Laboratorul

Face parte din colecția „Laboratorul”

de A.V Pagina 5 din 6
83%

Limite

Am depășit orice limită,
Dar am trecut de barieră?
Dacă viața-i un paradox,
Atunci etica e mănușa de box.

 

Prinși în cercuri vicioase,
Își fac timp să tragă linii vâscoase,
În funcție de părerile expuse
Ale mulțimii cu mințile străpunse.

 

Se susține dorința de dreptate,
Dar se confundă cu răzbunarea.
Gurile devin canibale și înfometate,
Cei ca mine fiind materia ce susține hrănirea.

 

Pe patul de foc al propriilor păcate
Dorm înghețat în probabilitate,
Trezindu-mă într-un cer de singurătate,
Colorat de aburul cenușii.

 

Iertarea e pentru cei vii.
Sunt un doctor nebun ce oferă sănătate,
Criticat pentru brutalitate.
Devin constructor cu materiale limitate,
Și se așteaptă cele mai bune rezultate.

Eu sunt cel ce face tăieturile,
Dar și cusăturile.
Nu-mi plac scurtăturile,
Sunt mândru de toate eșecurile.

 

N-am ucis din răutate —
Ne-am îngropat împreună pentru rezultate.
Sufletul, la început, n-avea idee ce risca.
Oglinda-mi arăta doar masca.
Nu mai știu unde apar:
Prins între vulcan și ghețar.


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: A.V poezii.online Limite

Data postării: 6 februarie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 589

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Fantome - 9 - Ruptură

Prins de presiune prin foc,

pretind un rânjet în fiecare loc,

împingând zidul neclintit,

cuvântul grăit devenit necinstit.

 

Vreau să câștig lupte,

dar fără un război în frunte,

urcând când cobor, rezistând

ispitei de a sta în rând.

 

Vorbind despre semeni

și cât de mult te asemeni

cu partea-ntreagă uitată,

ce, demult, a fost ruptă.

 

Vocea dură vrea o noua ruptură,

îmi doresc o scurtătură,

la vale când sunt pe cale

să-mi schimb munții din poale.

Mai mult...

Compuși

Suntem grămezi compuse din atomi.
Într-o mare a nimicului, înconjurați de lumi,
Doar că ne autodistrugem,
Cât timp singularitatea ego-ului
E prezentă în sistem.
Cedăm rapid vocii ecoului...

 

Ajungem să ne schimbăm fără seamă,
Până se creează
Distanță între noi, operată de spaimă,
Regăsiți prin deșertul în care haosul planează.

 

Suntem formați din celule,
Dar avem legătură doar prin formule.
Ele sunt compuse pentru același scop:
Să ne lege și susțină cu fiecare strop.

 

Noi jucăm rolul infecției,
Învăluiți de secrete în numele protecției,
Puterea gândului devenind... jucăria percepției,
Ne-am dezvoltat doar să ne descompunem.

 

Într-un mod scârbos ne supunem,
Fără reacție la torturi,
Conductori de lovituri,
Ne desfigurăm între noi,
Aruncăm conexiunea la gunoi,
Mirându-ne de ce... suntem goi.

 

Luptând cu oxigenul împotriva sufocării,
Câștigă puterea stării.

Mă judecați, cu vocea subiecților mei,
Pentru că nu puteți fi ca ei.
Prizonieri liberi, la mila percepției...


Gândiți relativ,
Trăiți relativ,
Simțiți relativ,
Vă închinați la sedativ,
Scuipați litri de venin,
Dați vina pe divin
Și cereți iertare din senin.

 

Ei urlă când văd seringa umplută,
Sceptici la orice ascultă,
Nu se ating de orice băutură făcută,
Tremură când au lama apropiată.

 

Aspiră la luciditate,
Nu stau în pat cu calmitate.
Focul speranței arde fără pic de răutate,
Îi admir iubind orice clipă detașată.

 

Savurează orice mâncare venită,
Se bucură la orice companie primită,
Se zbat pentru ceea ce-și doresc,
Organele prin care trăiesc.
De aceea îmi cer să mă opresc.

 

Sunt gelos când îi privesc.
La final... doar ei se liniștesc.

Mai mult...

Respirație

Inspir aerul unic, singular,
separat de tot ce e vulgar.
Aerul, pur și murdar, mă satură
de dorința închipuită ce mă separă,
de dorința ce se exprimă.

