Sărbătoarea iubirii noastre

Nu-mi pasă ce palme-mi dă destinul,

Iar soarta-mi ferecată e o altă ceapă degerată!

Doar tu iubito ești tot ce contează,

Iar viața mea, ce e din multe clipe alcătuită,

Doar ție îți aparține,

Și astăzi dar și mâine!

Iar fără tine nu-i viitor și nici speranță...

Nu-s eu cel care naufragiat de pe Titanic,

Stau agățat plutind salvat de mâna ce încă mă susține,

De tine?

Nu tu mă poți lăsa oricând să mă scufund ireversibil,

Să mă înec,

Și să-ți sufoc iubirea ce ți-o port pe veci,

Murind și ea cu mine?

(11 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubito, dacă vrei un pas spre mine să pașești,

Voi face eu treizeci si trei,

Să te răpesc pe veci,

Ca în Rapirea din Serai,

Ori să te port prin nori

Ducându-te în Insula iubirilor nemuritoare,

Zburând îmbrățișați ca-n basmele celebre,

Cu covoare zburătoare!

Căci nimeni n-are ochii tăi....

Pecetea ce mi-ai pus cu frumusețea ta,

E dulce dar tare grea și-apăsătoare!

(11 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

La margine de lac zăresc un pescaruș,

Ce-i muribund,sleit ,tăcut,nefericit!

Plutind,este adus la mal

De soartă, de destin,de Creator!

Oprit ,stau și-l privesc cum se desparte fără glas de noi,

De lumea-n care a trăit plăpând,

Împărtășește soarta tuturor,

Murind ușor, ușor precum un fulg in zbor...

Plec,însă-mi întorc privirea ca să văd,

Cum moare bietul pescăruș...

Și înteleg că viața-i darul ce trebuie trăit....

Îmi amintesc cum pasărea s-a stins,

Plutea, lăsându-și capul să cadă-n față,

Cu ciocul stând în apă a murit!

S-a stins frumosul pescăruș,

Blajin,tăcut exact așa cum a trăit.

(23 iulie 2023-Irepetabila iubire)

Îți voi compune sonete de iubire

Interminabile precum este cascada Niagara...

Și-ți voi cuprinde-n versuri sau în șoapte de amor întreaga ființă!

Cazut voi sta în fața ta precum se pleacă cavalerii când au în preajmă a lor regină...

Tu preafrumoasă Vasilica,

Ai milă de-un trubadur ce-i prins în a ta cursă sângeroasă,

Ce te iubește și vrea să îți sărute genunchiul drept atunci când doare,

Sau să-ți sărute degetele tale sacre de la picioare...

Nimeni neștiind de unde-ai furat atâta frumusețe,

Eu fiind acel nebun ce vrea să te răsfețe!

(3 ianuarie 2024 Vasilica dragostea mea)

De vrei să fugi de mine,să mă alungi,

Îți voi rămâne-n amintiri așa de strâns

Căci dragostea ce ți-am trimis

Minciună nu-i ,îți jur....

E treaba ta ce vrei să crezi sau nu,

Eu prizonierul tău fiind,

Căci fără tine nu exist..!

Ohhh Vasilica vis frumos îmi ești,

Ori doar blestem și amăgire ,

Sper să nu fii așa...

Doar Dumnezeu e cel ce știe ce-a trimis,

Și-n calea mea ai apărut precum un vis...!

Dar ce-i un vis când dragostea există?

Și unde-i moartea când viața cântă?

Nu-i dragostea aici,acum ce-ți poartă chipul?

Nu tu ești cântul,frumosul,promisiunea,fericirea?

Pot exista eu fără toate acestea oare?

Nu tu ești dragostea care alungă durerea sau tristețea și tot ce moare?

(3 ian 2024 Vasilica dragostea mea)

Există amor fără poem de amor?

Nu există un asemenea amor...

Amorul este poemul de amor

Și-i singurul adevăr..

Am aflat asta privindu-ți ochii,

Frumoșii înamorați ochi,

Ce-au rămas fără lacrimi în trecut...

Iubito tu ești amorul meu,

Iar eu sunt poemul tău,

În locul plânsului am ales să ne iubim,

Să visăm împreună, de ce nu?

Privește cum dragostea noastră se scrie singură,

Atâtea trăiri vor să-și cânte poemelele lor...

Noi suntem doi spectatori

Ce-și privesc visele prinse în povești de iubire,

Există amor fără poem de amor?

Nu există un asemenea amor...

Amorul este poemul de amor

Și-i singurul adevăr..

Iubito tu ești amorul meu,

Iar eu sunt poemul tău!

(26 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Ne ascundem printre vise și taceri,

Sub vorbe spuse doar cu jumătate,

Când lumea ne-ar vrea străini,severi,

Noi ardem dorul vină necurmată .

Un gest,un pas și tot se rupe,

Dar tot ne întoarcem orbi de dor,

Căci inima, oricât ar suferi sub ruine,

Nu știe „nu" căci eu „încă te ador".

