Șoapta îndrumătoare

Când afară se-ncețoșează,

Motanul cu torsul mă ghidează,

Drumul îl conturează

În valea ce era de groază.

Tot mergând prin ceață,

De fire-s curioasă

Alunec pe o gheață,

Pierdută-s în pădurea rămuroasă.

Și privind în negură,

Se conturează o siluetă,

Ce pare că-i o fiară,

Dar o cale-mi arată.

Printre cadavre blocată,

Îl urmăresc cu grijă,

Cu mintea alarmantă

Deși mă protejează.

Am ieșit afară,

Ceața se separă,

Silueta este clară,

Temerea-omoară.

Mă apropii încet

De criminalul incert,

Obrajii de-i cuprind,

Iubire-i dăruind.

El se-ngrijorează,

Brațele le-ntinde,

De talie mă cuprinde

Și inima-mi pulsează.

Un sărut pe față,

Dar e dimineață

Ora cinci arată,alarma declanșează,

Felix tăcut veghează.

Cine mă-nțelege oare?

Frica din nou apare

Atunci când luna dispare,

Noaptea e-ngrozitoare!

Aveam o senzație uimitoare

O speranță-ncântătoare,

O veselie și o-ntrebare,

E real sau m-i se pare?

Dar acum speranța moare,

Realitatea chiar doare,

Acum când luna apare

Sunt în casă nepăsătoare.

Iar când soarele răsare,

Deschid ochii fără culoare

Și în clipa următoare,

Liniștea-i cuprinzătoare!

Noaptea,ziua viitoare,

Inima-i neînvingatoare,

Când trăiești fără valoare

Moarte e îmbietoare.

Din nou e frig
Mă-ncalzesc de-o lacrimă,
Ca să nu cad victimă
Al morții frig.

E-nsorit dar o să plouă.
Dorul? Nu-l simt,a amuțit,
Asta n-o să v-arat vouă
Și-am să plec cu pas grăbit.

E corect sau e greșit?
Este frig și-am amorțit,
Eu asta simt!
E corect,nu e greșit!

Știi,dacă ceasul tic-tac bate

Și timpul trece și după moarte,

Poate viața-i condamnare

Ce se-ncheie când el moare.

Știi,poate iadu-i viața-n sine,

Un suflet amnezic vine,

Trăind,croind din nou o amintire

Pentru a lui ispășire.

Știi,trăind ne redresăm,

Amintirea o creăm,

Căutând menire nouă…

Viața-i moarte sau amândouă?

 La căderea soarelui,

În liniștea întunericul,

Un suflet sângerează

Și singur se așează.

Și se tot gândește,

Cum de reușește,

Zilnic se trezește,

Luptă vitejește sau se amăgește?

Diavolu-i zâmbește

Spunându-i prietenește:

Du-te și vrăjește,

Nu iubi orbește!

Luna se ivește,

Ea îl liniștește și îl sfătuiește:

El te amăgește,

Tu simte și trăiește

Căldură răspândește.

Pe suflet îl stârnește

Și din nou iubește,

Dar se îndoiește,

Dacă-l părăsește?

Soarele răsare,

Îndoiala dispare

Dar am o întrebare:

Cine mă-nțelege oare?

Odyseu legat de catargu-i țipă din adâncul inimii învolburate,                                                                                                           

Să îi fie luate legăturile ce-l răstigneau în neputință,                                                                                                         

Amintirea lui din clipe ce nu sunt îndepărtate,                                                                                                                             

-Să fie legat de corabie-, se risipea în a ispitei voință.

Căci blânde erau hainele chipuri ce-l pândeau dintre valuri,                                                                                                   

Cântecul lor -polen dulce demn de nemuritorii din Olimp-,                                                                                                         

Zdrobea orice blocadă a rațiunii, șoptind îndemnul ca lângă maluri,                                                                                                 

Să se arunce, delectându-se cu îmbrățișări un îndelungat timp.

 Dar în adâncul încătușat al minții sale cunoștea pedeapsa aspră.                                                                                               

Moartea printre buze și plete lucește sub raze de soare.                                                                                                                   

În adâncurile mării unde tăcerea domnește peste împărăția-i vastă,                                                                                       

Sirenele suave din carnea lui își vor găsi o sublimă delectare.

 Marinarii, nu îi aud îndureratele strigăte, căci înțeleptul căpitan,                                                                                                     

Ordin le dăduse să-și astupe urechile cu ceară să nu audă melodia,                                                                                               

Ce atrăgătoarele vestitoare a sfârșitului o îngânau profan.                                                                                                 

Neputând să se elibereze, Odyseu se scufundă în adâncul său cu nebunia.

Câte uși ferecate, de griji sfărâmate,

Ni se deschid în față și-n spate;

Călcăm grăbit să le închidem,

S-avem iar mâine ce să deschidem;

Uităm prea des care ni-i locul,

Fugim de noi, fuge norocul;

Prin vieți străine ne-adăpostim,

Nu să trăim, doar să povestim;

N-avem răbdare să mai simțim,

Trăim în grabă, și-n grabă murim.

Și ochii ne cer bucată de cer,

Și-n lacrimi ei pier, deschiși efemer..

Iubirea nu-i joc de stele,
ci cerul ce știe-aștepta,
nu-i strigătul ce cere lumea,
ci liniștea ....

Ea nu se naște din cuvinte,
nici din promisiuni ușoare,
ci din privirea care tace
și spune fără de-ntristare.

Iubirea… ce este oare?
Să te oferi fără să ceri,
să fii acasă într-o inimă
și drum deschis printre dureri.

Și poate-i cel mai greu adevăr:
că nu-i a noastră niciodată,
ci doar o clipă dăruită
din veșnicia-ntâmplată.

Că cine iubește, nu stăpânește,
nu leagă, nu-nchide, nu frânge,
ci ține în palme un miracol
ce tremură… și plânge.

Îmi doresc stele,

dar fără lumina din ele;

urmărind doar noaptea,

așteptând minunea stinsă-n sete.

Adun doar ca să răpun

același animal nebun,

dormind prin ordin,

trezindu-se când devin

ce nu-mi place să cred

că sunt, dar apar,

mereu când mă încred

în mine să repar.

Vag, prin valuri vin,

vorbind vinovat, vindec prin închin;

în gură de rechin, mă zbat în chin,

sperând la ziua când am să revin.

    E-o noapte ca smoala de grea şi-ntunecată, 
    Afară, doar vântul mai bate la poarta-mi ferecată... 
    Pe cer, nu se mai vede nicio urmă de stea, 
    Iar luna, cu teamă,-şi fereşte chipul şi ea…
    
    E-o linişte grea şi mi-s pleoapele grele, 
    În sobă, trosnesc în surdină, surcele... 
    Din cer, ploi cărunte, pe casă-mi coboară, 
    Pe-o vreme ca asta, nici îngeri nu zboară... 
    
    La lumina feştilei ce vibrează-n odaie, 
    Pe păreţi, îmi preumblu umbra greoaie... 
    Şi-s singur şi trist, cu tăcerea toamnei din casă, 
    Doar îngerii-n linişte, s-au invitat la masă... 
    
    Căci până şi îngerii stau muţi lângă mine, 
    Aciuaţi lângă foc, să-şi usuce aripile pline... 
    Mi-e somn şi nimic dintre toate nu mă-ncântă, 
    E noaptea îngerilor care nu mai cuvântă…