Timpul

Inocența oarbă ce perturbă

Un suflet deloc inocent,

Adevărul îl sugrumă,

Și omul disturge persistent.

Căci știrbilor oameni viața se termină 

Unde din crăpături răsare adevăr,

Iară iluzia devine ivăr,

Și sufletul se vermină.

Căci percepțiile-s ca o sticla spartă 

A cărei cioburi se-mprăștie,

Incitând spre o ceartă moartă,

Ce nedreptății coase mantie.

Căci timpu-i limitat,

Și minute, ore, vieți s-au spulberat.

În căutarea unui rost,

Vor fi, sunt, și au mai fost.

Căci viața-i in debusoleu

Orice suflet dă de greu,

Iară unele suprafața atacă,

Pe când altele se-nneacă.

Căci primăvara-i înflorită,

Gingașă și preamărită,

Dar fără tine-i goală,

In inimă îmi trezește răscoală.

Tu ești cel mai dulce alin,

Iubirii-mi ești un cămin.

File multe pot să scriu,

Dar măiestria tot nu pot să-ți descriu.

Of, fii tu luna c-oi fi eu soare,

Fii tu răceală c-oi fi eu ardoare,

Fii tu corectă c-oi fi eu eroare,

În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.

Căci hai să facem o tocmire,

Fii tu mireasă, și ți-oi fi eu mire.

Din același fum

de speranță

de care depindeam, firul

ce s-a rupt, pierzanie.

Cerul mi-e tată

iar Marea mi-e mamă-

până și necunoscutul mi-e cunoscut;

dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.

Coșmarul.

Iar cum rădăcina unei flori se ofilește

în pământu’ Străin-

așa și rădăcina mea

se stinge încetișor…

În abisul de măști.

De nu știam de Cutia Pandorei

de speranța fragilă;

Miracolele nu ar fi fost adevărate;

dar…Teroarea a sosit.

Neglijența firii omenești,

Indiferența ta, ucide

cu Aparențe parfumate

și esențe de Galben.

E vina mea, oare?

Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...

căci acum lumea e o tornadă

de Amintiri ce mă țin captiv

în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.

De nu îți place sau n-ai vrea,

Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;

Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.

Chiar de te-ai preface.

Rece, ca cimentul scărilor lungi.

ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte

nu îți pot simți Căldura.

căci Fumul e mai cald decât Grija ta.

Ace de ceas oprite în amintirile disperate

De Iubire, Armonie

Iar tu n-ai ajuns la Timp;

Nici nu vei fi.

Adio.

Și tot ce îmi Doream

Era Iubirea ta necondiționată;

Dorință Eșuată a unui Copil

Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.

Și stau și mă întreb…

Cine Ești?

Ce maini frumoase scriu astazi cu pixul

Cu vene calde , armoniose

Pielea cea fina si intinsa se muleaza

Perfect pe unghia de sticla

Doar pixul cel de plastic gol o strica

La atingerea-i brutala

Si de pasta- neagra

Lasa in urma

O linie murdara…

La fel ca viata

In care anii se muleaza perfect pe trup si suflet

La fel cum ochii de cristal se fac ca apa

Cu pleoapele cazute de durere,

Asa si Timpul

Topeste tot in urma

La atungerea- i brutala

Lasand in urma Sa

O linie de smoala.

Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.

Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.

Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.

Suflet drag , 

Simt cumva frica ?

Tremuri în neliniște? 

Oare iar te gândești ,

Ce are sa fie mâine? 

Suflul îl priponești 

În jgheaburi costale

Când nesigur te simți. 

Spre visul tău 

Lin te drepți 

Și tot in deriva te crezi. 

Hai cu mine,

Chiar te rog,

Hai sa vezi un visător!

Un alt sine

Ce viețuiește 

În nelimitarea vieții 

De neam străvechi 

- Sublim- 

De mana am sa te țin 

Pana curaj obții

Zăbovim cât dorești 

Odihna sa găsești 

Din zumzet de ganduri 

Iar când te întorci 

Aminte sa ti aduci 

De liniste si fericire 

În fiecare clipa

Caci n am sa mai plec 

De lângă tine 

Și vei ști ca mereu 

Ai sa ma gasesti 

Privind spre stele.

Acum, printre stele cuvintele zboară
din ţăndări de suflet lăsate să moară,
din minţile noastre se naşte misterul
ce-aleargă zănatic să umple eterul.

Acolo, pe dealuri, sunt muguri de viaţă,
descinderi de sunet prin umbre de ceaţă,
încântă văzduhul cu zboruri măiestre,
din ramuri în ramuri, pe aripi ecvestre.