Ne-am scris iubirea pe furiș ,

În nopți ce nu știu de odihnă.

E un vis trăit în profunzime,

O vina dulce,o lumină .

Și de ne-or judeca in zori,

Că am iubit în miez de noapte,

Să știe focul din comori,

Nu moare doar că „nu se poate ".

Câte am vrut să-ți scriu, dar m-am oprit,  

Cuvintele s-au stins, în șoapte s-au topit.  

Le-am ținut în mine, ca pe un secret,  

Să nu-ți tulbur sufletul, să nu-ți fac vreun regret.  

Știi, câte nopți am vrut să-ți spun, dar m-am temut,  

Că adevărul meu e prea gol, prea durut.  

Am simțit că tăcerea e mai bună uneori,  

Să nu mai amăgim visuri ce dor.  

În inima mea sunt mii de versuri nespuse,  

Doruri ascunse și vise apuse.  

Dar am ales să le păstrez doar pentru mine,  

Poate-i mai bine așa, să nu te simți prea aproape, prea străine.  

Câte am vrut să-ți scriu, dar m-am oprit,  

Cuvintele s-au pierdut, pe drum s-au risipit.  

Și poate e mai bine, poate așa e sortit,  

Să rămână doar gânduri, în liniște învelit.

    Nu știu să desenez și să pictez culori,
    Pot doar cu mintea să te culeg din flori,
    Nu știu să tai vreo tușă pe foaia ce e albă,
    Pot doar din stele, să-ți dăruiesc o salbă...
    
    Nu știu ciopli în piatră, să șlefuiesc, să tai,
    Pot doar cu gândul să te urmez în rai,
    Nu știu să modelez, să împletesc argilă,
    Pot doar să îți ofer o inimă fragilă...
    
    Eu știu că pierd secunde-n vastul infinit,
    Atunci când buzele-ți sărut la asfințit,
    Acel moment suprem al existenței mele,
    Ce îndulcește ceasul despărțirii grele...
    
    Eu știu că fără tine sunt pictor fără muză,
    Fără iubirea ta, sunt sculptor fără scuză,
    Și mi-or rămâne atâtea tușe netrasate,
    Atâta piatră fără curbe moi și netăiate...

1.

La Dunăre, într-o seară,

Când cerul se-aprindea ușor,

Vlad cobora din România,

Cu dor de drum și viitor.

2.

Iar peste ape, în Serbia,

Ana privea spre cer senin,

Și-o rază albă, strălucită,

Se cobora din cer divin.

3.

În vis, amândoi vedeau o cruce,

O biserică pe-un deal,

Și auzeau o tainică chemare:

„Porniți pe-un drum fără egal.”

4.

Când Vlad în Serbia ajunse,

Pe Ana o întâlni,

Iar două inimi, fără veste,

În clipa aceea se uniră.

5.

Două cruci vechi atunci găsiră,

Din lemn, cu semne pe-amândouă,

Și când aproape le-au adus,

O lumină se aprinse-n ele nouă.

6.

Porniră împreună-n taină,

Prin sate, munți și prin cetăți,

Căutând un vechi manuscris

Și adevărul din vremuri îndepărtate.

7.

Prin Serbia au mers cu teamă,

Prin codri reci și drumuri grele,

Dar Ana nu mai era singură,

Iar Vlad veghea mereu asupra ei.

8.

La Dunăre s-au oprit o vreme,

Privind cum apa curge lin,

Și Vlad i-a spus: „Mă bucur mult

Că te-am întâlnit pe-acest pământ divin.”

9.

În Bulgaria-au găsit o taină,

O biserică și-un turn bătrân,

O cheie ascunsă printre pietre,

Sub semnul crucii, de demult și sfânt.

10.

Prin Grecia au urcat spre munte,

Pe ploi și vânt, pe drum pustiu,

Dar mâna Anei era-ntr-a lui,

Și împreună mergeau mereu.

11.

În mănăstire-un călugăr

Le-a spus cu glasul liniștit:

„Comoara nu-i puterea lumii,

Ci sufletul de Dumnezeu iubit.”

12.

În Muntenegru, printre stânci,

Au găsit o poartă de piatră,

Iar cheia le-a deschis o taină

Ce le schimba viața toată.

13.

Apoi spre Italia plecară,

Pe drumuri lungi și necunoscute,

Unde-un cavaler fără nume

Păstra povești demult pierdute.

14.

Dar omul ce-i urmărea-ntruna

Avea un dor ascuns în el:

Își căuta demult părintele

Și adevărul despre el.

15.

Mihail le-a spus povestea tristă,

Iar Vlad și Ana l-au primit,

Nu ca pe-un dușman în calea lor,

Ci ca pe-un om ce-a fost rănit.

16.

Și astfel trei porniră-n lume,

Cu șase taine înaintea lor,

Cu rugăciune și-adevăr,

Cu nădejde și cu dor.

17.