 

Mima mimează amuțirea,
rea voință într-un meci de scrimă.
Vorbirea ți-e reală, dar la fel și uitarea.
Invidia zâmbită, ura ecranizată se zbate,
mutată între pereții reci, de voci uzate.

Terță, într-un plan deja finalizat,
nu ești părerea pe care am mizat.
Binele e discutabil,
răul — inevitabil.

Lasă-mă mobil
într-un rai realizabil.
Tactil, simt sticla purtată și lăsată,
odată visată,
acum o vorbă rușinată.

 

Inspir unicitatea aerului perturbat,
care a urlat și nu a mai sperat,
totul în urmă a lăsat.
L-am apucat și l-am inspirat,
de vise nesaturat.

Mai mult...

Cobai

Suferința ta îmi oferă putere,
Dar, în realitate, eu simt mai multă durere.
Nu fac asta din plăcere,
Doar că nimeni n-a vrut să se ofere.

 

Te-ai sacrificat onorabil —
E admirabil și hilar
Că ești tratat atât de oribil,
Iar pentru cei pentru care-ai făcut-o, totul e-n zadar.

 

În timp ce zaci în întuneric,
Mutilat de-un isteric,
Ei au dat totul uitării,
Tu te lupți cu frustrarea pătimirii.

 

Dar se pare că-i plăcerea firii,
Precum pretenția la carnea servită
Când animalul nu alege moartea primită.
Suntem primitivi în acțiuni —
Doar că sunt alte presiuni:
Se numesc promisiuni.

 

Azi sunt mâncați cei buni,
Înghițiți de cei cu-adevărat nebuni,
Mâine devenind imuni,
Rupând burta și uitând de minuni.

 

Mă surprinde că nu vrei să te răzbuni.
Merită cu adevărat să te arzi
Pentru oamenii în care crezi?
Pe cei pentru care te pierzi?
Și, când o faci și cazi —
Nici că-i mai vezi.

 

Dar în focul meu arzi liniștit.
Nu încerc să te mai agit —
Te descurci perfect singur.
N-ar fi prezis-o niciun augur.

 

Finalul devastator al unui basm:
De la relaxare la spasm,
De la vorbe și râsete lucide
La oase rupte și plânsete fluide.

 

Minunea prostiei e că îți place.
Suferința inutilă pare că-ți dă pace...
Asta până când reîncepe
Zgomotul tăcerii pereților ce-ți vorbesc.

 

Știu că ai vrea să te amorțesc.
Aș vrea să-ți mai ofer din ser,
Dar trebuie să te trezesc.

 

Din păcate, ăsta nu-i rai —
Și tu nu ești liber.
Ești cobai.

Mai mult...

Fire

La răscruce de întrebări,
Într-un x de încercări,
Încrucișat într-o stea căzătoare,
Asterisc cu speranțe de urcare,

 

Treaptă peste treaptă — aleargă,
Nu mai fugi... așteaptă,
Rămâne în spate, fă-o să meargă,
E bună, sigur te iartă,

 

Până îți vine nota de plată...
Nu știe să uite,
Ești mințit când crezi că-ți promite,
Început și decurs fără lacrimi și râs,

 

Doar un orb o descrie în cuvinte,
Când un mut o privește, râcnește din glas,
Precum ologul în timp ce o ia la vals,
Și ciungul ce o ridică spre cer,

 

Surdul ascultând-o, simte un impuls,
Mai mult și puțin, de la tine sper,
Rănește și vindecă fără oprire,
Nu contează că-mi ies din fire,

 

Chit că mint și-mi arăți adevărul,
Sau contextul încă nu e viitorul,
Continuăm fără idee, de același fir legați,
Bogați prin tine, dar de confuzie secați.

Mai mult...

Ploaie de ace

Dansând în neștire conștient,
Dansul ploii, așteptând ca-n orice moment
Stropii de apă să-mi inunde
Pielea ce furia-mi ascunde,

 

Până ce ace din cer, accelerând,
Acoperă carnea ce acceptă, cerând
Stropilor de sânge să alerge
Pe umbre… să le pot șterge,

 

Vânzând vise de vindecare, vag,
Vlăguit, venind, visând în vileag,
Mințind mulțimea, mulțumind simțirea,
Țintuită de țărușul grețos, dezlănțuind nesimțirea.

