Disallowing life

Hai să sorbim din noaptea revederii

Şi vinul dulce-acriṣor al impăcării

Ma bucur să te simt din nou in brațe

Să ne-mpodim intr-o gândire frunțile brăzdate

Şi-n piept ceasornicarul bată ceasul şapte

Nici prea târziu, nici prea devreme frate

Să ne legăm şireturile vieții

În promenadā pe aleea Hohenzollern

Din Bulevardul Revederii...

Departe

Şi singur,

Un gând călător,

Îl tentează abisul amețitor,

Cu aripile frânte

Păşeşte greoi...

Iubise!

Dar visul s-a stins până în zori.

Înalță privirea şi țipă spre nori:

-Nu pot să mai zbor!

Şi ochii mă dor...

Iar visul se stinge...

De aripi... mi-e dor...

Şi sângele picură-n mine sonor...

Dar pare să cadă în gol...

Frunzele cad, când octombrie vine.

Le păşesc melancolic și respir nostalgie,

Pe cărarea din parc, numai tu, amintire,

Mă petreci printre rânduri de poezie.

E doar o scânteie de amăgire, cum octombrie vine,

Să-mi șuruie trist iubirea-n privire,

O urare, un gând, o dorință zglobie...

Ne recheamă sub răchita, de atunci cenușie.

E-ntuneric devreme, cât octombrie ține,

Se ascunde și soarele, să mă-ncălzească de tine.

Sub greul de beznă, iluzoriul mă-ndeamnă

Spre podul mut, unde piatra rece-i tresare de-o pierdută atingere involuntară.

Unde-i, Octombrie?

Doar octombrie vine!

Octombrie ține...

Doar ea nu mai vine.

Hai să-ncercăm un algoritm printr-un compendiu pur şi ludic.

Pe un perete plăsmuit, de chihlimbar,

Într-un hambar, pe unde n-am habar,

Să nu fie prea literar, să fie-un gram chițibuşar

Şi o măsură murătură sa se conserve în cultură,

Printr-o formulă imaterial obscură,

Expert extras dintr-o inflorescență de primulă

Vom aplica elementar pe Euclid,

În centrifuga Newton pe rapid,

Un epsilon intuitiv de Lovelace,

Şi-un praf select Darwinism şi Payne din cine-a mai rămas.

E viața doar un şiretlic al unui trepāduş Socin,

Sau e miracol şi destin al unui act măreț, divin?

Is that my shadow or my soul

I left behind and streching long

Still clinging like a silky moth cocoon

From feet that tap dance with the moon

Into this Universal stream

or Freudian slip... into abyss

Is this a dream?

Did I become of light or darkness?

Do I contend with life, do I condone the living?

Is what I'm feeling shaping into meaning?

I loom over this shape of mine with clear intent,

With all my might, and yet I''m still...

No more a dance.

Dimmer the light 

Fainter the shadow...

Did we consume the light

Or fed on darkness

To have become so hollow.

Am devenit atât de sensibil şi timbrul vocii tale aşa de aprig,

Încât mă doare pe sub piele şi-n fiecare por pragmatic.

Iubit-o, cât de tare mă seacă atitudinea ta nonşalantă,

De parcă nimic... nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am să merg să-mi caut un leac,

Eu nu pot să mă mint...

Cum nu te-aş mai iubi... 

Doar pentru că tu ai încetat să-ngrijeşti orgoliul meu de bărbat...

Cine
Ești
Tu?
Când clipești, clipesc
Când respiri, respir
Când te miști, mă mișc
Mintea nu dă să mă mintă?
Suntem noi chiar în oglindă?
Și totuși...
Tu nu ești eu
Eu nu sunt tu
Noi suntem noi...
Noi suntem eu
Noi suntem tu
Și totuși...
Oh, Mara!
Ce n-aș da să fiu ca tine
Cum tu-ai vrea să fi ca mine
Dar noi suntem noi
Și la final
Noi suntem unul.