Acolo-n adâncuri sub verde de iarbă
lumina stă neagră, vederea e oarbă,
dar clipe de viaţă ţărâna frământă
şi-acolo sunt vise ce nasc şi încântă.

Acolo, sub valuri, mai tăinuie-o lume
în liniştea surdă, sub munţii de spume,
e viaţa tihnită-n văzduhul de apă
cărări de culoare pe-a timpului pleoapă.

O lume de lumi pe cărări de destine
trăieşte şi moare cu gânduri senine,
e lumea de lumi cu trăiri arbitrare
lăsată chezaşă că Terra nu moare.

Aici, printre lumi, chiar cu harul vorbirii,
mai bântuie omul în pragul venirii,
să lase în urmă o vrere haină,
să zgândăre-n ceruri mânia divină.

Cândva, între stele, mai fi-vor cuvinte,
chemări vlăguite din lumi de morminte
rămase pe Terra ca ploaia de vise?
Văd lumea de lumi dispărută-n culise.

Dispare o lume de lumi muritoare
ca umbră de viață în viața sihastră
cuprinsă-ntr-o cupă eternă de floare
iubită profetic de-un fluture-n glastră?

Nu ai unde să fugi, frumoasă fată!

Cioplește ieșirea cu stiloul fermecat 

Scrieri de iubire în piatră seacă,

Te conduc încet, încet spre al tău palat.

El nu te va salva dintre ruine 

Trăiește în tribul lui de concubine 

Falnic și detașat,

Mare să nu-ți fie mirarea, căci aproape te-a uitat!

Iartă-l și reneagă-i eul înzestrat,

Cu plăceri și minciuni infim de îndreptat 

Frumoasă fată, ieși din temniță îndat!

O iubire sacră așteaptă, demnă de al tău palat.

Fin ca si nisipul printre degete

Ai dispărut în clepsidra timpului 

Îmi cânt piesa la pianul fără clapete 

Un ultim adio piere în bătaia ritmului.

Rămâi în muzeul meu de artă

Cel mai controversat și neînțeles

Unde stoicii de marmură și de piatră 

Îmi conduc viața către un singur sens.

Iubirea mea s-o daruiesc naturii

Tablou al zeilor ce prevestesc lumea

Căci doar ei și cei aliați cu purii

Dăinuiesc etern în inimile cuiva.

Te construiesc din cuvinte

Cum altfel să te scot din minte?

Este ca și lumina fără văpaie

În lipsa ta arta n-ar prinde culoare.

Primăvara a venit devreme

Odată cu zâmbetul și glasul tău contopite în miere.

Iar eu ca o albină însetată de iubire,

Renasc cu fiecare pas de-al tău către mine.

Trăiesc definiția iubirii interzise

Eu stingheră în fața unei porți închise

Tu lacom de atenție și senzații încinse

Ne descoperim doar în vise...

Nu ai unde să fugi, frumoasă fată!

Cioplește ieșirea cu stiloul fermecat 

Scrieri de iubire în piatră seacă,

Te conduc încet, încet spre al tău palat.

El nu te va salva dintre ruine 

Trăiește în tribul lui de concubine 

Falnic și detașat,

Mare să nu-ți fie mirarea, căci aproape te-a uitat!

Iartă-l și reneagă-i eul înzestrat,

Cu plăceri și minciuni infim de îndreptat 

Frumoasă fată, ieși din temniță îndat!

O iubire sacră așteaptă, demnă de al tău palat.

Fin ca si nisipul printre degete

Ai dispărut în clepsidra timpului 

Îmi cânt piesa la pianul fără clapete 

Un ultim adio piere în bătaia ritmului.

Rămâi în muzeul meu de artă

Cel mai controversat și neînțeles

Unde stoicii de marmură și de piatră 

Îmi conduc viața către un singur sens.

Iubirea mea s-o daruiesc naturii

Tablou al zeilor ce prevestesc lumea

Căci doar ei și cei aliați cu purii

Dăinuiesc etern în inimile cuiva.

Te construiesc din cuvinte

Cum altfel să te scot din minte?

Este ca și lumina fără văpaie

În lipsa ta arta n-ar prinde culoare.

Primăvara a venit devreme

Odată cu zâmbetul și glasul tău contopite în miere.

Iar eu ca o albină însetată de iubire,

Renasc cu fiecare pas de-al tău către mine.

Trăiesc definiția iubirii interzise

Eu stingheră în fața unei porți închise

Tu lacom de atenție și senzații încinse

Ne descoperim doar în vise...