinile libere. Privirile lor se întâlniră, dar buzele refuzau să se unească. Coborî palmele pe trupul lui în căutarea acelei bucăți de viață, care era singura capabilă să elibereze din chingile raționalului ultima fărâmă de rezistență din corpul ei.

Raportul de gardă era, ca de obicei, un prilej de risipire a gândurilor domestice cu care fiecare plecase din propria-i ogradă. Glume, apropouri, bancuri, înjurături. Într-o casă de nebuni, nimeni nu-și putea permite să trăiască normal.

— Domnule doctor, felicitări! Am auzit că ai înmormântat moartea unei nebune condamnând-o la viață.

— Și, undeva, un alt nebun răpune un nevinovat doar pentru că la noi nu s-a eliberat un pat.

Gabriel nu răspunse. Se apropie de geam privind ninsoarea liniștită care împresura turnul roșu într-un val de mister atemporal.

— Nu acum. Nu poți muri încă.

Peste vacarmul ombilical din sală, se făcu auzită o voce de femeie. Ca prin farmec, doctorii își stăpâniră pornirile și se întoarseră spre medicul șef care tocmai intrase în sală. Din spatele ei răsări calmă, ca de obicei, și asistenta șefă. Doctorița Zamfirescu, o femeie trecută de 50 de ani, era departe de a fi iubită de medicii care se aciuaseră mai mult din interese conjuncturale la acest spital decât dintr-o pasiune profesională. Altfel spus, nu au găsit ceva mai bun. Prima privire a doctoriței se fixă asupra lui Gabriel. Cu doar câteva zile mai devreme îl primise în biroul ei cu multă rezervă. Studiase dosarul doctorului și nu putea înțelege ce caută un medic tânăr, cu o pregătire de invidiat, în acest spital, când sigur putea alege un post într-un oraș. Cu dosarul deschis în fața sa, îl rugase să se așeze. Simțise stânjeneala tânărului copleșit parcă de ceea ce i se întâmplă. Se baza mereu pe prima impresie. Și impresia ei era că are în față un om care acționează dintr-un impuls ce depășește limitele raționalului. Acest om nu știa ce face. La rândul lui, tânărul doctor încerca să­i deslușească gândurile, dar nu îndrăznea să o privească în ochi. Ținea pleoapele aplecate, împiedicând privirea să iscodească, dar oprind și ochii întrebători ai doctoriței să-i citească cele mai ascunse gânduri. Iar gândurile nu erau doar ale lui. Trăirile sale lăuntrice erau purtate de două ființe ce sălășluiau într-un singur trup ca pavăză. Doar ochii puteau fi oglinda omului pe care se străduia să-l țină prizonier într-o celulă invizibilă lumii.

— De unde sunteți, doctore?

— Este un sat mic. Nu aveți cum să-l știți.

— Să vedem. Dacă nu îl știu, poate îmi veți vorbi despre el. Despre oamenii printre care ați copilărit.

Gabriel își împreună mâinile ascunse sub birou și, cu un glas măsurat, înfășură așteptarea care se instaurase pentru câteva clipe între cei doi, cu o ploaie de cuvinte desprinse parcă dintr-o carte.

— Dincolo de Mureș, se întinde o câmpie cu pământ negru și oameni acoperiți de sudoare. După o jumătate de zi de mers la pas, pământul se umflă în coline pline de vii. La îngemănarea dintre câmpie și dealuri omul a croit așezări pline de viață.

Doctorița, surprinsă de acest mod neașteptat în care Gabriel înțelesese să-i răstălmăcească cuvintele, ridică o mână ca pentru a-l opri, în timp ce din ochi părea să spună: Tinere nu încerca să-ți bați joc de mine!. Dar ceva o opri să-și ducă la bun sfârșit intenția. Simțea că vorbele lui țin loc de privire și ce nu putea citi în ochi, putea înțelege din cuvinte. Îl lăsă să termine. De fapt nici nu mai era conștientă că îl asculta. Nu avea prea mult timp și cel mai important lucru pentru ea era să se lămurească asupra intențiilor legate măcar de viitorul apropiat. Un doctor care ceruse să locuiască în incinta spitalului era mană cerească pentru întreaga echipă de medici. Dar cât va putea sau va dori oare acest tânăr, sigur plămădit în tumultul vieții din București, să reziste într-un loc singuratic, în plină iarnă, înconjurat de nebuni?

