Tată

Drumul între lumi 

Furișat printre ulmi,

Îmbia răscolind 

Al pribegiei gând..

Tăinuie amarul,

Umple buzunarul 

De vise și comori,

Fabulând comori..

Deziluzia izbește,

Lacrima clipește 

Pe obrazul trist 

Din calcul realist.

Sub străinul cer 

Ești doar un prizonier 

Al dorului de vaträ,

Ce piscä și te latră.

Calea către casă 

Din buze se revarsă,

Iar sufletul zâmbește 

Regăsirea o cinstește..

Turturică,iar doinești,

Când mută e suflarea,

Dorului,ce-l tăinuiești,

Jertfindu-ti iubirea.

Zăbovești din ciripeală 

Ecoul să -l adulmeci 

Din oaza -n clipoceală 

Și din șoaptele reci.

Nici un reflex nu dibui

Și cu pliscul umezit 

Trilul ți -l continui 

Din patos slobozit.

Chiar nu ostenești defel,

Nici când te umflă vântul,

Legănându-te nițel,

Glăsui stoic , cântul.

Ai tăcut dis-de-dimineață 

Și te -ai înălțat la cer,

Risipindu -te în ceață 

Pe aripi noi,de înger...

Blocată -n timpi de așteptare,

Buza gării rău famate 

Împrăștie în jur duhoare,

Împânzind drumuri ferate.

Pasaju-i stropit cu mocirlă 

Colcăie de pași grăbiți;

Un glas ,sinistru, urlă,

Scrâșnind din dinți.

Sosea trenul , scârțâind,

Pufăie din a lui rugină,

Văităndu-se în gând 

De a lui veșnica rutină..

Prăfuit până -n coate,

Mutilat de la uzură,

Lipsit de-o salubritate,

Putea până și -n gură.

Puhoi de oameni zdrențuiți 

Sălășluiau pe culoare,

Înfometați și obosiți,

Dormitau pe niscaiva ziare..

Trenul porni din nou agale 

Spre o destinație oarecare,

Tremurând din balamale,

Tânjea în sine o schimbare..

Vara se topise-n zare,

Sorbind razele de soare;

Năluca ei cuprinde valuri

Și mai bântuie pe dealuri.

Frunzele -și luară zborul,

Lăcrimându-si dorul;

Roiau în forfota de vânt, 

Strecurandu se -n pământ  

Pasărea tăcu-n grădină, 

Se pitulă sub streașina,

Tremurând ușor din aripi

De la frigura unor stropi,

Gura Cerului, febrilă

Cerne ploaie fără milă, 

Pomii murmură-surdină, 

Scârțâind din rădăcină .

Toamna suflă cu brumă, 

Iar veșmântul ei de -aramă 

Îl presără pe trupul ud,

Zdrentuit, aproape nud..

Norii se târăsc la vale,

Schimɓăndu-și formele,agale;

Pașii calcă prin noroaie, 

Se pierd în negură, șiroaie...

Număr zilele 

În tăcerea timpului;

Picură gândurile 

În bătaia vântului. 

În Surâsul dimineții 

Deșteptătorul sună;

Rămășițele vieții 

Le culege,le adună...

Oare cât mi a rămas 

Pe cărările umblate

Să port al meu pas

Spre vise inspirate..?

Mi e prielnic oare

Prognosticul menit

Din vremea curgătoare 

Spre fatidicul sfârșit?..

Și n urma mea,obscură 

Vocile mă judecă;

Să nu scap vreo picătură 

În bezna ce alunecă...

Și n nopțile bântuite 

Mai sper un răsărit 

Pt clipele iubite 

În suflet cuibărit..

Înghețat Pământul,

Amorți cuvântul 

Pe buzele Cerului,

În geamătul norului.

Lacrimi încremenite

Sclipeau înțepenite

Din privirea degerată 

Pe ramura crestată.

Șuierul de crivăț 

Stârnise un dezmăț 

Pe străzile umbrite 

Și de ger zbârcite.

Tremura făptura,

Curmând picătura 

Sub plapuma de nea,

Ce sub pași scrâșnea.

Firavă o rază 

Pe obraz pictează,

Oglindind în captură 

Firescul din natură.

Unde sunt ochi-aceia blânzi fără de nori

Sufletul bun, focul aprins, lumina caldă

Unde e inima pictată în culori

Au dispărut, toate s-au dus plecate-n grabă

Unde sunt eu?, unde esti tu?, ce sa-ntâmplat?

Unde-am ajuns?, unde-am greșit?, ce mai contează?

Mă plimbă dorul printr-e nori neîncetat

Vorbim puțin și tot mai rar, tăceri mă ceartă

Unde mai pot să te zăresc zâmbind din nou

Când te-ai ascuns, unde-ai pitit inima caldă

Unde sunt brațele să-nchidă-n ele dor

Topind toți demonii, ferid suflet să ardă

Unde sun stelele când noaptea-mi dă fiori

Cu ochi-nchiși una plutind în vis se-arată

Mă luminează suflet tandru până-n zori

Când mă trezesc vreau să adorm, poate mă iartă

Unde-am săpat să-ngrop iubirea cresc doar flori

S-au înecat de-atâta lacrimi curse-n șoaptă

Le-am întrebat de știu cărarea către doi

Și mi-au răspuns: „unde ai inima plecată”

Unde te-ai dus tu sufletul trist atins de dor

Din amintire te hrănești nutrind speranță

Unde e îngerul  ce-antins aripi de zbor

Unde-am ajuns, ce m-a răpus, unde mă poartă

Te invit să bem un ceai 

Dacă ai plăcere, 

Vreau să-ți spun o vorbă 

Și plec în tăcere. 

