Toamnă de aur
Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,
Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.
Strugurii copți, în coșuri se adună,
Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.
Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,
Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.
Miros de pământ umed, de fân și de mere,
O simfonie-n aer, ce inima o umple.
Soarele-apune, cu raze de aur,
Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.
Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,
O poveste-n culori, de o frumusețe rară.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: PINTILIE Maricel
Data postării: 13 octombrie 2024
Vizualizări: 237
Poezii din aceiaşi categorie
Autoritar
Am să te rănesc pînă la oase
Cu cuvinte, pe cît se poate de frumoase
Am să te înec în dureri
De vineri pînă vineri
Am să-ți fac viața mai grea
Ca să nu poți zbura spre cer
Am să te plimb prin viața mea
Am să te molipsesc de cancer-
Ul iubirii mele
Am să savurez plăcere
Fără bani fără avere, am să te arunc în gol
Am să te bat
În pat
Cînd o să-mi intru-n rol
Am să te fac să plîngi
Să mă distrugi
Cu gheață caldă
Inima ta o voi face să ardă
Să creadă
Că-i pradă
A mea pe-o viață întreagă
Si vară și iarnă să tot meargă
La braț, în stînga și în dreapta să strige
După ajutor la palma mea, care frige
Am să te plimb prin plictiseală
De-o să zici că-i vreo apocalipsă globală
Dans al stelelor
Înviorătoare coroană a nopții,
Mângâiată cu bijuterii-n văzduhul bolții,
Ilustrând un misterios tablou minții.
Pandantiv nevăzut de ochii zilei,
Așternând pe ale dorinței cerești alei,
Renegate, călătoare,
Escală pe abis, încuiate în dorințe, stele căzătoare.
Rugăminte bizuită al abanosului cer,
Ă-l din prim dans, pe suflet liber,
Unificat in două părți, a nopții mister.
Căci o singură privire a abisului,
Ăltora anomalic, tristă capcană a oftatului,
Necunoscută de mulți, dorită numai spre duet,
Un alt suflet, dans al ochilor, din priviri balet.
Dau cuvânt nopții cristaline,
Așteptând zburător mesaj în pene,
Unde să aducă dorinței pufoase perne.
Poate aceleași cer să zărim
Orice mișcare a cerului să citim
Zilei nevinovate ai da povestirii
Eterne vise de dulci priviri
Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"
Lut
Ca un lut ma modelati
Niciunul dintre voi nu ma lasati
Sa stau in linistea mea
Fiecare face ce vrea
De la ce imi place pana la ce spun
Chiar si ce mananc la mic dejun
Tot incerc sa va fac pe plac
Dar nu mai suport nu ma mai impac
Cu nimeni si nimic
Nu mai am propria personalitate
Ci bucatele vechi remodelate
Sunt lut,n am ce face
nu mai stiu ce chiar imi place
Praf de stea
Binecuvântare gândul că odată voi muri,
Sfârșitul chinului de-a te iubi cum nici un înger n-aș putea..
Un pumnal rece mă înjunghie,-
Gândul că tu nu vei mai fi cândva..
Și dacă aș putea în clipa-ti grea
Un zambet lin să-ți pun pe chip,
As accepta sa mă transform în pulbere,in praf de stea..
Crede-mă
Crede-mă, te iubesc!
Dragostea-i medicament,
Ce vindecă doar prin cuvânt
Răni,suferințe noi și vechi,
Te rog să crezi că te iubesc!
Nu mint,știu bine ce vorbesc,
Alungă duhurile negre,
Dragostea dă,oferă,nimic nu cere,
Ea rabdă toate pe pământ,
Și viscol ger sau vânt și ploi...
De ce să stăm fără iubire triști
Să fim cu sufletele goi?
Primește-mă să te iubesc,
Zâmbește speră și așteaptă
Să treacă norii și furtuna
Iubește-mă și tu în gând măcar
De nu poți face azi mai mult,
Eu te aștept nu voi pleca
Crede-mă te iubesc așa cum ești,
Ce pot să fac mai mult acum?
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Lume interioara
Departe sunt de ochii tăi,
Departe sunt de tine
Şi m-am pierdut pe undeva,
M-am rătăcit în mine.
M-or scoate poate-n viitor
Să văd lumini şi soare,
Dar astăzi, mă prefer aici -
În lumi interioare.