— O să fiu sinceră. Facem un pariu. Dacă rămâneți să locuiți și să profesați aici cel puțin un an, eu sunt gata să recunosc, în fața tuturor, că nu mă pricep la oameni. Dar dacă plecați mai devreme, dumneavoastră ce puneți la bătaie?

Oarecum nedumerit, Gabriel se lăsă pe spatele fotoliului și, privind-o pentru prima oară pe doctoriță în ochi, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:

— Nimic.

Iar acum, după doar două zile, iată-l în fața ei, eroul salvator. Îl rugă să dea raportul. Spre surprinderea tuturor, Gabriel se mărgini să ofere doar aspecte generale, strict medicale, omițând să pomenească numele asistentei. Doar că unul dintre confrați îl întrerupse și dori să afle și acest amănunt.

— Care dintre asistente ți-a fost alături?

Gabriel evită să rostească un nume, deși acum știa precis cu cine împărțise emoțiile luptei cu moartea și plăcerea carnală.

— Nu am reținut numele. Încă nu cunosc personalul medical. Nu vă știu nici pe dumneavoastră. Îmi pare rău.

Doctorul, un bărbat la vreo 45 de ani, insistă.

— Cea tânără sau cealaltă?

— Cea tânără.

În sală se simți o oarecare tensiune. De undeva din spate, aproape imperceptibil, o umbră de voce, care sigur nu ajunse și la urechile doctoriței Zamfirescu, completă:

— Norocul prostului! Cu cea mai râvnită asistentă!

Doctorii ieșiră din sală. Grupurile se înșiruiră pe potecile înguste, săpate în stratul de zăpadă. Un soare palid își rezema razele șubrede peste albul imaculat din curtea liniștită. O adiere ușoară de vânt traversa valea Oltului semănând răzleț fulgi de zăpadă care prindeau reflexe scurte în lumina orbitoare reflectată de pojghița înghețată. Oamenii își fereau privirile deschizând ochii doar atât cât să nu rătăcească cărarea. Comentariile nu încetau să curgă din gura medicilor. Astfel de evenimente făceau deliciul doctorilor. Încet, încet, curtea se goli și totul reintră într-un alt scenariu, un scenariu obișnuit, acela al unei zile plictisitoare de muncă, mereu mult prea lungă.

Gabriel rămase în sală privind prin geam turnul roșu. Mintea lui pătrundea dincolo de zidurile groase. Prin urechile sale pătrundea un fluviu de voci din care încerca să deslușească propriul glas. Sunete amestecate curgeau în fața lui, auzul fiindu-i oglinda prin care se strecura în tărâmul dominat de o altă minte ce sălășluia în același trup.

Un ecou puse stăpânire pe undele sonore.

— Gaaaabriiiieeeel! Gaaabriiieeel! Gaabriieel!

Din depărtări, se-ntorceau chemările aruncate de micul Gabriel în clisura dintre dealuri. Nu înțelegea de ce sunt tot mai slabe și de ce se pierd. Cel mai mult îi plăcea să strige lumii că el, Gabriel, copilul pierdut într-un sat neștiut de nimeni, există.

— Sunt aici! Sunt aici! Sunt aici!

Iar lumea îi răspundea, luându-l în răspăr, imitându-l.

— Suuuunt aaaaiiici! Suuunt aaiici!

Ecourile propriilor vorbe îi răscoliseră mintea și deveniseră stăpânul trupului. Noul stăpân al trupului. Din ecouri a început să curgă noua sa viață. Acolo unde dealurile se împerecheau în linia văii călăuzitoare de voci.

O tuse ușoară se strecură printre gândurile răscolite de amintiri. Umbra care stăpânea mintea lui Gabriel se furișă discret spre vidul abisal, iar fața se destinse lăsând lumina interioară, caldă, a sufletului să-i inunde privirea. Asistenta șefă, Doamna, stătea înfiptă în mijlocul camerei. Privirea ei sfredelitoare nu prevestea nimic bun.