Știu că ești nefericită 

De la o vreme, 

Și mereu lumii afirmi 

Că trăiești blesteme. 

Mult timp n-a trecut 

De la despărțire, 

Însă, tare ți-ai dorit 

Asta, să devin-o știre.

Nu pot să-ți aduc acuze 

Și nici vorbe grele, 

Și doar simt să-ți spun 

Care-s ofurile mele. 

Când  ne-am despărțit 

Tu, doar ai rostit, 

Că multe s-au adunat

Și pe alta am iubit. 

N-ai dorit să discutăm 

Și ai plecat în grabă, 

Și printre uși ai afirmat 

Că dragostea e oarbă. 

Nu am văzut că suferi 

Și nici vreo întristare, 

Așa că îndrăznesc să cer 

S-avem o împăcare. 

Te-aștept c-un ceai fierbinte 

Cu miere îndulcit, 

Să pot să zic și să m-auzi 

Că doar cu tine-s...fericit!

Am dormit așa de mult

că, stând pe pernă cu fața șifonată,

am realizat că momentul potrivit e-o amăgire

și că, de fapt, nu vine niciodată.

Cred că și din cei care au murit

în așteptare de momente potrivite,

încă așteaptă nemișcați chiar și acum,

să se întâmple din morminte.

Dar sunt și alții curajoși,

de exemplu, să ne gândim la primăvară,

dacă ar aștepta momentul potrivit să înflorească primul copac,

ar fi în lume pe veci iarnă.

Sau dacă roadele din pământ,

ar aștepta momentul potrivit să iasă, oh Doamne,

am muri cu toții de foame.

De aceea cred că ar trebui să vorbim,

să nu mai așteptăm momentul potrivit care oricum nu vine,

pentru că dacă o mai lungim așa de mult,

o să mă omoare, într-un final, dorul de tine.

(și o să intru în categoria celor din strofa a doua)

Se-astern umbrele pe tâmple seara

Pe geamul minții trece-un gând tăcut 

Si-n colțul inimii tresare amintirea 

Unei clipe ce a trecut demult.

Dau voie umbrelor să plutească 

Prin par, ușor să-l răvășească.

...Sunt degetele lui arzătoare 

Si un fior mă ia din cap, până-n picioare.

Se face noaptea o matcă de dor si tăcere 

In care-amintirea se pierde plângând 

Doar luna imi dă o amară putere

Să trec peste toate, către el... în gând.

În întunericul nopții e singura rază 

Ce-mi mângâie sufletul greu

Și somnul mi-l binecuvântează.

.... Doar așa ajung la el mereu...

Născut în Chișinău…

Pe-un drum prăfuit,

Unde visele…

se sting ușor…

dacă n-ai suflet de granit.

El… avea doar cincisprezece ani,

Și-un carnețel rupt

Plin de versuri,

Și dureri care nu se mai spun.

A crescut…

nu cu bani,

ci cu lipsă.

Nu cu urale…

ci cu „Taci, că n-ai cum să reușești…”

Dar Danic…

n-a tăcut.

A transformat lacrimile în artă,

Și golul… în cuvinte care ard.

Nu fumează…

Nu bea…

Și nici nu se vinde pe un „like”.

Are inima curată

Și respectul unui suflet vechi,

într-un trup tânăr.

Scrie despre iubire…

despre Olga…

despre dorul ce nu doarme niciodată.

Despre cum visele…

nu mor,

atâta timp cât le rostești.

Chiria-i plătită pe trei luni…

Dar sufletul… nu se plătește cu bani.

Mâncarea e simplă.

Dar hrana lui adevărată…

e muzica.

Danic Paun nu e doar un nume.

E o lecție.

E dovada că poți fi nobil…

fără coroană,

fără palat,

dar cu demnitate.

Așa că…

când îl vezi pe scenă,

sau pe stradă,

sau într-o piesă lo-fi,

amintește-ți:

Acela nu e doar un rapper.

E un băiat care a luptat

cu lumea,

cu sinele,

cu tăcerea…

Și n-a căzut.

N-a renunțat.

El e Danic.

Și viața lui…

abia începe.

M-ai făcut atât de dependentă de tine...

În câteva întâlniri scurte... ocazional

Vin...săruturi... piele pe piele

Totul, ca  intr-un clip promoțional!

Răpusă de-acel "nu sunt pentru tine!"

Nimicul dintre noi, e tot ce mai am

De-am insemnat ceva și eu pentru tine

E doar o-ntrebare...fără final...

M-ai uitat probabil din următoarea secundă 

Când după ușă am făcut primul pas

M-ai facut nedemnă de o-mbrățisare 

Și am plecat!... fără un bun rămas....

Ti-am fost femeie dorită pe secunde

Știu babe! O clipă ti-am fost dragă !

Nu ne-au legat decât ceva orgasme la "beție"...

Târziu am înțeles! Bărbați ca tine nu vor iubi vreodată!

Azi prinsa-n mintea mea...arest la domiciliu,

M-as îmbăta să nu mai simt, dar mai bine scriu,

Parfumul vinului tău mi-e un ocean de amintiri 

Tu...drogul magic din care pot să mă inspir...

Alcoolul ce mă face să nu am emotii, 

Tigara după amorul din toiul nopții 

Cafeaua dulce din diminețile cu soare,

Durerea mea, ascunsă-n versuri amare...

Si-o mie de alte vise...a dorului chemare...