Prin Franța au găsit castelul

Ascuns în ceață și-n mister,

Iar oglinzile le-au arătat

Dorințe ascunse-n sufletul lor.

18.

Vlad a ales să nu se teamă,

Ana iubirea a ales,

Iar amândoi au înțeles

Că adevărul îi călăuzește.

19.

Acolo-a șasea cheie-o găsiră,

Cu scrisul tatălui lui Mihail,

Și pentru prima dată-n suflet

Speranța străluci în mod senin.

20.

Spre România se-ntoarseră,

La Dunărea de la-nceput,

Căci drumul lor acolo-n lume

Cu-o întâlnire a început.

21.

Într-o peșteră adâncă,

Sub malul Dunării bătrân,

Găsiră ultima taină,

Ascunsă de-un trecut străbun.

22.

Șapte chei atunci uniră,

Credință, dragoste și har,

Iertare, nădejde, adevăr,

Curaj și jertfă, toate-n dar.

23.

Și poarta cea de piatră mare

În fața lor s-a deschis ușor,

Dar n-au găsit comori lumești,

Ci taina dragostei din dor.

24.

Mihail și-a găsit puterea

Să ierte tot ce l-a durut,

Iar omul ce fusese dușman

Spre calea binelui s-a dus.

25.

Vlad și Ana, împreună,

Au înțeles atunci deplin

Că iubirea care-i unește

Nu poate fi învinsă de destin.

26.

Au rămas în România,

Sub cerul nostru luminos,

Și-au ridicat o casă simplă,

Cu Dumnezeu și cu Hristos.

27.

Și primul fiu le-a fost Mircea,

Cu ochii plini de curiozitate,

El asculta povești de-odinioară

Despre călătorii și cetăți uitate.

28.

Apoi veni și Alex,

Cu hărți desenate zi de zi,

Și întreba despre ținuturi

Și drumurile ce-i vor uni.

29.

Iar cel de-al treilea, Constantin,

Umplu casa cu bucurie,

Și-n brațele părinților săi

Crescu în pace și iubire vie.

30.

Cinci suflete mergeau la Dunăre,

Când soarele cobora ușor,

Mircea, Alex, Constantin,

Cu Vlad și Ana lângă dor.

31.

„Aici ne-am întâlnit odată”,

Spuse Ana cu glas lin,

Iar Vlad privea spre apa mare:

„Aici începu al nostru destin.”

32.

Nu aurul fusese comoara,

Nici cheile din vremi străbuni,

Ci dragostea ce-i ținea aproape,

Credința și cei trei fii ai lor.

33.

Iar peste Dunăre, în seară,

O lumină se ridică-n zbor,

Vlad, Ana, Mircea, Alex, Constantin —

O familie unită prin iubire și Dumnezeu.

SFÂRȘIT

Tu nu știi, dar te simt. Nu în cuvinte. Nu în gesturi.

Ci în acele momente bizare în care

liniștea devine grea,

Si o tresărire îmi atinge din senin pieptul

E ca și cum aș fi invelită de îmbrățișarea ta...

Atunci știu că ești acolo. Nu cu trupul. Nu cu vocea.

Cu regretul pe care nici nu ți l-ai recunoscut, cu gând... 

Vin uneori valuri de tine, fără motiv, fără să te chem, și mă cuprind.

Mặ opresc în mijlocul lucrurilor. Te simt. Simt că te-ai gândit, pentru o secundă...

Poate într-o noapte în care nu

puteai dormi... cu lună rotundă, 

Poate în clipa în care ai trecut pe lângă o tăcere care semăna cu mine.

Te simt...Ca și când povestea asta nu asa trebuia să se termine.

Tu doar ai crezut că, dacă o taci suficient de mult, o să dispară.

Ai pus ziduri. Ai numit-o nebunie. Ai tratat-o drept ceva trecător.

Dar eu... n-am uitat nici azi vibrația privirii tale...

Și încă simt când se aprinde, ca o lumină ce-o ţii ascunsă în a sufletului torpedou.

N-am nevoie de dovezi. Nici de mesaje.

Pentru că adevărul nu mai e în tăcerea cu care mă pedepsești

E în ceea ce îţi scapă fără să vrei, cu nepăsare tratând 

Și felul cum ajunge la mine, de nici nu gândești...

În taină se ascund femei,

Pe sub mireasma florilor de tei,

Acum că bine eu te știu,

M-aș îngropa în carnea ta de viu,

Și m-aș ascunde sub pietrele din drum,

Duios să calci cu dulcele-ți parfum,

Subit să mă prefaci în scrum,

Să-ți mângâi glezna și să-ți spun,

Amorul meu de om nebun.

În timp ce tu valsezi prin casă,

Îmbătrânește rochia de mireasă,

Iar eu prin geam privesc holtei,

Și-atât de frig e-n ochii mei...

În taină se ascund femei,

Pe sub mireasma florilor de tei,

Fântâni de lacrimi am sub pleoape,

Și numai luna vine să se-adape.