 

Prin furtuna de întrebări platonice,
Certând când, cerându-mi mișcarea plăcilor tectonice,
Chemând gânduri haotice, cu plăcerea replicilor satirice,
Rece, în morman, rămâne unda când trece.

 

Printre clone de gheață, prin ceață,
Înțeleg că de-nțeles doar ies, fără speranță,
Înțepat de picături, nu mai scap de nori,
Prin urme lăsând picturi, fără culori,

 

Eu-ul cu mine, într-o ceartă cu oglinda,
De dorința dreptății, devorați, derulând dovada,
Pe banda fără sens, înspre concluzia vidă,
Rudă cu salvarea ce continuă să râdă.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

De-aș ști să nu mai mor

De-aș ști să nu mai mor în viață,

Căci am murit de atâtea ori,

M-aș transforma în praf de stele,

Să fiu pe veci nemuritor.

 

M-aș transforma în întuneric,

Să nu mai văd nici umbra mea,

Iar ochii mei să fie luna

Ce luminează noaptea grea.

 

M-aș preschimba în apă pură

Să curg la vale din izvor,

Să mă sărut cu marea în zori

Și apoi să mă ridic la nori.

 

Grăunte de nisip m-aș face,

Ca vântul să mă poarte-n zbor,

Și la final eternitatea

Să mă transforme iar în om.

Mai mult...

DACA ESTI TU ACELA…

Dacă tu ești acela care
Aripa unei ciocârlii
Ai frânt-o
Nu-i cere să se-nalțe…
Nu-i cerere să mai cânte…
Las-o  să se vindece
Singură, de tine să se
Vindece
Dacă  tu ești acela care…

Mai mult...

Poezie Zen pentru lumina stelară

Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;

aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.

 

Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni

o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;

 

doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;

un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă

 

între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.

Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre

 

din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;

natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum

 

coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;

ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;

 

fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;

viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,

 

în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.

Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.

 

Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și

așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.

 

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Mai mult...

Oglinda care s-a crăpat!

Caut și răscolesc, 

În fața ta mă dezgolesc. 

Iar tu îmi arăți fiecare defect. 

Ar fi ceva care să fie perfect?

Deodată m-am speriat

Căci oglinda s-a crăpat. 

 

Mizerie peste tot. 

Să adun nu mai pot. 

Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș 

Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș. 

Și deși am emancipat

Oglinda tot s-a crăpat. 

 

Nu-ți plăcea imaginea

Și ai vrut să dispară. 

Dar oare dacă ordinea o menținea

Firea ta cea amară

De durere am fi scăpat? 

Dar oglinda s-a crăpat 

 

Acum regreți și îți ceri iertare, 

Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare. 

Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci... 

Singură m-ai lăsat și acuma pleci! 

Trecutul nostru l-ai îngropat 

După ce oglinda s-a crăpat. 

Mai mult...

Tourist

Winds blew me to the sky as an unworthy guest,
Flown to the dreamy times without a request,
Liberating the thought in me like a bird,
Hugging me like a lover without a word.
A tourist to my own ascension, own right, without imagination.
In the far, a golden gate, a numb fade, my adventure to deteriorate.
I saw it from afar, I sense it, she's my collar.
Shortly slowing me to sail, her sky seas to spoil.
Petrified by acceptance, the golden gate shrinks,
As her luminous white sky seas presents leaks,
In vain I try, her precious golden not to bury,
A sole tourist trying, not his golden mistress to worry.
Lost in the huge expanse of celestial seas,
I drift amidst whispers of untold and forgotten pleas.
Her golden gate now a distant and warming gleam,
An illusion shattered, a fractured dream.
Yet still, I journey on, with hope in my heart,
Though torn apart, I refuse to depart.
For amidst the chaos and the black stormy gale,
I seek redemption, a tale to unveil.
Through trials and tribulations, I persevere,
For within her realm, lies what I hold dear.
A truth to discover, a destiny to fulfill,
Though battered and bruised, I climb uphill.

 

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Mai mult...

Un maniac și-un salvator: Pocalul

 

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

 

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

 

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

 

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

 

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

 

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

 

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

 

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

 

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

 

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

 

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

 

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

 

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

 

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