— Doctore, pe mine nu mă păcălești! Dacă o faci pe Iulia să sufere, îți fierb ouăle!

Gabriel aplecă ochii și se prefăcu că nu a auzit-o.

— De ce pacienta din micul salon este izolată?

— Nu este izolată doar că singurătatea ei este un fel de tratament. Nebunii adevărați caută societatea oamenilor. Când ești singur, nebunia nu are haz.

Lăsând deoparte începutul nefiresc al acestei conversații, cei doi se așezară, apăsați doar de problema acelei paciente izolate într-o încăpere dărăpănată, departe de statutul firesc al unui salon de spital. Dar fusese singura disponibilă.

— A fost găsită la ușa spitalului în urmă cu câteva luni. Era speriată, iar brațele ei erau doar o rană.

— De aici, pansamentul?

— Continua să-și adâncească rănile. Se automutila.

— Și domnișoara Iulia are o mână pansată.

— Se pare că este vorba de o cicatrice inestetică.

— A fost consultată și dusă în salon. S-a ascuns sub pat țipând ca din gură de șarpe.

— Violată?

— Nu știm. A fugit și s-a ascuns în debara. Am urmat-o doar eu ca să-i vorbesc. Era deja un alt om. Un om absolut normal. Când au intrat doi doctori, crizele au reînceput subit.

— Vreau să o văd!

— Aveți grijă, din senin pacienta o poate lua razna. Medicii o ocolesc.

— Merg chiar acum.

— Doctore! Uneori dispare pur și simplu. Cu zilele.

Gabriel se apropie de debara. Cu sufletul la gură, intră pentru a doua oară în această cameră pe jumătate dărâmată. Debaraua era goală. Pe masă, un caiet lăsat deschis de ceva vreme, era mărturie a unei activități febrile. Un scris îngrijit, pe alocuri spații setoase în căutarea de cuvinte care să completeze un puzzle greu de descifrat.

Am aflat că din ură se poate naște și mai multă ură. Știu că tăcerile se adâncesc în indiferență, ca mai apoi să ducă la înstrăinare. Am aflat asta în lungul vieții mele, fiindcă deși am iubit cu patimă oamenii, aceștia nu au pregetat, mai devreme sau mai târziu, să mă dezamăgească. 

Așa cum patima sfârșește în iubire, cu timpul, iubirea se risipește în afecțiune... Sunt pași pe care îi facem înaintând prin viață, sau mai bine spus, pași pe care viața ne îndrumă, atunci când consideră ea că suntem pregătiți, să-i facem...

Și pentru că am refuzat constant și cu tărie să-i las pe alții să mă modeleze, viața, până la un punct, a găsit de cuviință să-mi arate greșelile făcute, cum să le îndrept și cum să merg mai departe...

Conform cu standardele mele morale, am cerut, după ce am dăruit la rândul meu, aceleași lucruri: onestitate, sinceritate, ajutor necondiționat, comunicare, loialitate. În schimb, am primit opusul acestora, dar dintre toate, cel mai mult m-a durut trădarea. Și asta, probabil, fiindcă eu nu pot să concep să trădez o altă ființă.

În majoritate, am fost dezamăgit de oameni, mai puțin de lucruri, niciodată de animale... Fiindcă oamenii pot fi trădători prin natura lor, lucrurile nu sunt făcute să dureze veșnic - poate doar în muzee - iar încrederea construită pe inocența animalelor este rar încălcată, eu nefiind niciodată trădat de vreun suflet care nu cuvântă...

Drept urmare, viața a cernut persoanele din jurul meu, rărindu-le, până la însingurare, căci n-am putut și n-am vrut să joc teatru în fața trădătorilor, am stat drept, și fără a emite judecăți, am preferat să fac eu acel mare pas în spate...

Astăzi, într-un moment de slăbiciune, mi-am amintit cu nostalgie de vechi prieteni, amici, colegi, pe care tot viața, i-a risipit care încotro... Unii, chiar nu mai sunt printre noi... pe aceia, Dumnezeu să-i odihnească în palma Sa... Despre ceilalți mai aflu, din când în când, pe unde mai sunt, unde mai trăiesc...