M-or scoate ochi păienjeniţi
De-aceiaşi disperare.
Vom căuta cu-acelaşi gând
O cale de salvare.
Autoritar
Am să te rănesc pînă la oase
Cu cuvinte, pe cît se poate de frumoase
Am să te înec în dureri
De vineri pînă vineri
Am să-ți fac viața mai grea
Ca să nu poți zbura spre cer
Am să te plimb prin viața mea
Am să te molipsesc de cancer-
Ul iubirii mele
Am să savurez plăcere
Fără bani fără avere, am să te arunc în gol
Am să te bat
În pat
Cînd o să-mi intru-n rol
Am să te fac să plîngi
Să mă distrugi
Cu gheață caldă
Inima ta o voi face să ardă
Să creadă
Că-i pradă
A mea pe-o viață întreagă
Si vară și iarnă să tot meargă
La braț, în stînga și în dreapta să strige
După ajutor la palma mea, care frige
Am să te plimb prin plictiseală
De-o să zici că-i vreo apocalipsă globală
Dans al stelelor
Înviorătoare coroană a nopții,
Mângâiată cu bijuterii-n văzduhul bolții,
Ilustrând un misterios tablou minții.
Pandantiv nevăzut de ochii zilei,
Așternând pe ale dorinței cerești alei,
Renegate, călătoare,
Escală pe abis, încuiate în dorințe, stele căzătoare.
Rugăminte bizuită al abanosului cer,
Ă-l din prim dans, pe suflet liber,
Unificat in două părți, a nopții mister.
Căci o singură privire a abisului,
Ăltora anomalic, tristă capcană a oftatului,
Necunoscută de mulți, dorită numai spre duet,
Un alt suflet, dans al ochilor, din priviri balet.
Dau cuvânt nopții cristaline,
Așteptând zburător mesaj în pene,
Unde să aducă dorinței pufoase perne.
Poate aceleași cer să zărim
Orice mișcare a cerului să citim
Zilei nevinovate ai da povestirii
Eterne vise de dulci priviri
Din "Volumul Ceai de portocale și scorțișoară"
Lut
Ca un lut ma modelati
Niciunul dintre voi nu ma lasati
Sa stau in linistea mea
Fiecare face ce vrea
De la ce imi place pana la ce spun
Chiar si ce mananc la mic dejun
Tot incerc sa va fac pe plac
Dar nu mai suport nu ma mai impac
Cu nimeni si nimic
Nu mai am propria personalitate
Ci bucatele vechi remodelate
Sunt lut,n am ce face
nu mai stiu ce chiar imi place
Praf de stea
Binecuvântare gândul că odată voi muri,
Sfârșitul chinului de-a te iubi cum nici un înger n-aș putea..
Un pumnal rece mă înjunghie,-
Gândul că tu nu vei mai fi cândva..
Și dacă aș putea în clipa-ti grea
Un zambet lin să-ți pun pe chip,
As accepta sa mă transform în pulbere,in praf de stea..
Crede-mă
Crede-mă, te iubesc!
Dragostea-i medicament,
Ce vindecă doar prin cuvânt
Răni,suferințe noi și vechi,
Te rog să crezi că te iubesc!
Nu mint,știu bine ce vorbesc,
Alungă duhurile negre,
Dragostea dă,oferă,nimic nu cere,
Ea rabdă toate pe pământ,
Și viscol ger sau vânt și ploi...
De ce să stăm fără iubire triști
Să fim cu sufletele goi?
Primește-mă să te iubesc,
Zâmbește speră și așteaptă
Să treacă norii și furtuna
Iubește-mă și tu în gând măcar
De nu poți face azi mai mult,
Eu te aștept nu voi pleca
Crede-mă te iubesc așa cum ești,
Ce pot să fac mai mult acum?
(2 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Lume interioara
Departe sunt de ochii tăi,
Departe sunt de tine
Şi m-am pierdut pe undeva,
M-am rătăcit în mine.
M-or scoate poate-n viitor
Să văd lumini şi soare,
Dar astăzi, mă prefer aici -
În lumi interioare.
M-or scoate ochi păienjeniţi
De-aceiaşi disperare.
Vom căuta cu-acelaşi gând
O cale de salvare.