Moarte, cumplită mai ești,

Ce înfiorător clipești 

Pe chipul neänsufletit 

Pentru vecie adormit.

Și rânjești la mine,

Dezlănțuind suspine.

Privirea ți -o sluțești

Pe făptura ce-o sfârșești.

Învăluind în parafină 

Trupul cu iz de toxină,

Bântui cutremurător 

Prin lăcașul muritor.

Pe obrazul de ceară 

Zgârii din ghearä,

Pretinzând ofrandă,

Chiar de ploile o scaldă.

Și lași un gol ce tulbură,

Ce macină și scutură 

Nefastul gând în sine,

Că totul piere,nu rămâne...

Uitați vor fi cei ce au plecat , bineveniți cine a rămas.

E o trădare să îngenunchezi în praf iar de la frig să rămâi ars.

Un turist neobișnuit într-o călătorie temporară

Ți-ai demonstrat lumina iar în schimb ai primit un fals dans.

Picioare lungi, să te ridici mai sus e imposibil

Atunci când accesul acolo unde îți dorești devine inadmisibil.

Acoperit de frunze , e cald afară,

Cuvântul ei a fost neverosimil.

Uitați de mulți, puțini care mai păstrează în suflet

Cuvinte dulci, dar te vor lovi mai tare decât un tunet,

Toți îți spun să fugi, ar putea să fie deja prea târziu,

Să nu mai ajungi , acolo unde ți-i predestinat acel destin.

Din candela cerului, neaua-i lepădată

Se așterne-n șiruri dalbe,

Lanuri nesfârșite, de albe așchii împrejur împarte

Înghite cu nesaț lumea așternută la picioare-i

Își impune acum domnia,

Totul învăluie cu a sa greutate

Omoară, orice-i stă în cale

Însă porumbelul păcii, culoarea-i poartă,

Neprihănința-i simbolizează culoarea aripilor ce-nalt le îndreaptă

Neaua nu grăiește pace,

ea sufocă și distruge și pune stăpânire pe tot ce i se cuvine

Te cristalizează-n fulgul său, într-un discipol

Îți îngheață sângele în vene iar sufletu-n artere

Te străpunge, te doboară

Cu o hlamidă moale, te înfășoară

Un praf printre atâtea stele,

Sunt coșmarul printre visele mele,

Sunt un semn interzis, printre o libera trecere spre paradis,

Nu pot atinge lumina, e prea departe,

Iar Întunericul e atât de aproape,

mi-e lumina încețoșată la o așa mare distanță,

Iar eu tot cad și nimeni nu mă prinde,

sunt o mică ață printre sfori,

O simplă carte uitată ce nu se vinde,

Întunericul ce-ți dă fiori,

O lacrimă printre zâmbete,

o inimă la dreapta, nu la stânga,

E lungă cursa, nu mai pot da fuga

Mă îndrept spre întunericul gol,

Poate cad spre sol,

în abis, apoi scap de voi, căci printre atâtea furntuni

Un ochi cosmic omnipotent

m-a deschis în interior

pentru o logică epistemică. Picăturile

de ploaie se prelingeau pe sticla ovală

a ferestrei; umiditate. Acel ochi

se albăstrea ca și cum

ar fi căpătat nuanța stelelor

care nu se mai pot forma și

încep să se evapore

din miezul lor ; embrioni avortați.

Am tăcut o vreme până când

cuvintele ce exprimă suferința

au reușit să răzbată

supraîncărcarea senzorială

a limbii. Sensul lor

s-a pierdut în melancolia ploii ;

tânguire, jeluire, boceală.

Blues-ul stelelor a fost absorbit

de această tristețe crescândă;

a avea senzația

că ești orb atunci când ,de fapt,

poți vedea;

senzorial, stimuli, perceptiv ;

Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Stelele portocalii și galbene au de obicei o temperatură medie. Cele mai fierbinți stele sunt albastre și alb-albastru( sursa :articol publicat de Sarah Hoffschwelle).

Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.