Legături scurte, uitate, care au trăit până când și-au consumat flacăra, ca mai apoi să zacă în noianul de amintiri, chipuri altă dată de neuitat, care s-au șters, așa cum se îngălbenesc fotografiile vechi...

Și nu știu cum, ciudata memorie, scutură de praf din când în când câte o fotografie, din care strălucește slab un chip fără nume, un loc sau un lucru care poate că nu mai există, relevând vremuri și stări care s-au trecut, dar care au lăsat urme vizibile în urma lor...

Numele lui era Hans. Un câne danez, uriaș și cu blana neagră, scurtă și lucioasă. Dar pe cât de mare și fioros părea, pe atât era de blând și jucăuș, fiindcă în mintea lui rămăsese tot un pui pus pe șotii. Desigur că avea o mare slăbiciune pentru copii și atunci când îi întâlnea, intra automat pe modul "câne de pază", de nu mai lăsa pe nimeni să se apropie de ei, chiar și pe părinții acestora! Era nevoie de multă insistență și "mită" consistentă ca să-l deviezi de la misiunea lui, iar părinții să-și poată recupera odraslele...

Probabil că fusese abandonat fiindcă crescuse și mânca muuuult. Mânca orice îi dădeai, nu era mofturos, de la pâine, până la pufuleți și chipsuri, le hăpăia, nu, mai bine spus le aspira cu botul, mai ceva ca un vacuum! Se aciuase pe lângă atelierul auto, în apropierea biroului meu, și nu-mi începeam ziua, până când nu-l auzeam pe Hans hăhăind fericit că lumea venise la serviciu, aducându-i, bineînțeles, resturile cu care el își începea la rându-i ziua...

Era haios, tocmai fiindcă nu-și dădea seama cât de mare era, câtă forță avea în fălcile-i uriașe și colții mari, ascuțiți și de-a dreptul înspăimântători. Cine nu-l știa și avea nenorocul să se trezească cu Hans în spate, îi îngheța subit sângele în vene, de dădea ușor în boala copiilor sau pur și simplu avea nevoie urgentă de schimburi curate - căci cânele avea "prostul" obicei să se ridice pe labele dinapoi și își punea labele din față pe umerii tăi ca să ajungă mai ușor să-ți lingă și să-ți ronțăie urechile... 

Pe mine nu mă speria, fiindcă eu știu să comunic bine cu câinii, însă uneori, aproape că mă dădea și pe mine jos din picioare ca să-mi spele fața cu limba-i roză și băloasă, dar eu nu mă supărăm niciodată pe el, căci știam că din partea lui nu este decât un gest de iubire și atentă grijă față de tenul meu, care în viziunea lui trebuia să strălucească de curățenie, el știa cel mai bine!

Dar aveam și câțiva colegi, care se temeau cumplit de Hans. Bineînțeles, cânele prinsese de veste și taman pe ăia tăbara mai abitir ca să-i "iubească" cum știa el cel mai bine. Printre ei se afla și un șofer mai mititel de înălțime - și deci ușor de doborât - care aproape că nu se mai dădea jos din mașină câtă vreme Hans patrula prin curtea atelierului auto. 

Într-o bună zi, ceilalți tovarăși care îi știau frica, l-au luat pe Hans pe sus și l-au vârât pe șest în mașină, pe bancheta din spate. Cum Hans era întotdeauna dispus și extrem de doritor să participe la orice fel de șotii, a tăcut mâlc în timp ce șoferul s-a urcat în mașină și a demarat în trombă, ba chiar nu și-a făcut simțită prezența o bună bucată din drum, până când și-a ițit căpățâna-i uriașă din spate... Vă puteți imagina spaima șoferului care a frânat brusc, trăgând mașina pe marginea drumului și ieșind din ea aproape urlând, încercând să scape de linsul lui Hans care țopăia fericit în jurul lui încercând să-și atingă ținta: mozoleala urechilor...

Da... Hans era haios rău. Și zic era, fiindcă într-o bună zi, nu i-am mai auzit hăhăitul și-atunci am știut că Hans s-a mutat în cer printre sfinți, unde cu siguranță și-a primit bine meritatele aripi: el n-a trădat și n-a dezamăgit pe nimeni niciodată...