Alte poezii ale autorului
Trilogia durerii
O lacrimă fierbinte curge pe obraz,
Un foc mistuitor arde în piept,
Durerea se naște, un strigăt neîncetat,
Un ecou al sufletului rănit.
Suferința se adâncește, o rană sângerândă,
Gânduri negre ca noaptea, o furtună în minte,
Inima se zbate, prinsă în capcană,
O lume cenușie, fără speranță.
Dar din adâncuri, o licărire apare,
O forță neașteptată, o dorință de a lupta,
Lumina speranței străpunge întunericul,
Durerea se transformă în înțelepciune.
Timpul vindecă rănile, cicatricile rămân,
O amintire a suferinței depășite,
Trilogia durerii, o poveste a vieții,
O călătorie spre lumină și libertate.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
Tranzitia
Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,
Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.
Vocea poporului, odată puternică,
Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.
.
Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,
Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.
Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,
Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.
Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,
Acum indică ora, când umbrele se-ntind.
Speranța, o lumânare, se stinge încet,
Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.
Odată un ocean, acum un lac înghețat,
Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.
Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,
Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.
Trei intrebari
În adâncul sufletului, un strigăt se-nalță,
Către ceruri, către stele, către noapte,
Trei întrebări, ca niște săgeți, mă străpung,
Și în gânduri, ecoul lor mereu se-mprăștie.
Există Dumnezeu, o forță creatoare,
Un plan divin, un sens ascuns al vieții?
Sau suntem doar niște atomi, într-o lume haotică,
Aruncați în cosmos, fără niciun temei?
După moarte, ce se întâmplă cu sufletul?
Se deschide o altă poartă, spre o lume necunoscută?
Sau totul se stinge, ca o lumânare în vânt,
Și ne pierdem în neant, ca o lacrimă în mare?
Suntem singuri în univers, pe-o planetă albastră,
Sau există alte ființe, cu vise și speranțe?
În imensitatea cosmosului, suntem doar un punct,
Sau facem parte dintr-un întreg, dintr-o mare familie?
Aceste întrebări, veșnice și neliniștitoare,
Mă urmăresc în fiecare zi, în fiecare noapte,
Și mă fac să caut răspunsuri, în cărți, în stele,
În adâncul inimii mele, în fiecare clipă.
Poate că adevărul nu-l vom afla niciodată,
Dar căutarea în sine ne dă un sens, o lumină,
Ne face să ne întrebăm, să visăm, să trăim,
Și să apreciem fiecare moment, ca pe-o minune
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Primavara rece
Ploaia cade rece, rece,
Pe pământul încă adormit,
Un fior rece se strecoară,
Pe sufletul meu obosit.
Vântul bate cu putere,
Frunzele uscate le smulge,
Le duce departe, departe,
Ca un vis ce se rupe.
Soarele se ascunde după nori,
Lumina lui slabă abia se strecoară,
O zi tristă, o zi rece,
O zi de primăvară amară.
Dar ploaia e necesară,
Să ude pământul uscat,
Să dea viață florilor,
Să aducă verdele înapoi.
Chiar și în această zi rece,
Speranța încă înflorește,
Știu că soarele va reveni,
Și primăvara va fi din nou frumoasă.
Trilogia durerii
O lacrimă fierbinte curge pe obraz,
Un foc mistuitor arde în piept,
Durerea se naște, un strigăt neîncetat,
Un ecou al sufletului rănit.
Suferința se adâncește, o rană sângerândă,
Gânduri negre ca noaptea, o furtună în minte,
Inima se zbate, prinsă în capcană,
O lume cenușie, fără speranță.
Dar din adâncuri, o licărire apare,
O forță neașteptată, o dorință de a lupta,
Lumina speranței străpunge întunericul,
Durerea se transformă în înțelepciune.
Timpul vindecă rănile, cicatricile rămân,
O amintire a suferinței depășite,
Trilogia durerii, o poveste a vieții,
O călătorie spre lumină și libertate.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
Tranzitia
Din zori de libertate, în noapte de-ntuneric,
Un vis s-a spulberat, încet, fără zgomot.
Vocea poporului, odată puternică,
Acum e mușamalizată, sub un văl de potenta.
.
Democrația, o floare, s-a ofilit în noapte,
Înlocuită de-un măr, cu fructe otrăvite.
Libertatea, o pasăre, și-a luat zborul în goană,
Lăsând în urmă, doar cuști și suflete învinuite.
Un ceas cu pendul, bătând încet, ritmul vieții,
Acum indică ora, când umbrele se-ntind.
Speranța, o lumânare, se stinge încet,
Și frica, un vânt rece, prin suflete se-nfige.
Odată un ocean, acum un lac înghețat,
Libertatea, un râu, acum un șanț uscat.
Cuvintele, odată săgeți, acum sunt doar săgeți otrăvite,
Și gândurile, odată libere, acum sunt închise într-un labirint.
Trei intrebari
În adâncul sufletului, un strigăt se-nalță,
Către ceruri, către stele, către noapte,
Trei întrebări, ca niște săgeți, mă străpung,
Și în gânduri, ecoul lor mereu se-mprăștie.
Există Dumnezeu, o forță creatoare,
Un plan divin, un sens ascuns al vieții?
Sau suntem doar niște atomi, într-o lume haotică,
Aruncați în cosmos, fără niciun temei?
După moarte, ce se întâmplă cu sufletul?
Se deschide o altă poartă, spre o lume necunoscută?
Sau totul se stinge, ca o lumânare în vânt,
Și ne pierdem în neant, ca o lacrimă în mare?
Suntem singuri în univers, pe-o planetă albastră,
Sau există alte ființe, cu vise și speranțe?
În imensitatea cosmosului, suntem doar un punct,
Sau facem parte dintr-un întreg, dintr-o mare familie?
Aceste întrebări, veșnice și neliniștitoare,
Mă urmăresc în fiecare zi, în fiecare noapte,
Și mă fac să caut răspunsuri, în cărți, în stele,
În adâncul inimii mele, în fiecare clipă.
Poate că adevărul nu-l vom afla niciodată,
Dar căutarea în sine ne dă un sens, o lumină,
Ne face să ne întrebăm, să visăm, să trăim,
Și să apreciem fiecare moment, ca pe-o minune
Politica de azi
În vremuri de astăzi, politica e-un dans,
Cu umbre și lumini, într-un joc de avans,
În operele lui Caragiale, văd reflecții,
De politicieni și scheme, sub diverse interacțiuni.
Pe scena vieții politice, caricaturile cresc,
Ca-n teatrul lui Caragiale, cu ironii și descreșt,
Politicienii se joacă într-un circ complicat,
Cu promisiuni strălucitoare și cuvinte prefăcute-n aurat.
Călătorim prin "O scrisoare pierdută" a vieții,
Într-o lume de teatru politic, cu rostiri trăsnite,
Ca un vaudeville al puterii și al intereselor,
Caragiale ar zâmbi, privind scenele cu jocuri și delictoase pacte.
"Conu Leonida față cu reacțiunea" se desfășoară,
În zilele noastre, când libertatea se clatină și sfârșește-n zări,
Politicieni cu măști, cu figuri de comedie,
O satiră modernă, în care umorul se transformă-n tragedie.
În "D'ale carnavalului" viețile noastre evoluează,
Ca într-un spectacol al iluziilor, unde minciunile ne-atrag,
Politicieni mascați în personaje alese,
Caragiale râde-n groapa sa, privind jocurile lor false.
În politica de astăzi, parodie și dramă se-împletesc,
Așa cum Caragiale învăța cuțitul să fie unelteles,
În fiecare replică, în fiecare promisiune,
Reflectând tumultul și absurdul în haosul unei națiuni.
Politica de azi, oglindă a societății, e un teatru modern,
Cu personaje desprinse parcă din operele lui Caragiale,
Și, în mijlocul acestui act, sperăm într-o schimbare,
Să scriem un epilog mai luminos în această comedie, oarecum amară.
Primavara rece
Ploaia cade rece, rece,
Pe pământul încă adormit,
Un fior rece se strecoară,
Pe sufletul meu obosit.
Vântul bate cu putere,
Frunzele uscate le smulge,
Le duce departe, departe,
Ca un vis ce se rupe.
Soarele se ascunde după nori,
Lumina lui slabă abia se strecoară,
O zi tristă, o zi rece,
O zi de primăvară amară.
Dar ploaia e necesară,
Să ude pământul uscat,
Să dea viață florilor,
Să aducă verdele înapoi.
Chiar și în această zi rece,
Speranța încă înflorește,
Știu că soarele va reveni,
Și primăvara va fi din nou frumoasă.